Bătaia în armată

 

În vălmășagul vieții de toate zilele. Încercăm adeseori decepții, deziluzii sfâșietoare; ni se pare adeseori că e zadarnică lupta pe care o ducem și zadarnică truda noastră. Atunci noi cădem în scepticism și încetăm de a privi cu încredere izbânda viitoare.

Dar sînt minute care ne înviorează, care readuc în inimile noastre entuziasmul de altădată și ne fac să trăim plini de speranță, să muncim înainte. Niciodată minutele acestea nu sînt mai puternice, mai hotărîtoare ca atunci cînd ne găsim în mijlocul dv. Văzîndu-vă cum ați venit. În număr așa de mare, stînd în contact cu entuziasmul sincer care vă însuflețește, simțim ca un potop de viață nouă invadînd în sufletele noastre, ca să curățe toate decepțiile și tot amarul de care sîntem cuprinși.

Întrunirea de azi, impunătoare cum e, ne dă mai mult curaj decît orice altă împrejurare fericită din viață. Priviți-vă singuri. Vechile partide, acelea care au la îndemînă, unele, poliția, alții, banii, nu izbutesc niciodată să aibă un public atît de numeros și, mai ales, atît de simpatic. Ați văzut alte întruniri? Sala plină de scaune, oratorii opăriți, bietul public – microscopic și adus de silă – ascultă cu răceală.

Fără îndoială, s-au schimbat vremile. Evoluția care s-a săvîrșit în întreaga noastră viață socială se arată și în starea morală și intelectuală.

Dacă nu mai departe decît acum cincizeci de ani ai fi spus boierului tabetliu că în anul mîntuirii l894 n-o să mai meargă de la București la Ploiești cu diligența ci cu trenul; că o să bată telegraful de aici Ia Paris; că o să poată sta acasă și să audă opera de la Londra cu ajutorul telefonului, tabetliul ți-ar fi spus că ești nebun.

Ei bine, minunea s-a săvîrșit, Anticrist s-a arătat pe pămînt!

În ordinea politică, același lucru: odinioară, nu mai departe decît acum cinci-șase ani, noi, socialiștii, eram tratați de dinamitarzi, petroliști, farmazoni, cîte și mai cîte! Iar azi socialistul vine să vorbească în fața cîtorva mii de oameni, și nici oamenii nu-și fac cruce, nici Dumnezeu nu-l trăsnește!

Mai mult, pînă mai ieri muncitorimea era roabă. Nimeni n-o baga în seamă, ea im avea nici un soi de drept și nici un soi de lumină. Iar azi, muncitorii vin în întruniri sa aplaude, alături cu oameni din clasa de sus; ba mîine ei vor merge să voteze cu toții, cot la cot cu boierii, căci votul universal nu poate să întîrzie.

Neîndoielnic, a venit vremea de apoi.

Dar nu acesta e subiectul cuvîntării mele.

E o simplă paranteză, pe care nu puteam să n-o fac

Înainte de a vă vorbi despre bătaia în armată.

Ați cetit desigur și dumneavoastră că în armată se bate. Știți ca și noi că aceea ce se petrece în cazărmile noastre e înfiorător. Pentru cele mai mici așa-numite greșeli de disciplină, pentru fapte care aiurea n-ar avea nici o însemnătate, oamenii sînt insultați, umiliți, bătuți, torturați. Uneori barbaria e împinsă pînă dincolo de margini, uneori nenorociții sînt uciși!

Nu am vreme să insist asupra tuturor sălbăticiilor monstruoase din cazărmi: le șuți ca și mine, și, ca și mine, v-ați simțit înfiorați cînd le-ați aflat.

Dar e firesc să vă întrebați: cum se explică atîta mișelie, atîta infamie, atîta cruzime? Cum se face că în cazărmi domnește altă judecată, altă morală, altă simțire decît aceea pe care o-ntîlnim în mijlocul lumii civile? Cum e cu putință ca-n mijlocul civilizației noastre să se petreacă sălbătăcii așa de crude?

Iată atîtea întrebări naturale la care trebuie să răspundem.

Eu cred că. În primul rînd, trebuie învinovățită educația cazonă. E o educație care nu poate da alte rezultate decît acelea pe care le vedeți.

Închipuiți-vă numai: iei pe om de acasă, sănătos, zdravăn, cu mintea întreagă – cel puțin așa l-a constatat consiliul de recrutare – și, după șase luni. Îndată ce nenorocitul s-a făcut căprar, ia cîmpii. Începe să creadă că el are dreptul să taie și să spînzure pe toți cei ce n-au la mînă două galoane de lînă și pe toți civilii.

Să facem puțin psihologia lui Stan Păpușă, vîrît în cazarmă.

Cînd l-au luat de acasă, era cu minte, ca noi toți. L-au dus în miliție. îndată au dat ordin să-l tundă cazon – cînd s-o izbi musca să facă plici! – și…

– Nu umbla cu plete, leat, că tu ești melitar, nu ești țivil!

Bietul om rabdă, tace și nu pricepe.

După asta. Îi scot hainele lui și-i dau altele; haine pe care întîlniți toate culorile: tunică albastră, nasturi galbeni, la mînică roșu ori verde, fireturi galbene… mă rog, parc-ar fi la bal mascat. Acela care-l îmbracă are grija să-i spuie:

– Ai îmbrăcat livreaua statului, leat! De-acuma nu te mai îmbraci ca țivilii, să te cunoști că ești catană!

Stan Păpușă sufere și asta și tot nu pricepe.

A doua zi, don căprar vine și… îl învață să umble! De, omul știa, că umblase și pîn-atunci, că doar nu era olog. Dar căprarul îi strigă:

– Calcă pă note, leat, că de-aia ești melitar! Talpa la pămînt, răcane, că nu mai ești țivil!

„Ce-o mai fi și asta?” se-ntreabă Stan Păpușă.

Dar, îndată ce vrea să cîrtească, don căprar îi strigă, cu un strigăt cazon, bineînțeles:

– Nu răspunde, leat, că eu sînt căprar! Știi tu ce-i un căprar?

Și așa trece zi după zi. Soldatul se scoală după semnal, se îmbracă cazon, calcă pă note, mănâncă pa două rînduri, salută reglementar, fumează după deciuplină, se culcă numai după orden… în sfîrșit, toate alea se fac în armată după anume convenții, după tiurie.

Mai adăogați la toate astea vorbele vestite:

– Cînd ăi întâlni un țivil pă drum, dă-i cu cotu, să te vadă că ești melitar!

Mai adăogați apoi:

– Supirioru ți-e și tată, și mamă!

Mai adăogați faptul că adevăratul militar nu are altă preocupare și altă grijă decît să avanseze, adică să fie mai mare ca alții, și veți vedea dacă e ou putință ca mintea cea mai sănătoasă să poată rezista.

În așa împrejurări, Stan Păpușă începe să slăbească la cap după cîtva timp. Începe să creadă în adevăr că el e altceva decît muritorii de rînd. Și. Îndată ce se face căprar, el ia cîmpii, el începe să imiteze pe vechiul don căprar, căci:

– Căpraru e leat cu Dumnezeu ‘

Atunci începe și el să toarne la ploton de pedeapsă, cu cățeaua-n spinare, să strige: „Cheamă pă dracu dă la lampă, răcane”, să săvîrșească toate păcătoșiile și toate nelegiuirile iînchipuite și neînchipuite.

Aceasta e psihologia adevăratului militar, aceasta este educația cazonă, care zăpăcește mințile, care întunecă seninătatea oonștiinței, care face dintr-un om sănătos o ființă ridiculă. Căci nu-i puțin lucru să crești pe un biet muritor cu giîndul că el e om superior tuturora, că nimeni nu-i ca el.

Și ceea ce se petrece de la soldat la căprar urmează înainte pînă la cel mai înalt grad, toată educația militară fiind întemeiată pe principiile ce am arătat. Mai mult, educația asta crește, se dezvoltă în mod uriaș de-a lungul carierei unui militar.

S-ar părea, cetățeni, că toate astea nu au decît partea ridioulă. E de rîs, nu-i așa?

Ei bine, asta ar fi o mare greșală. Nu-i o farsă ridiculă aceea ce se petrece în cazarmă. E o farsă odioasă, e o dramă sfîșietor de reală, e cea mai îngrozitoare tragedie omenească. În care victimele se sting sub o imensă durere.

Știți bine că ocna militară, pe care au numit-o oazarmă, e înconjurată cu un zid chinezesc: nici o rază de lumină și de dreptate nu pătrunde acolo, și numai rareori străbat pînă la noi tânguitoarele glasuri ale celor ce sufăr și pier! Călăii au avut grijă sa păzească riguros aceste ocne, deasupra cărora, mai bine deoît deasupra iadului, ar trebui înscris versul lui Dante:

Lăsați orice speranță, voi, care intrați aci!

Știți bine că nenorocitului bătut și umilit nu l se lasă nici dreptul de a se plînge, dreptul acesta cafe le era dat și robdor din vechime. Năpăstuitul trebuie să ceară voie tot de la cel care l-a asuprit, să ceară voie „pe cale ierarhică”, altfel. Închisoarea e gata, și e aspru consiliul de război… cînd e vorba de un inferior nedisciplinat!

Cu toate astea, deși s-au îngrădit așa de bine, sînt atîtea barbarii, atîtea cruzimi care au ajuns pînă la noi. Încît ne-ar trebui volume ca să le putem înșira pe toate.

Vă voi aminti numai de una.

Cunoașteți vestita crimă de la Ștefănești, a căreia victimă a fost nenorocitul brigadier Eftimiu. Omul acesta, torturat într-un mod îngrozitor de căpitanul Căliman și de sergentul-major Georgescu, a murit în urma schingiuirilor suferite. S-a spus că el s-a sinucis Fie. Dar atunci pentru ce nu s-a făcut o contraanchetă? Pentru ce nu s-a admis autopsia medico-legală cerută de noi? Și apoi, chiar sinucidere de-ar fi, nu s-a constatat destul de clar că nenorocitul s-a sinucis din cauza barbarelor maltratări?

Eu am fost acolo și am văzut cadavrul nefericitului. Am să țin minte întotdeauna ziua ceea tristă de toamnă. Pe covorul de frunze. În pădure, zăcea întins, cu ochii mari deschiși, cu trupul plin de vînătăi, fostul apărător al țării, ucisul de camarazi-i superiori!

Eu n-am uitat-o. Și dacă am adus cu mine impresii de groază și de milă, nu pot isă nu vi le spun dumneavoastră, cetățeni liberi, singurii judecători în care ne punem toată încrederea!

Am văzut cadavrul nenorocitului aruncat în pădure, să-l bată vîntul, să-l mănînce corbii, părăsit și după moarte, așa cum cineva nu și-ar arunca nici un cîine la care ar ține. Și m-a uimit ticăloșia asasinilor.

Ei bine, cu toată oroarea faptului, rezultatul l-ați văzut: tribunalul militar, educat și el în aceleași principii cazone, n-a dat sălbaticilor decît o pedeapsă ridiculă, cea mai mică pedeapsă ce se găsește în cod. Dacă s-ar fi prevăzut un minimum de cinci lei amendă, ar fi acordat acel minim!

Și să nu credeți că avem a face cu niște judecători miloși în genere. De loc. Vă aduceți aminte că tot consiliul de război a judecat acum cîțiva ani pe un soldat care aruncase cu o piatră intr-un maior. Atunci, deși s-a constatat că soldatul era nebun, judecătorii militari l-au osîndit la muncă silnică pe viață!

Vedeți bine deosebirea. De unde vine ea? Ea vine din oreșterea militară care falșifică judecata omenească și face pe „superior” să vadă în inferiorul în grad o ființă inferioară, față cu care nu merge să fii nici drept, nici uman!

Și judecata asta cazonă se pune mai presus de legi, de Constituție, de tot, pentru că e militară, și atîta ajunge.

De pildă, sînt țări, cum e Rusia. În care bătaia este prevăzută în lege. Acolo superiorul are dreptul să ordone pedepse corporale. La noi însă s-a schimbat vechea „condică penală ostășească” în care bătaia era consfințită. Mai mult, actualul „cod de justiție militară” pedepsește pe superiorul care lovește pe inferior.

Și totuși, bătaia nu numai că nu s-a desființat de fapt, dar constituie un obicei zilnic.

Bătăușii sînt deci și antilegali.

În funcțiunile civile, unde nu există o morală de corp, funcționarul care nu-și poate împlini datoriile după cum prescrie legea își dă demisia; în armată, nu. Ofițerul bătăuș știe bine că legea îl oprește de a bate, și totuși, departe de a-și da demisia, atunci cînd vede că nu se poate achita de obligații fără să calce legea, el lovește, brutalizează, torturează.

Ce să mai vă spun de Constituție? Superiorul, care crede că e „leat cu Dumnezeu”, nu vrea să știe de asemenea moft țivil. El crede că, o dată ce e militar, soldatul a încetat de a fi cetățean. Inviolabilitatea persoanei? Astea or fi bune pentru țivili, dar nu pentru oamenii care își iau legile, moravurile, tradițiile și morala lor aparte!

Și, dovadă că toate aceste monstruoase barbarii, care pălmuiesc civilizația ce ne-am dat, nu sînt cazuri izolate, ci urmările unei doctrine întregi, unui întreg sistem, aveți cuvintele rostite de apărătorii lui Căliman. Ați auzit cum căpitanii Lambru, Milicescu – și alți Alexandri Machedoni – au afirmat că toți bat, ca și cum ar fi voit să ne spuie că e un fapt foarte natural.

Nu e vorbă, ei n-aveau nevoie să ne convingă despre asta. Căci chiar în ziua cînd consiliul de război judeca pe Căliman. Într-o cameră de jos a tribunalului militar un soldat gemea de bătăile primite de la un superior. Și nu se găsea doctor, și nu se găsea ofițer de serviciu, ca să trimită pe bietul om la infirmerie, căci de spital nu mai vorbesc: ca să intre acolo un soldat, trebuie un arsenal întreg de forme.

Cunoașteți povestea pîn’ la sfîrșit? Soldatul a murit peste două zile, iar socialiștii, care divulgă asemenea fapte, sînt niște trădători de patrie!

Căci tot judecata cazonă, această faimoasă judecată croită pe un anume calapod. Încearcă să stabilească legenda idioată că nu mizerabilii și asasinii sînt rușinea neamului nostru, ci aceia care descoper și înfierează fărădelegile lor!

Se-nțelege, ne pasă prea puțin de părerea sceleraților despre noi, pentru că avem credința nestrămutată că apărăm o cauză dreaptă, cauza celor mai nenorociți robi, și nu cîteva fraze neroade, ori cîteva amenințări caraghioase au să ne schimbe convingeri atît de adînci.

Noi ne facem datoria pentru că așa credem, pentru că așa simțim, și ne-o vom face întotdeauna, oricît de mari ar fi jertfele, oricît de serioasă ar fi primejdia!

Viața mizerabilă ce se creează soldatului în cazarmă nu putea să nu impresioneze adînc lumea dinafară.

De unde mai-nainte vreme se cînta viața de soldat ca o viață fericită, pentru că relele îndurate nu se comunicaseră în afară, astăzi tinerii fug de cazarmă cu groază. Cărei cauze credeți că se datorește faptul că nu se mai găsesc candidați pentru școlile militare? Fără îndoială, numai regimului la care e supus elevul, căci tortura există, sub alte forme, și în școala militară.

Și dacă așa gîndesc cei de la oraș, vă puteți închipui ce e la țară. Acolo, cetățeni, e o adevărată panică atunci cînd vine vremea sorților. Plâng satele de groază și de milă; convoiul de robi, convoiul de militari, e petrecut ca un alai de mort. Căci fiecare știe cînd pleacă, dar nimeni nu știe de se va întoarce, de nu-i va ieși în drum un Căliman, care să-i stingă viața în pădurea de la Ștefănești!

Și spaima asta de miliție nu-i nouă, pentru că nu de ieri, nu de azi datează suferința celor încazarmați. Poporul a-nțeles așa de bine amarul vieții militare, el a simțit așa de igreu povara traiului cazon, și atît de mult l-a îndurerat robia ce se numește „tributul de sînge”. Încît în dîntecele lui. În plîngerile acestui neam de asupriți, cătănia e zugrăvită tot așa de negru ca ciocoimea.

Ascultați cum cîntă poporul:

Cine m-a făcut cătană

Să nu-și mai dea de pomană;

Că pomană și-a făcut

Cînd mi-a pus pușca de gît.

Cine-o stîrnit „hai la sorți”

Putrezi-i-ar carnea-n gros

Și ciolanele pe șes

Vinde-ți, maică, boii toți

Și mă scoate de la sorți

Vinde-ți, maică, ce-i putea

Și mă scoate din belea!.

Iar mama răspunde:

De la sorți și de la moarte

Maica nu te poate scoate!

Iată poezia sfîșietoare a poporului cînd e vorba de armată! Negreșit, poeziile astea nu sînt minuni de versificare, poporul nu face artă.pentru artă. Dar în rîndurile acestea e închegată toată durerea țărănimii, ai căreia copii sînt dați celei mai grele dintre robii.

Poporul nu are teorii multe. Dar, fără s-o poată exprima clar, el a-nțeles că armata permanentă e un jug. în toate poeziile poporului se cuprind durerile care-l apasă, și între aceste dureri armata ocupă un loc de căpetenie.

Fără îndoială, este ceva putred în armată, și acel ceva e armata însăși. Așa cum e organizată armata permanentă, ea nu poate naște decît chinul și desperarea.

Credeți oare că acei ce bat și torturează sînt oameni în fața cărora trebuie să te închini? De loc.

Cunoaștem mulți băieți, care, nețputînd face nimic în școală, au fost dați în armată; cunoaștem ucenici, care, nefiind capabili să rămîie meseriași, și-au găsit refugiul iarăși în oștire. Și toată vermina asta, toți avortonii școlilor și ai mesenilor folositoare, toată mișuna incapabililor și inutililor, vin. În urmă, să pălmuiască, să umilească. În puterea gradului lor, tot ce neamul nostru are mai sănătos și mai folositor, pe copiii țăranului!

Și ei, care muncesc, care întrețin pe ofițer, care produc și aurul ce el poartă pe umeri, și sabia cu care-i lovește, și hîrtia pe care-i scrisă legea lui – robia lor – ei trebuie să-și închidă ochii și să-și închidă demnitatea, să-și reție ura ce le clocotește în piept, durerea care-i zbuciumă… să nu poată lovi pe mizerabil!!

Cum să nu-ți explici dezertările și sinuciderile, aceste revolte pasive, aceste manifestări ale desperării soldatului?

Citiți Monitorul oficial, și vedeți cum soldații dezertează cu grămada; citiți statisticile sinucișilor, și aflați că armata este aceea care produce cel mai mare contingent de morți silite.

Poate cineva să nu creadă tot ce spunem noi, poate să ni se spuie că exagerăm necazurile din armată; dar țifrele vorbesc de la sine, ele zugrăvesc mai bine decît orice discursuri traiul de nesfîrșite mizerii al apărătorilor patriei!

Și cînd te gîndești că tot lanțul acesta de chinuri se strînge în numele disciplinei și al așa-numitei „onori militare”!

Onoarea militară? Dar credeți că poate avea onoare un om care lovește pe un inferior, care torturează fără milă?

Nu, domnilor. Să vă povestesc un singur incident din crima de la Ștefănești, pentru ca să vedeți ce temei trebuie să punem pe onoarea asasinilor.

Cîteva zile după ce am istorisit în ziar toată drama înfiorătoare, al căreia trist erou a fost căpitanul Căliman, el a căutat să mă-ntîlnească, pentru ca să-mi spuie că nu-i nimic adevărat din tot ce scrisesem.

Se înțelege, i-am răspuns că informațiile mele sînt foarte exacte. Atunci căpitanul Căliman mi-a dat cuvîntul lui de onoare că niciodată n-a lovit pe Grigore Eftimiu, pentru că acesta era un căprar foarte înțelegător.

Vă mărturisesc că, deși aveam amănuntele cele mai precise, și deși văzusem cadavrul nenorocitului, am avut un moment de îndoială. îmi ziceam că un ofițer, un om

În definitiv, nu-și poate da cuvîntul de onoare cu atîta ușurință și avînd convingerea că minte. A venit procesul. Ei bine, știți ce a spus acolo Căliman? El a declarat că. În adevăr, a bătut pe Grigore Eftimiu, că l-a umplut de sînge! Veți înțelege cum m-a uimit atunci naivitatea acelei clipe de îndoială.

Ce-ai făcut cu cuvîntul tău de onoare, mizerabile torturator? Aceasta este întrebarea pe care trebuia fatal să i-o pun a doua zi.

Dar trebuie să trec la o altă parte, asupra căreia iarăși s-ar putea scrie volume.

Dosarul bătăilor și torturilor militare e așa de mare. Încît el nu poate fi citat într-o cuvîntare. Trebuie însă să nu uite nimeni că dosarul acesta crește zi cu zi și că începutul lui este începutul armatei permanente.

Ei bine, toate partidele politice care au guvernat peste țara asta făcut-au ele ceva ca să împiedice bătaia în armată? Nimic, absolut nimic. Ba, mai mult decît atîta, ori de cîte ori noi ne-am ridicat să înfierăm pe schingiuitorii soldaților, am fost tratați de trădători ori de doritori de scandaluri. Cînd publicam crima de la Ștefănești, ziarele lor ne spuneau că publicăm romane fanteziste.

Nu e aci locul să explic pe larg pentru ce partidele burgheze s-au arătat întotdeauna partizane ale bătăii în armată, pentru ce ele au tolerat toate cruzimile și toate sălbăticiile.

Pe scurt, atîta pot spune: că o clasă socială care are nevoie de sprijinul armatei permanente nu poate să nu acorde protecție și încurajare șefilor torturatori. Armata se menține și cu forța, și cu prestigiul. Și prestigiul acesta e așa de elastic. Încît în virtutea lui s-a ocrotit Angheleseu, Maicanii, și toți ceilalți, cît s-a putut de mult! Cine are idoli trebuie să și-i îngrijească.

De aceea nici nu trebuie să ne gîndim vreodată că politicianii burgheziei au să ia ei singuri măsuri ca să stîrpească bătaia în armată. E un lucru pe care nu li-l poți cere, pe care nu-l pot acorda. Care partid politic, sprijinindu-se pe armată, ar putea lovi în cei ce comandă armata?

S-ar părea, după toate acestea, că bătaia fiind inerentă organizației armatei permanente și. În același timp, neexistînd putința ca partidele politice s-o desființeze, ea nu.poate să dispară decît o dată cu desființarea armatei permanente.

Ar fi o greșală de s-ar crede așa. Și, de altfel, modul acesta de a judeca chestiunea ar conveni de minune bătăușilor. Eu am auzit mulți ofițeri bătăuși zicînd:

— Suprimați armata, dar nu ne vorbiți de suprimarea bătăii!

Da, este foarte adevărat că educația militară a născut pedepsele corporale; da, este foarte adevărat că aceia care au interes să aibă cete gata de a le apăra exploatarea nu pot șterge bătaia din moravurile cazone.

Dar să nu uităm un lucru: aceea ce nici clasele stăpîmtoare, nici superiorii militari nu au interesul să facă au tot interesul și pot s-o săvîrșească cetățenii.

Dacă noi toți ne-am hotărî să ne facem datoria pînă la capăt, vă asigur că n-ar trece multă vreme, și o mulțime de năravuri sălbatice s-ar șterge. Pentru ce n-am duce înainte agitația împotriva bătăii în armată’? Pentru ce nu ne-am gîndi noi singuri la toate mijloacele prin care să facem să înceteze odată aceste barbarii rușinoase?

Ați văzut că se înființează atîtea și atîtea ligi, unele folositoare și altele nu. Ei bine, de ce, oare, cetățenii nu ar face o mare ligă contra bătăii în armată? Să ne înțelegem. Nu-i nevoie de o ligă cu statute, cu comitete și cu tot soiul de forme. Dar să ne hotărîm la o acție comună.

Să-și ia fiecare obligația de a denunța tot ce află asupra torturilor din cazărmi, și să ne luăm fiecare

Îndatorirea de a ne susține în lupta asta, care e o luptă sfîntă.

Să nu uitați că mai toți, cîți și-au luat sarcina de a înfiera sălbătăcide cazone, au căzut ei înșiși victime ale brutalităților acestor pahonți oficiali.

Ce ați făcut dumneavoastră, cetățeni liberi? Ce’ Aplauze prin întruniri? Ce? Entuziasm care ține cinci minute? Atîta nu-i de ajuns. Trebuie să învățăm cu toții la școala jertfei și să ne facem și noi solidari cînd e vorba de apărarea unei cauze ce tuturora ni-i scumpă.

Muncitori! Să nu uitați că pînă ieri erați robi cu toții și că, grație luptelor date de părinții voștri, ați scăpat de o parte din robie. Aveți dar datoria de a face jertfe și pentru robii care au mai rămas, pentru robii din cazarmă, dacă voiți să lăsați urmașilor voștri o moștenire sfîntă!

Iar voi, tineri culți, de ce stați? Nu vedeți că balurile mascate, că petrecerile, că viața burgheză vă așteaptă?…

Dacă nu vi-i inima tocită, dacă nu vi-i mintea întunecată de fanmecul dulcii destrăbălări, veniți cu noi, luptați pentru cei ce sînt dezmoșteniți, pentru cei ce zac în întunerec și în robie!

Adevărații eroi în luptă nu sîntem noi, care ținem discursurile și scriem articolele. Noi avem partea noastră de glorie egoistă în toate astea. Dar erou cei mari sînt acei ce luptă și pier necunoscuți.

Ca zidarul care pune temelia casei și nu știe dacă-i va vedea sfîrșitul, și nu știe dacă mai sus nu se va rupe schela, și nu știe dacă în toată casa asta va găsi un colț unde să-și adăpostească bătrînețele, dar care totuși muncește fără preget, așa pentru cauzele mari trebuie să muncim cu toții, nu cu gîndul la succes, dar la datorie.

Căci adevărații viteji nu sînt întotdeauna cei ce înfig steagul în redută, ci acei care au căzut necunoscuți, dar au format puntea de cadavre peste care șirurile din urmă au ajuns Ia victorie!