Avuzul

Avuzul de Emanoil Bucuța

din revista „Gândirea”, I, nr. 2, 15 mai 1921

Prea slab de azi, prin ură sau căință,
Să-mi rup din piept atâta suferință
Și peste tot ce-a fost încet să las,
Ca o perdea, uitarea fără glas;

Ne'ngăduit nici să suspin Cuvântul
Ce sună'n ape, trece lin cu vântul,
Cu tine'n foșnetul micuței rochi,
În datul mâinii, licurul din ochi:

Și osândit să-mi stai alături bună,
Când toate'n jurul meu vuesc furtună,
Iar dacă dau să'nfrâng aceste legi,
Să urci sprânceana și să nu'nțelegi;

Aș vrea să-mi iau ființa'n mâini acuma
Și s'o sfărâm doar pulberea și spuma!
Apoi să nasc din nou, dar fără simț,
Nici tălpi de-argint; sau aripi mici cu zimț;

Să nu fiu cartea'n care - oprești un deget,
Nici patu'n care întri, doar eu preget,
Icoana din perete să nu fiu,
În care'n aur doarme Sfântul Fiu;

Ci, risipind reci curcubee'n ramuri,
Avuzul care cântă'nalt la geamuri,
Și-l poți zâmbind, privi de-atâtea ori,
Că'n flori se naște, cade iară'n flori.