Azima mergătoare

Sari la navigare Sari la căutare
Azima mergătoare
de Ion Pop-Reteganul
Auzită și scrisă în miliție de la un fecior din Bănat.


Zice că a fost ce-a fost, că de n-ar fi fost, nu s-ar povesti; că nu-s de cînd poveștile, ci-s mai dincoace cu vreo două, mai dincolo cu vreo nouă. Au fost odată trei frați orfani, care adecă nu aveau nici tată nici mamă. De atunci însă este tare de demult, a trecut multă vreme, cu toate că și azi sînt destui copii orfani, supărați, săraci și năcăjiți, în cea lume mare. Și frații acești trei, ca mai toți orfanii, erau foarte săraci; ei n-aveau decît un bordei gol, o grădiniță mică și un pom, un măr frumos și mare; atîta le rămase de la părinți. Bordeiul, după ce era gol, mai avea și altă scădere, numai cît nu cădea de rău, de slab; grădina după ce era mică, era și dezgrădită; iar pomul, mărul, era într-adevăr un măr frumos, mare și chiar de la pămînt era împărțit în trei părți, avea adecă trei ramuri. Apoi cum a înflorit mărul acela într-o primăvară, se dusese vestea jur-împrejur; nu vedeai tu crăngi, nu frunză, ci numai flori mîndre ca rujile cele de Rusalii, care miroseau și numai vîjîiau albinele în ele. După ce cad florile, încep a crește merișoarele, azi erau tot mai mari decum au fost ieri; timpul cel cald, cel de vară, ploițele, roua, toate le ajuta să crească și să se rumenească. Cînd începură merele a se rumeni, colea mai de cătră toamnă printre Sîntă-Mării, începură și frații a se gîndi la merele lor, le era frică de furat. Se pun deci și se sfătuiesc, ce-i de făcut? Din sfatul lor iese că: mărul vine împărțit la fiecare frate cîte-o creangă, și din ziua aceea se și pun la pază, ci nu toți trei odată, ci în toată ziua unul, și se hotărîră să păzească sub măr pînă ce vor culege merele. Toți trei se legară a păzi cu credință, nu numai de creanga lui, ci și de a fraților.

Colea, pe la Sîntă Măria cea mică, încep merele a fi bune de mîncare, și din ce în ce tot mai bune, pînă le merse chiar vestea cale de un ceas și mai bine.

Într-o zi, pe cînd era fratele cel mai mare păzitor, vin doi oameni pe drum, și-l întreabă dacă sînt bune merele ori ba? El le răspunde că sînt bune pentru plată, dar de pomană nu se dau. După ce drumarii se învoiesc cît să-i plătească pentru o traistă de mere, el se pune și scutură din creanga fratelui celui mai mic, căci din ale sale îi păru rău să dea chiar și pentru bani, necum de pomană; apoi de frate-său cel mic nici nu se temea, căci doară el era tare și mare, pe cînd cela slab și fără putere; de păcat nici vorbă să-i vină prin minte.

În altă zi, pe cînd era fratele cel mijlociu la pază, iară vin doi călători și după ce dau binețe, îl întreabă dacă le poate vinde mere; acesta, poftăreț pe bani, se pune și scutură și el creanga frate-său celui mai mic, că doară nici el nu era mai bun nici mai slab decît frate-său cel mare.

Astfel amîndoi frații cei mari vindeau mere tot de pe creanga fratelui celui mai mic, și încă, poate mai în multe rînduri.

Într-o zi cînd era băiețanul cel mai mic la pază, adecă fratele cel mic, iară vin doi călători. Era căldură mare. Nici nu se apropie bine de băiat și acela îi și poftește să șadă la umbră pînă le va scutura vreo două mere. Șed călătorii la umbră și el se urcă în creanga lui, care era mai goală, și începe a le scutura mere. Unul din cei doi oameni l-a întrebat, de ce nu scutură din crengile celelalte, că sînt mai încărcate, dar el răspunde că acelea sînt ale fraților mai mari, și că nu se cuvine să ia el mere de-acolo fără știrea lor.

Nu trece vreme de un ceas, și unde nu începe a se-nnora apoi a trăsni și a fulgera, gîndeai că piere lumea, sufla un vînt și ploua ca din cofă. Băiețandrul se trage în bordei dinaintea vremei acele rele și cheamă și pe cei doi drumari înlăuntru, să nu-i ploaie. Nici vreme rea ca aceea, ba să mai vezi!

Colo într-un tîrziu vin și cei doi frați acasă de la cîmp, de unde vor fi fost la lucru și unde nu încep a face o gură, unde nu se apucă a sudui pe bietul băiețan, era cît pe-aci să-l apuce în pălmi; de ce a lăsat pe străini de mas? Dar și bieții drumari numai după multă rugăminte, mai fură suferiți a rămînea la ei noaptea aceea. După ce-și domoliră frații cei mari mînia, făcu băiețanul foc bun, că pînă-i veniră frații nu cutezase, temîndu-se că-i vor împuta pentru lemne, și se așezară toți cinci pe lîngă foc și începură a povesti, mai de una, mai de alta, pînă într-un tîrziu fratele cel mai mare zice:

— Doamne, Doamne, să am eu o turmă de oi, mult bine aș mai face la săraci; n-ar ieși nici un sărac ne-ndulcit de la mine; le-aș da lapte, brînză, caș, urdă, ba și lînă le-aș da să-și facă haine.

— Ba eu, zise fratele cel mijlociu, nu aș pofti de la Dumnezeu alte decît să am loc mult și bun și patru boi buni, să muncesc cu ei, să adun bucate peste bucate, apoi lasă-mă de-ar ieși vrun sărac flămînd din casa mea.

Mai în urmă zice frățiorul cel mic: „Nu doresc nici turme de oi nici boi frumoși și scumpi, nu doresc nici moșii, eu doresc numai atîta să-mi deie Dumnezeu o luntre și un bordei lîngă Dunăre; apoi cheme-mă oamenii la miezul nopții să-i trec, eu n-aș zice odată ba! Doamne drag mi-ar fi mie să trec oamenii preste Dunăre și pe cei ce ar fi în primejdie, în valurile Dunării, să-i scap de înnecat.

Așa făcură ei planuri pînă-i mai prindea somnul; atunci străinul cel mai bătrîn zice: „Bine! Fie cum ziceți voi! Tu, zice către cel mai mare, vei avea turmă mare de oi!” Iară către cel mijlociu zice: „Tu vei avea moșii mari și boi după cum dorești; iar tu băiete, zice cătră fratele cel mai mic, tu vei veni cu noi, să te-nsurăm, să-ți cîștigăm o luntre și un bordei lîngă Dunăre și apoi să te lăsăm cu dorul împlinit”.

Nu scoase streinul bine vorba din gură, și toate se-mpliniră; feciorul cel mai mare avea o turmă de oi, de nu se mai sătura omul de a se uita la ele; cel mijlociu avea niște boi frumoși, da niște holde de grîu curat, da locuri cu cucuruz, numai de cules; și cum să nu se împlinească vorba streinului, că doară el era Domnul Hristos, umbla pe pămînt cu Sfîntu Petru, și împlinea dorințele oamenilor.

După ce împliniră dorința celor doi frați, luară pe feciorașul cel tînăr cu ei și-și ziseră noapte bună. Ploaia încetase, frig nu era, era lună frumoasă afară, încît îți era mai mare dragul să călătorești. Merseră ei tustrei cît merseră, pînă ajunseră într-un sat, acolo intrară într-o casă și-și cerură cortel peste noapte. Stăpînul casei îi primi cu toată bucuria, ba îi îmbie și cu cina. Omul acesta însă avea o fetiță frumoasă, numai bună de măritat. Ba o vorbă, ba alta, vedeți dumneavoastră, din vorbă-n vorbă dau la pețit. Stăpînul casei începe ca toți oamenii cu fete mari de măritat: „Noi, oameni buni, de oameni de omenie nu ne ferim, știm noi bine că fetele, dacă le vine vremea, măritate-s bune, știe Dumnezeu după cine va fi rînduită să se mărite și fetița noastră, noi o încredințarăm de credințat cu un fecior de aci din vecini, acum Dumnezeu va alege, care să-i fie al ei.

În vorbele acestea iată vine și mirele, cum e datina să mai vază mireasa, să se mai drăgostească o leacă și să se înțeleagă de nuntă. Mirele, ca toți junii pînă sînt miri, se poartă ca o fată mare, tot gătit, tot cu vorbe alese, cum-decum să placă mai tare miresei. Cînd intră în casă, dete bună seara la toți și prinse a vorbi cam smerit, mai numai aceea răspundea, ce-l întrebau cei din casă. Cam băgă el de seamă, că flăcăul cel strein ce era cu cei doi oameni, încă ar fi venit a peți, ci nu cuteza a zice nimic; gîndea însă, că streinul se duce cu buzele umflate. Ei, dar Hristos Dumnezeu știe și gîndul omului, deci nu lăsă pe nimeni ca să se frămînte cu atîtea gînduri, ci spuse de aud toți cei din casă:

— Văd, fătul meu, că ție-ți place de copila asta; la copilul nostru încă-i place de ea și chiar de aceea am venit s-o pețim, că spunîndu-ți cea dreaptă, feciorașului îi e dragă și nouă încă nu ni-i urîtă; dar vouă la amîndoi nu poate fi, pentru că vezi tu, e cu neputință; tu nu te-ai despărți bucuros de ea, noi încă n-am merge bucuroși fără de ea de aci. Drept aceea Dumnezeu să aleagă: scoateți fiecare cuțitul din șerpar și-l împlîntați în masă; acela va avea fata de nevastă, al cărui cuțit va fi înverzit pînă dimineață.

Îndată începură holteii a scociorî și-a scormoni prin șerpare după cuțite; flăcăul ăst de sat scoase un cuțit de teacă de vreo trei degete de lat și lung cît un paloș și cum îl împlîntă în masă, cum sta drept ca și cum ar fi fost crescut acolo, holteiașul acesta însă, care venise cu cei doi oameni, tot căuta prin șerpar și ori că nu afla ce căuta, ori că-i era chiar rușine să scoată un cuțitaș copilăresc, o brișcuță jidovenească de doi crițari. În urmă o scoase și el, cu toată rușinea. Cînd a doua zi dimineața, cuțitul cel mare al holteiului de sat, era cum îl lăsase împlîntat în masă; iar al feciorului celui strein răsărise o viță de vie, înfrunzită și rodită, cu struguri buni de mîncare. Era minune-ntreagă! Nici nu se mai gîndea nimeni să pășească preste hotărîrea lui Dumnezeu sfîntul; fetei îi plăcu de băiat ca de cel trimes de la Dumnezeu; părinții fetei nu se-mpotriviră căci nu le cerea zestre, părinții feciorului nu se-mpotriveau, căci erau în groapă, iară Domnul Hristos și cu Sfîntul Petru se puseră unul popă și altul nănaș și-i cununară. Mare nuntă n-a fi fost, dar tot a fost destul de frumoasă pentru niște oameni săraci. Mi se pare însă, că la logodnicul cel dintîi al fetei nu-i cam venea la socoteală nunta cea pripită, dar totuși se mîngîia și el zicînd, că așa a voit Dumnezeu.

Feciorul cel sărac, îndată după nuntă-și ia nevasta și pleacă cu ea și merg și merg pînă ajung la Dunăre. Acolo află o luntriță legată de un pociumb și pe țărmure află o căsuță goală, dar curată și bună. Din ceasul acela el a început a trece la oameni cu luntrea de pe-un țărmure al Dunărei, pe celălalt; dar se și înavuțea văzînd cu ochii, că pe cîți-i trecea, toți îi dau cîte ceva; mai bani, mai bucate, de dulce, care ce voia și ce avea, că el nu era lăcomos la averi. Dumnezeu dară a dat la tus-trei frații ce-au dorit ei.

Domnul nostru Isus Hristos și cu Sfîntul Petru tot pe pămînt erau.

Odată merg la țară, cam în locul unde era fratele cel mai mare cu turma. Ei erau ca doi moșnegi slabi și bătrîni. Dau bună vremea la ciobanul cel cu turme multe și-l roagă să le dea ceva de mîncare, că nu mai pot de foame și de oboseală. Gîndiți că ciobanul le-a întins ceva, ferit-a Dumnezeu! El deloc începu:

— Dumnezeu mai poate da la toți calicii și coldanii din lume cîți trec pe drum; dacă aș umbla să dau la toți, mie nu mi-ar mai rămînea nimic, miluiască-vă Dumnezeu. Și nu le dădu chiar nimic, nici chiar o ulcică de zăr. Bătrînii se depărtară, dar nu trecu un ceas și oile zbrr! se fac cioare și se-nalță în văzduh; acum ia oi dacă ai de unde! Ciobanul rămîne cu bîta în mînă și cu buzele umflate, părîndu-i rău că n-a miluit săracii, pînă avea cu ce și din ce.

Cei doi bătrîni se duc de aci la fratele cel mijlociu. Îl aflară în vîrful unui stog mai mare decît șura.

— Bună ziua, jupîne gazdă!

— Să trăiți, dar ce vă trebuie?

— D-apoi, jupîne gazdă, fă-ți milă și pomană și ne dă ceva de mîncare, să-ți țină Dumnezeu binele și sănătatea.

— Ba mai mergeți și la lucru! Cine să hrănească pe toți leneșii? Acum e vremea lucrului, umblați la lucru, că apoi și mîncare veți căpăta!

Cu vorbele acestea alungă pe bieții bătrîni din ogradă și el rămîne rîzînd în vîrful stogului cu lucrătorii.

Bătrînii merg acum chiar la Dunăre. Acolo ajunge pe la miezul nopții, era o beznă de nu-ți vedeai nici mîna și ploua și sufla un vînt, cît să nu scoți nici cînele afară.

— Măi podar, măi luntraș, vino de ne treci, că aci pierim!

Luntrașul aude, o ia tot într-o fugă din casă, se aruncă în luntre și hai! printre valuri, fără de a afla pe cineva. Se întoarce supărat în casă și spune nevestei plîngînd că se înnecară doi sau trei oameni din pricina lui. Nu se pune bine pe scaun și iarăși aude pe cineva strigînd:

— Vino, luntrașule și ne treci la țărmure, că aici ne-nnecăm.

Iar alergă în fuga mare, iar se aruncă în luntre și începu a o mîna într-acolo, de unde i se părea, că a auzit glasul: fu însă prea tîrziu, că nu află pe nimeni. Acum merge și mai supărat în casă, spune nevestei, că iar se înnecă cineva și se pune oftînd pe un scaun lîngă foc. Dar nu apucă a se așeza bine și aude a treia oară strigînd:

— Dar pentru Dumnezeu, luntrașule, nu te temi de păcat, de stai în casă și noi ne prăpădim aci?

Acum pornește bietul luntraș pentru a treia oară și spune muierii, că nu se mai întoarce pînă nu va afla pe streinii aceia ori vii ori morți. Într-adevăr că-i și află, erau adecă cei doi moșnegi. Îi pune în luntre, îi scoate la țărmure, îi duce la sine în casă și-i schimbă în haine uscate, că ale lor toate erau ude, după aceea îi îmbie cu ceva de cină. Unul dintre cei doi moșnegi însă îi zice: Nu vom mînca, numai dacă ni-i frige ce ai tu mai drag la casă. El nu se mai gîndi nici o minută, fără făcu jarul în laturi de pe vatră, luă copilul din leagăn și-l puse pe vatra fierbinte, apoi îl acoperi cu spuza și cu cărbunii cei roșii. Ce mare îi fu mirarea însă, cînd văzu, că în vatra focului cît ai zice „unul”, era crescută iarbă verde și copilul se juca acolo cu niște mere de aur. Acum văzu bietul luntraș pe cine are în casă, căzu la picioarele Sfinției-sale și se rugă de iertare de cumva le-a greșit ceva. Domnul Hristos îl ridică de jos zicîndu-i: „Scoală-te, n-ai greșit nimic și tot așa să te porți.” După asta se ospătară, apoi se culcară să se odihnească.

A doua zi cînd erau moșnegii să plece, dau cu ochii de un stog mare de grîu, ce-l căpătase de la cei oameni, ce-i trecea cu luntrea și cu podul peste Dunăre, de la unul un snop-doi, de la altul trei patru, pînă se făcu stogul hăt mare. Unul din moșnegi luă un tăciune mare de foc, și-l puse sub stog. Acela luă pe loc foc, dar casa cu toate că stogul era lipit de ea atît de tare de nu puteai nici umbla printre ele, casa zic nu se aprinse. Cînd ardea stogul mai bine vine la el frate-său cel mai mare și-i spune întîmplarea, cum doi moși i-au deocheat oile și acelea s-au prefăcut în cioare. Toți se mirară de povestea aceluia, ce zicea că oile lui s-au deocheat și s-au făcut cioare; dar mai mare fu mirarea tuturor, cînd văzură că numai paiele arsese și că grîul a rămas vrav în mijloc, ca ales pe masă.

Fratele cel mic omenește frățește pe frate-său cel mare și la plecare umple o pungă mare cu galbeni și i-o pune în cale chiar pe unde avea să treacă; lui, săracul i-a fost milă de frate-său cel mai mare, dar n-a cutezat să-i dea banii în mînă, temîndu-se că nu-i va primi, deci îi aruncă cum zisei în cale, să-i afle. Ce vezi însă? minune! Frate-său cel mare merge pînă era aproape de pungă atunci, îi vine în minte să-și închiză ochii, să vază cum umblă orbii? Așa și făcu, trece cu ochii închiși pe lîngă pungă și se cam mai duce cătră frate-său cel mijlociu. Acestuia-i spune, că fratele lor cel mic, îmblătește, nu cu îmblăcii ci a aprins stogul și paiele și pleava au ars, iar boabele de grîu au rămas curate ca aurul. Fu destul fratelui mai mijlociu știrea auzită, numaidecît se dă și-și aprinde stogul, că doară n-a împărțit el grîul cu îmblătitorii, de nu alta să-l și mai fure!

Dar vai, rău s-a păcălit; i-a ars nu numai stogul, dar și casa, grajdul, șura și cu un cuvînt tot ce avea. Acum pune-te, copile, la plîns, la sudalme, ci toate fură în zădar, ce cuprinde focul, face numai scrum!

Fratele lor cel mic, luntrașul, îndată după plecarea fratelui celui mai mare, se ia tot încet, încet, pe departe înapoia lui să vază, lua-va acela punga? După ce văzu, că într-adevăr punga e tot la locul care o pusese el însuși, se puse și-o luă și-o duse acasă zicînd nevestei:

— Tu nevastă, frate-meu cel mare nu-i hotărît de la Dumnezeu să aibă cîndva ceva, uită-te tu, punga plină la locul unde am pus-o eu, și el pare-mi-se a călcat-o chiar cu piciorul, nu-i alta, fără i-a luat Dumnezeu mințile.

— D-apoi – răspunse femeia, – dacă nu sînt banii aceia împărțiți de la Dumnezeu să fie ai lui, îi poți băga chiar în sîn, că și de-acolo trebuie să-i arunce; lasă-i de-a-ndemînă, vom mai împărți din ei celor bieți de oameni săraci, ce se mai abat pe la noi în cerșit.

De-abia trec cîteva zile și vine la luntraș frate-său cel mai mijlociu. Bucuria lui fu de tot mare, îl primește cu dragostea cea mai frățească. Dar în zadar toate, frate-său cel mijlociu era supărat, nu-i venea nicidecum să-și facă voie bună. Văzîndu-l frate-său cel mai mic atît de întristat, îl roagă să-i spună ce năcaz are?

Atunci el începe a-i spune toată întîmplarea, de la despărțirea lor, pînă în ziua întîlnirei.

Îi povestește paguba ce-o avu cu grîul și cu casa, îi spuse că nu mai are nimic, decît cîmpul gol și că toate acestea se întîmplară, zice el, numai că ascultai pe frate-meu, care zise, că tu ți-ai îmblătit stogul cu foc.

— Da, răspunse luntrașul, însă nu l-am pus eu focul în stog, ci doi moșnegi bătrîni, care dormiră o noapte la noi în casă.

Cu aceasta aduse și mai mare năcaz fratelui celui mijlociu, începînd a gîndi că doară moșnegii aceia pe care nu i-a miluit el, aceia l-au cumpănit să pață astă pagubă: și avea dreptate, de gîndea așa.

Cînd se gătă și acesta de întors cătră casă, adecă cătră locul casei, zice luntrașul cătră femeia sa:

— Tu nevastă, fă tu o azimă de făină de cea mai albă, cernută prin sita cea deasă, pune în mijlocul ei toți galbenii din punga aceea și de socotești mai pune vreo doi s-o dăm de merinde la bietul frate-meu, îi va prinde bine pe cale și acasă.

Muierea se-nvoiește prea bucuroasă: da numai face o azimă de grîu curat cernută prin sita cea deasă, da n-o umple cu galbini, da n-o coace chiar după cum se înțelese cu bărbatul său, de gîndeai că s-o mănînci cu ochii.

O pun în traistă la fratele, ce era gata de plecare, dar ce să vezi, a doua zi azima, fu iarăși la luntrașul pe masă, care scoase gălbinii din ea, precum i-au băgat. Iată însă cum îi veni iarăși lui în mînă:

Frate-său cel mijlociu o dete la un plugar pentru o bucată de mălai, că i se părea prea grea în traistă și văzînd-o atît de grea cugetă, că da de nu-i coaptă bine?!

Plugarul, avînd și el frică, că nu va fi coaptă, de aceea este așa grea, o dase la țiganul să-i ascuță fiarele plugului pentru ea, zicînd că bani n-are de unde-i da. Țiganul avea de trecut Dunărea, să-și aducă cărbuni și neavînd nici el bani, apoi știind că luntrașul este om de omenie, nu face mult din bani, îi aduse luntrașului azima, care numai cu o zi mai înainte fu coaptă în cuptorul lui. Aceasta fu povestea cu azima mergătoare!

P-atunci se vede că rămînea binele numai la cei vrednici de el; oare și azi este tot așa?