Avatarii faraonului Tlà

Jump to navigation Jump to search
Avatarii faraonului Tlà
de Mihai Eminescu


Sara... sara... sfânta și limpedea mare își întinde pânzăriile transparente de azur sub luna care-n nălțimea depărtată a cerului trece ca un mare măr de aur neținut de nimic în eterul albastru... pustiile Nubiei lucesc verziu-sur ca câmpii de gheață pe care a căzut o ninsoare ușoară și Memfis, divina Memfis, își ridică colosalele ei zidiri ninse de lună în depărtarea țării... pare că-ntr-o noapte de vară ar fi nins deodată o pulbere de diamant peste toată lumea și urmele acelei străluciri ar fi muiat și-ndulcit aerul cel dulce al Egipetului, și numai Nilul își leagănă mișcătoarele și lungile lui maluri de papură pintre care curg oglinzile lui mari, care reflectă lumea cerului și parecă apele lui, mișcându-se una peste alta ca lințolii de cristal mișcător, sună în adânc cântarea cântărilor. Ușor zboară luntrea mică și neagră asemenea unei cugetări printre tablourile mărețe desfășurate de o parte și de alta a râului... orașe vechi ce-și construiesc zidirile lor sure și colonadele lor infinite în lumina nopților, piramidele — morminte de regi — crânguri de palmieri și numai păsări călătoare străbat cu aripile-ntinse, într-un lung triunghi, adâncimile fără de margine... unde merg? unde?

În luntrea neagră e culcat, și capul lui mare în perini de mătasă, bolnavul rege Tlà; în jurul naltei sale frunți — o cunună de flori de mac... de flori a uitării și a somnului...

Peste vecinicia undelor zboară luntrea lui, până ce dintr-o parte și dintr-alta a Nilului se ridică grădinile pendente... Două pe maluri, deasupra lor, ca pe umeri de munte, iarăși două, și-n nălțimile cerului iarăși două... Erau scări urieșești ridicate la soare, și fiecare treaptă era o grădină lungă, întinsă și toată lumea lor repezită pas cu pas la cer s-adâncea ca-ntr-o oglindă pas cu pas în infinitul Nilului... Grădinile pendente întoarse străluceau adânc-adânc în râu și printre ele părea că trece luna ca o comoară în fundul apelor. Luntrea se opri la mal... Regele se dete jos palid și adâncit și se pierdu în umbra naltelor bolți de frunze a grădinilor, trecu în lumina lunii și umbra lui se zugrăvea pe nisipul cărărilor ca un chip scris cu cărbune pe un lințoliu alb. În fruntea grădinii cei mai nalte era palatul lui, cu cupola rotundă, cu șiruri de coloane sure, cu bolți urieșești...

Erau atât de mari acele zidiri încât regele păru un gândac negru, ieșit în lumina nopții, care suia scările și trecea prin bolțile palatului.

El intră într-o sală mare: Memfis era la picioarele lui... orașul infinit cu cupolele albe... a cărui ocean de palate urieșești, a cărui strade largi pavate cu pietre lungi și albe, a cărui grădini de palmieri forma un tablou la care se uita uimit și adânc... I se părea că spiritul Universului visează — el, căruia un pământ cu imperii i-e un grăunte — și că visul său măreț e pentru ăst' moment Memfis... Bolțile ferestrelor i se arcau înalt deasupra frunții... Bolta salei era scrisă de jur împrejur cu zodiile cerului... pe murii nalți erau chipurile zugrăvite a regilor Egipetului.

El gândea... Ce umbre urieșești treceau în închipuirea sărmanului muritor care-ntr-o lume atât de măreață se simțea atât de mic, ca o furnică ce plutește pe o frunză tremurătoare pe suprafața Nilului... Deodată peste fereștile înalte căzură lungi perdele roze... și el rămase în sala întinsă într-un întuneric trandafiriu, îngreuiat de lumina lunii ce plutea asupra Egipetului. Memfis dispăru de sub picioarele lui... el rămase singur, cu gândirile lui negre... Noaptea tăcea... El se primbla pin umbra trandafirie a sălii în talerul lui negru-strălucit... apoi scoase din sân o fiolă cizelată dintr-un singur ametist, luă o cupă săpată dintr-un carniol mare, pe care o umplu cu apa sântă a Nilului... Destupă fiola și turnă trei picături ca cerneala din ea peste apa din cupă și apa deveni încet-încet întâi galbenă ca un aur diafan, apoi roză ca cerul aurorei, apoi albastră și adâncă ca albăstrimea cerului.

El se uită mult în pahar și părea că vede lucruri ciudate în metamorfozele colorilor lui... Într-adevăr i se păru că vede în aurul diafan, în fund, o muscuță de om, c-o cârjă în mână, bătrân și pleșuv, dormind cu picioarele-n soare și cu capul în umbra tinzii unei biserici... În apa roză văzu parcă un peștișor vioriu care semăna cu un tânăr frumos... în apa viorie văzu un om sinistru și rece, cu fața de bronz...

— Peste cinci mii de ani, șopti el surâzând... O, Rodope, Rodope! Deschise o ușă mare și intră într-o sală a cărei podea era o unică oglindă de aur... sală fără acoperământ... deasupra, cerul cu toate oceanele de stele... în oglindă, cerul cu toate oceanele de stele... I se părea că e un greier amărât suspendat în nemărginire...

— Isis, strigă el, spre oglindă... Isis, apari! Tabla se-nnegri și deasupra-i apărură scrisori albe... chipuri de oameni și animale... Palatul întreg se cutremură lin.

— A sosit ora morții mele... zise regele, ca și când ar fi vorbit cu el singur... aștept să-mi spui adevărul... Nu-mi zugrăvi chipuri trecătoare... care să mă facă a crede că suntem numai pulbere...

Un râs clocoti pin toată sala...
— Ce râzi, zise regele întunecos... mie nu mi-e a râde, demone... voi adevăr, nu batjocură...

— Pulbere? răspunse un glas din oglindă cu o rece și cruntă expresie de ironie... pulbere?... te-nșeli... ce ești tu, rege Tlà? Un nume ești... o umbră! Ce numești tu pulbere? Pulberea e ceea ce există întotdeuna... tu nu ești decât o formă prin care pulberea trece... Ceea ce-nainte de doi ani se numea regele Tlà este atom cu atom altceva decât ceea ce azi se numește tot cu același nume...

— Chipul tău, Isis... Pe tabla neagră se zugrăvi un cerc mare roșu... de acest cerc erau aninate ființe ca o scară... Jos, minerale în care plantele își duceau rădăcinile... animalele își duceau rădăcinile în plante, omul în animale; minerale în om, plante în minerale, animale în plante, omul în animale, și pin toate aceste forme tremura cercul roșu și făcea să joace formele negre pe firul ei roșu...

— Am înțeles... Oglinda se auri... și cerul se adânci în infinitul ei... Regele se văzu iar... o clipă suspendată...

— O, Rodope! Rodope, murmură el trist. Ce am numit eu Rodope ?... o umbră.

Regele ieși și trânti ușa după sine... Oglinda singură se-ncreți ca suprafața unui lac... glasuri se certau în fundul ei ca sfada valurilor... Chicot și plâns... țiuit, urlet... suspin și un glas mare începu să râdă pin tot haosul de glasuri mici...

— O, inamicul meu cel mare... spunea un glas ce umbla prin sală... Piramide și temple, orașe și grădini suspendate puneți contra pasurilor mele... Râd de voi, regi ai pământului, râd de voi... Ce căutați a prinde eternitatea în niște coji de piatră, care pentru mine sunt coji de alună... În mine, în pieire și renaștere este eternitatea... Voi... o umbră ce mi-a plăcut a zugrăvi în aer... voi vreți să mă prindeți pe mine... Nebuni!

Apoi se limpezi oglinda și eternitatea din cer se uită în ea însăși... și se miră de frumusețea ei.

În singurătatea pustiilor se-nălța piramida sură cu fruntea ajungând nourii... Luna o ningea, încât părțile lovite de ea păreau de zăpadă, părțile umbrite păreau de cărbune, și lungă, țuguietă, gigantică, se-ntindea pe nisip umbra piramidei. Regele își făcu drumul pe dunga umbrei, un punct negru mișcător, până ce veni în apropierea ei. Deschise o ușă c-o cheie de aur, o închise iar după sine... și cu asta închisese porțile lumii după el... era singur, singur într-un mare mormânt... El aprinse o faclă... Înăuntru se-ntindeau colonade, chipuri de zei abia lovite de lumina roșie a făcliei, a cărei raze treceau fulgerătoare pe chipurile urieșești și negre de zei în umbra umedă a columnelor, încât părea că după fiece piatră, din fiece umbră sclipesc ochi siniștri, izvoare subțiri roiau de sub picioarele zeilor și se pierdeau în pământ... din când în când flacăra roșie a făcliei, izbucnind mai tare, zvârlea dungi de lumină în deșertele hale, prin arcadele sumbre și sure, prin columnele reci... și nimeni, nimeni în acest lăcaș al morții.

Deodată apăru Tlà... El zvârlise ușa mormântului după sine, între el și lume... fața sa mare și palidă, ochii lui adânci și scânteietori, mersul său mândru, talarul negru ce-i curgea în cute splendide de umeri în jos... astfel sta aspru zugrăvit în lumina cea roșie a făcliei. Ți-era frică să privești în fața lui... al acestui singur muritor în halele mari și deșerte a morții... Dar mai era el viu...? Puțin era și avea să-și rezime capul, greu de cugetările unui imperiu, pe perina păcii eterne... Eterne? Ah, nu cuteza s-o spere.

El umbla ca-n vis... umbla pe o generație de oameni... un sărman visător sfărâmat de durere, doritor de moarte... El deschise repede ușa de la o treaptă ce ducea sub piramidă, luă făclia... și adânc departe sub piramidă se vedea sticlind un plan negru și strălucit... Parcă un ocean se mișcă mut sub piramidă... El privi în jos...

— O, lac! în curând vei cânta la capul meu cântările... El coborî scările jos, mai jos, ca și când s-ar fi coborât în fundul unei mine... și-n adânca depărtare îl vedeai lângă un lac. Razele făcliei n-ajungeau departe... O parte a apei se roși de lumină și-n mijlocul lui se desemnau formele negre și fantastice ale unei insule acoperite de o dumbravă...

Regele sui scările unei urne de piatră înaltă cât un palat... El aruncă făclia-n urnă... Ca și când o domă s-ar fi aprins deodată în mijlocul nopții adânc negre, astfel s-aprinse fluidul din vas și ilumină toată hala mare ca o boltă a cerului de sub piramidă, lacul ce strălucea, insula cu boschete verzi, cu straturi de flori palide și înalte, cu cărările acoperite cu nisip de argint... era o grădină frumoasă în mijlocul unui lac subteran... Numai fumul gros se-nălța din văpaia vasului și se spărgea sus, sus de bolta subteranei.

Regele coborî iar la malul lacului... un podiș de prund, peste care apa trecuse, ducea la insulă... El mergea pe cărare... apa-i ajungea până la genunchi... mișcările lui nășteau cercuri murinde pe suprafața apei și poalele mantiei ajungeau în apă. Ajunse la insulă... În lumina roșie... pin umbra neagră a arborilor, pe lângă lungile straturi de flori, el merse până ajunse în mijlocul insulei.

Pe un piedestal scund erau două sicriuri... În unul era întinsă o femeie cu chipul de ceară... rozele roșii împletite în jurul frunții contrastau cu fața palidă și moartă... Ochii cei mari închiși, fața trasă și slăbită, pleoapele-nvinețite peste ochii înfundați. Haina ei trecea din toate părțile peste marginile sicriului și ajungea la pământ... Mâinile reci, transparente de albe, cu degetele lungi și subțiri încleștate peste piept... Era un cadavru de-o spăimântătoare frumuseță...

— O, Rodope, zise el îngenunchind la sicriu și plecându-și fața plină de lacrimi la pieptul ei. Cum te iubesc!... De ce-ai murit?... Nu ți-am spus să nu mori... nu te-am rugat... copilă? Vezi tu flacăra lămpii urieșești... vezi tu grădina ce-ncunjură sicriul tău... vezi tu coroanele regilor atârnate de crengile acestor arbori?... O, de le-ai vedea... de-ai putea să deschizi ochii tăi cei mari, să mă privești până ce voi muri lângă tine... căci voi muri-n curând... Rodope! Te urmez în noaptea de unde nu-i reîntoarcere... Cerul cu stelele lui, Nilul cu eternele-i unde... divina Memfis... generații vor plânge... și eu mor... mor, căci ai murit tu, palidul meu copil... copilul meu... al meu...

El apăsă fruntea de mâinile ei unite... întuneric... o negură rece cuprinse creierii lui, i se părea că Rodope îl cheamă din depărtare, făcându-i semne c-un ramur de finic... el simțea că bătăile inimii i se răresc... simțea storcându-i-se viața din sân... simțea că... nimic... nimic.

El murise cu fruntea plecată pe pieptul ei. Flacăra urieșească mai pâlpâia în aer, de făcea să joace în razele-i roșii, să dispară și reapară fantastic toată lumea subteranei... apoi se stinse, și un întuneric adânc, fără întindere, mut, domni peste sfârșitul unui om.

Era ca și când toată măreția trecuse ca un vis iluminat de-un fulger pe dinaintea ochilor și nu rămăsese decât un întuneric asemenea celuia din somnul fără de vis, un întuneric fără spațiu și fără timp.

-Nu-l lăsa! Sfrrr! După el, băieți!... Hahaha... Și copiii desculți, cu pălăriile lor mari, fugeau de le pocneau călcâiele după un cerșitor bătrân și trențăros, cu fața speriată și cu barba zburlită.

Azvârleau pietre după el... și el plângea, sărmanul idiot, și striga din toate puterile:

— Cucurigu!... Un franciscan tânăr și palid trecu pe lângă el... el s-aruncă la picioarele lui și-ncepu să-i sărute poalele rasei și-și ridică mâinile plângând spre el...

— Copii răutăcioși și fără de milă!... strigă franciscanul c-o voce tare și sonoră, nu vi-i rușine să chinuiți un biet idiot... un cerșitor... nu vedeți cum plânge, nu vedeți cum își ridică mâinile uscate de bătrânețe... o! blestemul lui D-zeu are să cadă pe voi!...

— Cucurigu! strigă bătrânul răgușit și tremurând de spaimă. Copiii speriați holbară ochii lor cuminți la franciscanul palid și se risipiră ca un stol de vrăbii...

Franciscanul ridică pe bătrân de la pământ și-l duse spre tinda unei zidiri mari, îl culcă binișor, puindu-i drept căpătâi sacul său... puse mâna lui frumoasă pe inima bietului idiot, care se spărgea bătând de spaimă și-ngrozire și șezu lângă el până ce simți c-a adormit... Îi puse o pâine albă alături cu capul și-apoi se depărtă suspinând... o lacrimă mare-i strălucea ochiul frumosului călugăr.

Era vechea zidire de piatră cubică a sfatului orășenesc din Sevilla unde-l depusese pe bietul cerșitor. Cerul cu întunecatul lui azur și cu soarele-i arzător se destindea asupra orașului vechi, stradele cele strâmte erau mai deșerte, era o căldură moleșitoare și nesuferită care-nfierbânta pietrele pavajului, nisipul și murii și care făcuse ca la orice fereastră să fie lăsată perdeaua... astfel încât părea un oraș orb și nelocuit, așa nu se vedea nici o ființă pe strade și pe piețe. Cerșetorul dormea cu capul în umbra murilor... adică cine știe dacă dormea numai... Umbra uscată a murilor caselor, lenea cea călduroasă a zilei, nici o mișcare, nici un glas... ce fel murise toți oamenii în acest oraș sau dormeau... căci tot strigătul de mai înainte n-a fost decât o întrerupere a unei lungi și constante tăceri.

Bietul cerșetor adormise... Ce vise ciudate avea... I se părea că corpul lui întreg e ceva ce se poate întinde și contrage și poate lua orice formă din lume... I se părea mai întâi că i se umflă capul din ce în ce și el devine un bătrân ghebos, gras și glumeț... ori că acuși se usucă ca țârul și devine un om lung, cu ochii clipitori și mici, îmbrăcat în straie lungi negre... ori că i se umflă corpul și i se subțiază picioarele, de pare un sac de făină pus pe două fuse subțiri... Apoi simți că se contrage repede, repede și devine un grăunte mic în mijlocul unui gălbenuș de ou... Prin albuș el vede numai de jur împrejur coaja oului și se zvârcolește ca o furnicuță în centrul lui... și tot crește, crește, pare că-i înghimpă ceva umerii...

"Aha! gândi el, îmi cresc tuleii"... Apoi se simți din ce în ce crescând, acu aripile i-erau mari... era cucoș. Cucurigu! strigă el, primblându-se într-o ogradă deșartă sub un gard, peste niște bulgări de piatră și prin glod, în care-i rămânea urmele labelor ca o scrisoare de zodii... Cucurigu... Dar nu-i era bine...Îi era greu capul... creasta i-atârna în jos, ochii lui cei rotunzi ca două altițe de oțel erau păinjeniți... el își plecă capul și-l ascunse sub aripă... își ridică un picior și adormi... Dar într-un par era o cioară care tot striga: crrr! Tlà! Tlà! Tlà! crrr... Sunetele astea-l urmăreau în somn... până ce simți că nu simte nimic... părea că o tabla neagră se-ntinde naintea ochilor lui, apoi încetă și asta... apoi i se păru lui că e un punct negru, mic, care totuna se contrage mereu, până ce n-a rămas din el... nimic. Înspre sară orașul începu să-nvie... Treceau oameni cu pasul încet pe lângă el și i se uitau curioși în față... "A murit bietul Baltazar!" gândeau ei... Veni un consilier al orașului, gândi și el c-a murit... Nu se găsi nici un popă să-l îngroape... "El fusese îndrăcit, ziceau ei, cum să binecuvântăm cadavrul unui îndrăcit"...

Doi oameni săraci se găsiră care să-l îngroape pentru câțiva reis din casa comunală. Îi săpară groapa într-un colț de cimitir. Sara, pe lună, veniră cu două scânduri bătute în cuie una de alta... Îl puseră pe ele și se uitară și ei cam așa cum se uită omul la mort... este totdeauna o simțire, nu de compătimire, dar de deșert sufletesc cea din fața unui cadavru...

— Frumos bătrân, zise unul, pare că e un împărat răsărit din povești... Pletele sure cad grele la pământ... capul mare și greu, căci morții sunt grei...

— Ah! zise cellalt... ce mai gândești și tu?... N-avem noi destule de gândit, ca să ne pierdem acuma vremea cu privirea unui mort. Pe scânduri și hai!

Ajunseră curând afară de oraș, la țintirimul cu murii lui albi și lungi, ce păreau unși cu var de lumina lunii... trecură peste pragul portiței negre, s-apropiară de mormânt, lângă care fumega încă lutul proaspăt. În fundul mormântului umed erau așezate paie... Ei îl răsturnară pe bătrân de pe scândură cu fața în jos, pe paie... aruncară înc-un braț de paie peste el... și începură a arunca pământ peste el...

— E târziu, Boromeo, zise unul, hai și ne-om duce acasă... Mâine om veni de om umple mormântul... Am aruncat destul pentru ca să nu fie descoperit...

— Hai dar! Luară lopețile de-a umere și, în noaptea cea clară, ieșiră șoptind și povestind încet din cimitir... Crucile albite se uitau în lună, florile de pe morminte foșneau mișcate de-o suflare lină, murii cei albi, ce se ridicau peste câmpia crucilor și a mormintelor, luna, ce trecea atât de palidă și dureroasă... și, de departe, orașul, cu conturele lui fantastice, cu case și turnuri, cu ferestele-i mute ce ascundeau mistere, și peste toate un lințoliu transparent de lumină albă... Numai un brotăcel trezit în iarbă sărea cu piciorușele distinse... "Tlà, Tlà", țipa el în lună și trezi un țânțar ce adormise pe pielița lui cu: Bzzz! Tlà! Acest duo solitar nu era întrerupt de nimic... numai în urechea mortului suna un greier parecă... El auzea parecă acel greier, dar nu gândea nimic... Și greierul subția glasul, de părea tremuratul glas a unei coarde de aur mișcate și tremurânde, și lui îi veni acum clar ideea aur în minte... Aur, aur... sunetul creștea nu în mintea, ci în inima lui.

Din ce în ce mintea i se ilumina... i se părea că lada de creieri este o sală frumoasă plină de flori și oglinzi, dar fără lumină încă... o muzică înceată trecu prin sală, ciudată și dulce, și el simțea ființe trecând prin sală, fete în haine albe... cu suflarea lor caldă și cu pieptul plin, și bărbați strângându-le de mâini și șoptindu-le de amor... Era o lume de semiîntunerec și mezzavoce. O candelă ardea în mijlocul sălii a cărei lumină creștea din ce în ce, din un punct ca vârful unui ac într-un licurici, din licurici într-o flamă subțire și albastră, și cu cât flama creștea, cu atât vocile s-auzeau mai tare, tot mai tare... până ce deodată în sala iluminată și plină de un aer de diamant... el auzi râsuri tari, zgomotoase, glume, vorbe, joc... un zgomot ca-ntr-o sală de bal... Și văzu că toate sunt propriile lui închipuiri, clare can-tr-un vis limpede... El se simțea apăsat... dete paiele și lutul de pe față și se trezi într-o groapă adâncă — fără să știe cum, fără să știe cine-i el, și deasupra frunții lui cu închipuiri senine plutea sus, sus în cer, luna cea plină.

"Cine sunt eu?" fu cea întâi cugetare ce-i veni în minte. Mintea lui era clară, închipuirile erau ca formele concrete, vii și pline de viață... el avea o lume gata în capul lui, de a cărei izvoare nu-și putea da socoteală... Se găsea cuminte... și... memoria, memoria era ceea ce-i lipsea... El închise ochii, ca să rămâie în întuneric și ca, ne'nfluențat de lumea de dinafară, să cutreiere câmpul aducerii lui aminte... Era ca un orizont negru și fără de sfârșit... nimic, nimic... numai prezent avea... trecut defel... sau unul atât de tenebros încât nu vedea nimic pe el... departe, departe... ca și când într-o noapte neagră ca lumina din sticla cu cerneală... ai vedea undeva un foc arzând... Cer înnorat și negru... pământul și noaptea de nu-ți poți vedea mâna cu degetele rășchiete dinaintea ochilor... departe parecă vedea în noaptea plină a sufletului lui o antică coroană de rege.

"Ah! gândi... mă tem să nu-nnebunesc iar... căci, cum văd, ceea ce am acuma... mintea... n-am avut-o-ntotdeauna... trebuie s-o fi pierdut odată."

El ieși din mormânt după ce tocmise la loc paiele și pământul, ca să nu se cunoască că el a ieșit din mormânt, și-ncepu să meargă încet prin cimitir... Ajunse lângă mur... îl sări... și-ncepu să meargă spre oraș... Ajunse într-o ulicioară strâmtă, de a căreia amândouă laturile se-nălțau case negre și lungi cu ferestrele rotunde... Un turn de biserică lung, cu piatra lui mucigăită, acoperit cu olane negrite de vreme, cu ferești risipite și oarbe, cu o ușă masivă și veche de stejar, ferecată c-o cruce de spijă lucrată în mii de podoabe și flori... El deschise c-o cheie mare și ruginită poarta, sui scările înguste în sus și intră într-o cămară nalt boltită în mijlocul căreia se afla o masă de piatră sură și un scaun vechi, a cărui îmbrăcăminte de piele era toată ferfenițită... Numai luna se uita sperioasă prin fereasta veche, năruită și fără obloane, care semăna mai mult cu o găvăună de piatră de la o vizunie. Bătrânul sur se uita uimit la lucrurile ce-l încunjurau... un pas instinctiv îl dusese în această vizunie... el găsise cheia la sine... Un dulap vechi de lemn mohorât, lucrat cu fel de fel de sculpturi, era pe jumătate deschis, o candelă de sticlă roșie-închisă vărsa raze slabe de rubin în cămara pustie... el deschise dulapul... scoase un pergament vechi și-l desfășură dinaintea lui... Era o cartă a Spaniei. În un loc al ei era mânjită cu coloare galbenă ca aurul... El s-apropie de fereastă și se uită mult la locul mânjit.

— Hm! da, da! aici trebuie să fie visul vieții mele... Și, ca și când s-ar fi speriat de neîngrijirea cu care lăsase dulapul deschis, aruncă iute pergamentul în fundul lui și-l închise iute c-o cheiță de oțel... Apoi începu să se primble prin cămară... O oală de flori numai cu pământ era într-un colț... El turnă pământul afară... sub el erau monede de aur... C-un fel de aviditate el legă banii într-o treanță veche și-i puse în sân... Toate ce făcea i se păreau firești și totuși dacă s-ar fi întrebat de ce le face nu și-ar fi putut da socoteală... Avea instinctul neconștiu a unui animal, care face tot ce-i de trebuință fără să știe spre ce scop.

El își tunse barba și părul c-un foarfece ruginit... deschise o ladă seculară și mohorâtă... scoase din ea haine frumoase de catifea și se schimbă în ele... Scoase o oglindă din ladă și se admiră în ea... găsi un șip vioriu plin de mireasmă și-și stropi hainele cu ea... și când ieși din turnul vechi, cu pălăria lui cu șnur de aur... cu bumbii lui de pietre scumpe, cu inele de diamant pe degete, părea un gentilom bătrân și bogat...

Merse în fața unui palat vechi, zidit într-un frumos stil maur, înaintea căruia se-ntindea o grădină de pomi în floare, înconjurată de un grilaj de fier cu vârfuri aurite... În bolta porții sună un clopot... I se deschise, portarul se plecă până la pământ înaintea lui... El trecu pe o cărare lungă în urma unei alei de castani, ajunse la scările nalte acoperite de un baldachin suspendat pe columne în forma lujerilor de crin, intră înăuntru... Sui repede scările acoperite c-un covor moale... intră într-o sală splendidă... a cărei tablouri pe pereți se zugrăveau șters și neclar în semiîntunericul luminii de lună. Pe-un jeț lângă fereastă ședea o fată naltă și palidă, care la intrarea lui își întoarse uimită capul... El s-apropie de ea...

— Voi sunteți, Signor? zise ea încet... ședeți în fața mea... am să vă istorisesc multe...

Ochii ei mari și întunecați purtau în ei o durere fără de lacrimi... Uscăciunea lor teribilă trăda disperarea.

— Vorbește, copila mea.
— Signore... familia mea m-a destinat să vă fiu soție... și trebuiesc s-o fiu, căci nu am nici o putere de rezistență... Dar nu vă pot iubi... Iubesc un tânăr cavaler, tânăr și frumos, și voi sunteți bătrân... Însă de când v-am văzut, marchize, mi s-a părut că aveți un caracter nobil, că nu veți voi să mă sacrific unui maritagiu care nu vă va ferici și care pe mine mă va despera...

— Te iubesc, Seńora, zise el c-un ton sec și scurt... dar nu voi să te nefericesc... Dar prezența d-tale ar fi în stare de-a mă face egoist, căci ești atât de frumoasă... Seńora, renunț la mâna d-tale cu o condiție numai... foarte ușoară de-mplinit, se-nțelege... Trebuie să mă concediați chiar în astă sară... Să-mi puie caii la trăsură... plec... Aveți bunătatea de a-mi da condei și hârtie, ca să scriu renunțarea mea... chemați pe părintele și pe vărul d-voasră, ca să servească de martori... căci doresc ca să fii fericită...

Fata, roșie de bucurie, ieși, ordonă să i se gătească trăsura de drum, aduse pe tatăl și pe văru-său...

— Cum, d-le marchiz... d-ta renunți la...
— Aide, conte! să nu pierdem vorba-n zadar. Ai voit să-ți nefericești copila, și eu nu voi ca bogăția mea să fie cauză la aceasta... Știu că ești sărac, conte... dăruiesc deci drept zestre miresei la care renunț jumătate din averea mea... Puteți chema un notar...

Notarul fu adus iute. Marchizul dictă actul de donațiune... Contele-i strânse mâna cu ochii plini de lacrimi... fata și vărul ei îngenunchease-nainte-i sărutându-i mâinile... el îi binecuvântă și ieși repede. Trăsura era gata, caii sforăiau în hamurile lor... El se întoarse repede, intră într-o odaie slab iluminată unde dormea în pat un bătrân care, trăsură cu trăsură, era el. Haine ca ale lui erau așezate pe scaun... bătrânul visa adânc... "Da, da! zicea el pin somn... nu vă uimiți... renunț la mâna donei Ana... îi dăruiesc jumătate din averea mea".

— Visează ceea ce eu am făcut, zise el încet. Cu atât mai bine... cu atât mai bine...

Coborî, se sui în trăsură, care ieși din curte și-ncepu să zboare pe stradele lungi, apoi ieși în câmp pe drumul de țară... Părea câmpia o pânzărie întinsă și verde presărată cu buchete de flori felurite... Astfel merseră până cam la două după miezul nopții...

Un castel vechi c-o grădină părăginită se-nălța pe o coastă de deal... Părea mai mult o grămadă de pietre decât o zidire, cu murii ei risipiți, cu copacii uscați, pe a căror tulpină creștea generații tinere de arbori noi și subțiri... Era un parc cu o pădure veche, unde pe ruinele copacilor vechi și putrezi cresc cei noi și tineri... Trăsura intră în curtea plină de ierbărie și de huci sălbăticit, ajunse la scări... el îi dete drumul și intră în înaltele și surele hale ale castelului, cu pereții reci de piatră patrată, cu mobile antice și veștede, cu tablouri șterse și mohorâte, în cadruri de lemn negru... Astfel umbla bătrânul, c-o lumânare de ceară într-un sfeșnic de argint, prin toate odăile largi și deșerte, și ca vise din bătrâni îl încunjurau acele portrete care, serioase în cadrele lor, se uitau parecă la el...

El ajunse într-o cămară naltă și fără ferești... Afară de ușa pe care intrase nu mai era o alta... El închise acea ușă după sine, trase, pe dinăuntru, un drug de fier peste ea... s-apropie de un perete de piatră pătrată și împinse într-un loc cu mâna... Peretele de piatră se-ntoarse ca-ntr-o țâțână... el țușni iute cu lumânarea pin crăpătura deschisă și se trezi, cu lumânarea-n mână, asupra unei scări ce ducea în jos... El întoarse peretele la loc... și coborî scările ce sunau tâmpit sub pași... un aer bolnav îi îngreuia pieptul... Ajunse în o subterană mare... De jur împrejur erau boltiri în muri în care erau statui de piatră... chipuri de cavaleri îmbrăcați în fier... ce se uitau cu ochii lor reci de piatră la el... O manta era spânzurată-ntr-un cui... într-un colț era o bute așezată pe tălpi, de mult putrezite, și o cupă de argint alături de ea...

El scoase cepul de la bute... Nu curgea nimic... Desigur că cămașa prinsă asupra vinului era foarte groasă. El băgă spada în bute și ținu cupa... Un vin ca chihlimbarul, transparent... mirositor curse din bute... El o astupă, își apropie buzele de acel lichid vechi... și bău paharul întreg. I se cutremură corpul de plăcere... Părea că chipurile de piatră începeau a se legăna pe piedestalele lor balanțând cu mâinile, apoi el se culcă pe manta la pământ ca să privească... Stanurile de piatră se coborâră și-ncepură a juca în pivniță, și sub greoaiele lor tălpi de granit urla cerul subteranei... Mai stângaci decât urșii se-nvârteau țopăind și strigau și se certau... Hopp! hopp, zupp, zupp! Și-și legănau taliile lor țepene, și-și mișcau picioarele lor, și ochii lor de piatră se-nvârteau uscați și morți în încoifatele lor capete...

— Să trăiască Almanzor, striga unul.
— Să trăiască, răsunară subteranele... Părea c-o mie de glasuri răspund la exclamarea lui, simțeai că ești într-un labirint de subterane la care aceasta era numai tinda... Ropotul înfricoșat al cavalerilor de piatră, strigătele lor sălbatece, turbarea lor înfiorătoare îl făcea pe bătrân să se-nfășure-n mantaua lui... El nu zicea nimic... dar ei nici observau prezența unui om viu... Părea că el e mort sau că nu e defel și numai ei sunt.

Apoi vorbele lor deveniră din ce în ce mai încete, mărunte, țăndărite... ei povesteau de păreai a auzi glasuri de babe noaptea pe prispă... povești în care se desfășura înaintea sufletului auditorilor toată istoria cavalerismului Spaniei... și tot mai molcom, mai molcom auzea bătrânul glasurile lor șoptitoare, până ce nu mai auzi nimic... El adormise.

A doua zi se sculă, lumânarea mai era un muc numai în sfeșnicul cel de argint ce ardea abia... El găsi pe masă o legătură de chei și, topite, multe ămucuriî de lumânări de ceară galbenă... Aprinse unul de mucul ce era să se stingă, luă cheile și deschise o ușă ce ducea într-o suterană alăturată. Ținea lumina în aer cu brațul distins... Lăzi cu grămezi de argint erau în colțurile acestei subterane fără vo răsuflătoare... Argint, argint... el merse mai departe... Deschise o altă ușă... Lăzi de aur grămădit licureau slab în lumina cea roșietică a făcliei de ceară. El s-apropie... Erau monete foarte vechi, din cele mai deosebite vremuri. Unele bătute de romani încă, altele de mai încoace, însă toate vechi... El merse înainte... deschise o altă ușă și acolo găsi mici sicrie, pe polițe de fier, pline de pietre scumpe. Diamante întruna, rubine și smaragde într-alta... și o ladă plină de cele mai frumoase mărgăritare... Atotputernicia omenească era strânsă-n subterană... Mai deschise o ușă și... și găsi un sicriu acoperit c-o pânză albă... El dete pânza într-o parte. O țeastă goală cu gura rânjită se strâmba parecă la el...

"Ce te strâmbi, gândi el mânios... Ca și când eu nu știu că ăsta-i sfârșitul omnipotenței omenești?"

Simțiri întunecate îi turburau pieptul... O imensitate de dorințe îi mișca inima și toate... toate realizabile.

— Ah, zise el încet... lume, am prins colțul fericirii în mână... Am aur, și de-aș zice de o mie de ori aur, n-aș ști încă bogăția ce o am în puterea mea... Și ce nu poți cumpăra cu acest metal strălucit, în care toți demonii lumii trăiesc... Tot, tot! Mărire, renume, coroane chiar... plăceri... și ceea ce plătește mai mult... dreptul și putința de-a disprețui lumea întreagă...

Ce costă inocența unei copile? pot întreba eu, ce, iubirea unei mame pentru copilul ei ucis, ce, onoarea unui tată, ofilită prin ofilirea fiicei sale... mi s-ar șopti sume mari... mari pentru ei, nu pentru mine... Ce costă absoluțiunea bisericii pentru crimă... o sumă mare, dar o sumă... Ce costă mila lui Dumnezeu... s-o scoatem la vânzare... Ce, îndulcirea diavolului, ce, iubirea poporului, ce, gloria, ce costă opera unui geniu, cu care să-mi eternizez numele meu... Toate, toate sunt de vânzare... El râse crunt. Ecoul boltelor răspundea cu clocot la râsul lui cumplit, și craniul cel mort parcă rânji din sicriu... Iată-mă dar în vârful lucrurilor omenești... Ce aș fi eu fără tine, metal rece și mort? Un cerșitor pe stradele Sevillei... Ce sunt cu tine?... Tot ce voi... Ce este în tine?... Nu pot afla un răspuns din sunetul tău... Ce este în tine? Este amor? Nu. Unde-i?... E amiciție, mărire, geniu. Nu... căci nu-l văd... Și totuși este tot... tot...

În vremea asta marchizul Alvarez se trezise dimineața în casa contelui, după ce avuse un vis ciudat pe care, se-nțelege, nici în minte nu-i venea să-l realizeze. El intră în sala unde era adunată toată familia la dejun.

— A, marchize, dar tânăr mai ești!... Când pustia ai venit atât de repede de la țară... dar, în sfârșit, cu toate astea ne oferi numai ocazia de a-ți mulțumi din nou pentru generoasa d-tale donațiune ce-ai făcut-o asară... Ești superb, marchize...

— Eu?
— Bine... Ce fel... te faci că nu-ți aduci aminte...ă?
— Eu am visat asta, dar n-am făcut-o... Nici prin minte nu-mi trece... Îi aduseră documentul. El se uită netot pe el:
— Iscălitura mea, fără contestare, dar e falsă...
— Ce fel falsă?
— Eu n-am renunțat la mâna Dońei Ana, nici i-am donat ceva...
— Dar asară... adu-ți aminte, marchize...
— Eei... dar eu nu sunt nebun, d-le conte... Vreți să vă bateți joc de un om în toate mințile. Caii mei... voi să plec!... Voi să văd unde veți ajunge cu donațiunea d-voastre.

— Ce cai, zise portarul privindu-l din creștet până în tălpi. Trăsura și caii nu-ți sunt aici, d-le marchiz... ieri ai plecat cu ei la țară...

Marchizul se cruci...
— Eu? eu am plecat la țară...

— Da, da, da! D-ta, cine altul...
— Bine, frate... eu am visat...
— Ai visat realitatea, marchize...
— Aduceți-mi trăsura de poștă... voi să mă duc... În urmă cineva o fi luat în posesie și castelul meu sub numele și figura... Nu are nici o valoare actul de dar, conte... M-oi reîntoarce ș-apoi voi vorbi... Sunt lunatec doar... nu mai pricep nimic...

El plecă la țară... Trăsură și servitorii venise cu el de cu sară acolo... Se mirară când îl văzură apărând într-un al doilea exemplar.

— Am venit eu asară cu voi la țară?
— Venit, marchize... El sui iute scările... intră în apartamente... Găsi portofoliul lui propriu pe masă, pe care știa că-l avuse în oraș... "D-zeu cu mine! gândi el. Ce-nsemnează asta?..." Căută urme de om strein prin toate odăile... Nimic... Ajunse doar la ușa apartamentului din urmă. Ah! aceea era închisă de o sută de ani. Broască ruginită... Apoi se cunoștea că nu umblase nimenea...

Toată ziua aceste cugetări nu-i putură ieși din minte... Sara, după ce închise ușa după sine, se puse-n dreptul oglinzii și privi lung la el însuși... ca să vadă de-i el ori de nu mai e el... El începu să amenințe cu degetul chipul din oglindă, râzând și strâmbându-se... "Ha! blestematule! mă persecutezi, ai? faci sinete în locul meu... mă bagi în datorii, hoțule?..." Chipul din oglindă amenința și el cu degetul, dar parecă se uita serios și parecă strâmbăturile lui erau de nebun... "Ce-i asta, gândi marchizul speriat... Eu râd, și el se uită serios la mine!..." El râse tare ca să se încredințeze că chipul din oglindă e umbra lui... și chipul râdea... dar cum... D-zeul meu! Un râs satanic, nebun...

— Oh! Oh! strigă marchizul, aici e mai mult decât umbra mea... Apucă o spadă lungă și-ncepu să manevreze pe lângă oglindă. Și chipul manevra c-o spadă... "Ieși dar, zise el vânăt de turbare, ieși, umbră, să mă lupt cu tine... Să vedem cine-i marchizul Bilbao, eu ori tu..."

Oglinda se-ntoarse-n țâțâni și un chip uscat ce era marchizul însuși într-un al doilea exemplar se arătă dintr-un gang înfundat în muri...

Spadele lor se-ncrucișară... amândoi suri... amândoi serioși și tăcuți... Trăsură cu trăsură același om ce se lupta cu el însuși... Dac-ar fi căzut unul din ei... n-ai fi știut care a căzut... Se părea că marchizul se luptă cu chipul lui propriu ieșit din oglindă.

El căzu străpuns drept în inimă... și umbra din oglindă începu a râde... Apoi luă cadavrul... îl aruncă după oglindă... o repezi la loc ca pe-o ușă... șterse sabia de sânge și se puse pe jețul unde cel mort șezuse c-un cart de oră-nainte...

A doua zi sosi o scrisoare de la contele, în care acesta-i reproșa modul cum se joacă cu familia lui și-i trimise actul de donațiune-ndărăt.

Noul marchiz scrise următorul bilet către Dońa Ana:

Iubită Dońa, Sunt, cum știți, un om bătrân și ciudat. Nu-mi plac mulțumirile, asigurările de amiciție și toate aceste forme goale sub care adesea nu s-ascunde nici o simțire... N-am voit a vă face bine ca să-mi fiți mulțumitoare, ci, simplu, pentru că mi-a plăcut a face. Pentru a mă sustrage de la toate mulțumirile ce îmi sunt atât de neplăcute am făcut acel mic scandal. Vă trimit actul de donațiune-napoi... El stă și e valabil...

Bilbao

Avea în mână cheia voinței omenești, putea să producă orice mișcare i-ar fi plăcut. Bucurie, invidie, durere, iubire, ură... "Va să zică te am în mână, chintesență a mișcărilor istoriei... avere. Tu, reprezentant al puterilor omenești și al puterilor naturii subjugate, atârni de tremurul mâinii mele, atârni de închipuirile capului meu, de dorințele inimii mele... Aide, poeți, descrieți luna, învățați, descoperiți izvoarele gândirii, eu le am toate în acest sunet al aurului... Tot ce căutați, tot ce nu puteți avea, eu pot... Dar vor fi minciuni... Ce e adevărul "

Curând el avu cel mai frumos palat în Madrid... curând saloanele marchizului erau împopulate de lumea cea mai elegantă a țării... princesele frumoase, auzind de acea fabuloasă avere, voiau a pune mâna pe acea nemărginire de probabilități ce aurul ascunde în el... Aurul însemna castele asupra plângerii eterne a mării, grădinăii de**... cântec de arfă, amanți frumoși... Și doar acest aur nu costa decât ocheade înfocate și adânci, surâsurile voluptoase a buzelor coapte de tinerețe... undoirea delicioasă a evantaiului în limba mistică a amorului... De ce nu? De ce nu?... Scrisorele parfumate umpleau buchetele marchizului, întinerit de atâta prevenire...

Și ce frumoasă era Ella...! Ella avea frunte de marmură, cu părul de aur cenușiu, cu ochii mari, în care cerul se-namorase... gândeai că universul înstelat se uită asupra pământului numai de dragul ochilor ei. Și mâinile ei de crin și umerii ei de zăpadă... Un poem... și totdeauna când trecea pe lângă el... surâdea... Inima lui întinerea la vederea ei... ș-apoi era atât de gingașă... gândirile ei părea c-o leagănă cum aerul mișcat leagănă o trestie... Astfel apărea în hainele-i lungi și albe... un înger al cerului, cu cununa ei de roze... Și când privea el bogăția lui i se părea că sufletu-i fusese o comoară întunecată unde aurul și mărgăritarele zăceau în întuneric și că o rază de amor, intrând într-acea inimă, ar face să strălucească florile de metal în toată splendoarea și toată conștiința puterii lor... O, Ella! raiul îl puteai visa cu ea... În căldura arzătoare ce acoperea c-o pânzărie diafană câmpiile cu flori, ce desparte oștile norilor, ce lustruiește oglinzile mării eterne, el se visa umblând cu ea de braț... și sufletul ei îi ghicea cugetările... Și de câte ori trecea pe lângă ea... buzele ei murmurau încet, cu amoră?... captivaîre?... ah! cine ar fi putut-o ști?

Odată, după sfârșitul unui bal, ea ședea pe un colț de sofă... el s-apropie de ea... Ochii ei cei mari străluceau de dulci lumini... pieptul ei se mișca de bătăile inimii... El îngenunche la picioarele-i.

— Ella! zise el lin, mă poți tu iubi... mă iubești tu?
— De mult, de mult! șopti ea abia auzit.
— Tu minți!
— Mint? Ce m-ar fi făcut să mint?
— Poate că stai sub influența magică a averii mele... N-o am... Tot ce am este un milion... Restul s-a risipit de mult. Ei bine... Sunt un om ciudat... Îți dau jumătate din acest milion ca să te pun în libertatea de-a decide asupra inimii tale. Dacă, avută, ... ți-ai fi aruncat ochii asupra unui om mai asemenea ție-n vârstă... spune-o...

Ochii ei fulgerară de indignație.
— Ah... cum poți crede cum că aur, cum că numai interes poate mișca inima mea... Nu, nu! Sunt în stare de-a renunța... dar te voi iubi în veci... Sunt în stare, speriată de această inimă crudă, să fug de prezența d-tale... dar nu sunt în stare să te uit...

— Ella, toată averea mea... milionul întreg... iată-l în acest portofoliu... E-nsoțit de un act formal de dăruire... Îl pun pe masă... mă duc... Nu voi ca prezența mea să te facă să roșești... Nimic... nimeni în lume nu va ști izvorul bogăției tale viitoare... Pură ca un angel, bogată, vei putea să alegi ce vrei...

— O, zise ea plângând, nu s-aseamănă nimic cu această răceală și cruzime de inimă...

El ieși... Ea rămase-n fața portofoliului deschis... Mâinile ei tremurau, ochii îi străluceau c-o lumină avară... Ea băgă portofoliul în sân... Ieși...

Marchizul reintră în odaie.
— S-a dus, zise el încet... O, aur... totuși nu poți orice. Părerea amorului doar... Amorul nu!... Să vedem amiciția... Mâine orașul va ști că sunt un cerșetor... Un cerșetor bătrân înamorat de chipul unui angel...

A doua zi îi veniră o mulțime de scrisori... femeile-și cereau înapoi biletele lor de amor... Amicii se scuzară că nu mai pot avea onoarea etc., etc. ...O istorie veche se desfășură înaintea ochilor lui... Amicii-i deveneau inamici, lingușitorii-l batjocoreau... femeile-l găseau urât și prost... Întunericul cuprinse sufletul lui...

"Părere, părere... Gândeam a căpăta cu aur un lucru adevărat... o... recunoștință... o... iubire... Nimic, decât părerea acestora... Cerșetorul se va bucura c-am căzut... găsește o satisfacere, o mângâiere pentru durerea lui văzând un om avut căzând alături cu el... Cei bogați se vor bucura că văd rivalul ce le cumpără plăcerile că le-a lăsat câmp liber... că femeile și vinurile s-au ieftinit... pentru că nimeni nu le mai plătește așa de scump... nimeni nu mai pune o măsură mare asupra valorii acestor lucruri... "

El nu dormi multe nopți... era însetat de iubire, și cu aurul pierit dispăruse toate visurile de fericire...

— Le-am plătit ca să mă mintă... Aurul e izvorul fățăriei ș-a minciunii... nimic adevărat. O, amor, amor, șopti el adormind...

Simțea iar nebunia cuprinzându-i sufletul... simțea iar sufletul contrăgându-i-se***... că o noapte întinsă îi învălește simțirea și cugetarea, că lumea încetează împrejurul lui... și în somnul lui mortuar parcă mai simte, ca un sunet de vioară subțire și dulce, vorba: amor... apoi nu simți nimic... nimic...

În mijlocul paraclisului negru și nalt era zidit catafalcul îngreuiet de un sicriu și asupra întregului era aruncat un lințoliu de catifea neagră cusut cu stele de aur... În noaptea solitară arde o singură făclie... nici un preot nu murmură cu glasul mărunt* rugăciunile morților, numai câte-o rază se fură asupra înălțării mortuare și din formele ce transpar cunoști că sub lințoliu e un cadavru...

Deodată o ușă de spijă se deschide și ăapareî un înalt chip de femeie. Rochia ei neagră foșnește uscat asupra pietrelor bisericii, un fin văl de dantelă îi acopere fața palidă... un bătrân o urmează, cu mina servilă.

— El este dar...? Ah! copilul meu... astfel se sfârșește o viață de om... astfel?

— Ah! princesă, zise bătrânul... cum poate cineva cu spiritul vostru să se-namoreze de un om fără inimă, care desprețuia femeile, căruia moartea-i părea o mântuire... O femeie, doamnă, n-ar fi putut să cuprindă inima acestui om superstițios, mândru, sărac... al acestui nebun, c-un cuvânt...

— Pentru că inima virgină nu cunoaște amorul... Ea ridică colțul lințoliului și descoperi un frumos cap de marmură-nvinețită, un surâs de o nespusă beatitudine era pe buzele lui...

— O, Angelo! zise încet, ai știut tu ce-i amorul, ca să-l disprețuiești...? Ți-a mângâiat vodată urechea acelea dulci și întunecoase flori ale nopții, vorbele de iubire, dezmierdările unei femei... a bătut vodată la fruntea ta acele bătăi line, sărutările, pe care o gură umedă de femeie să le bată spre a afla care gândiri sunt acasă... ale amorului, ale dorinței, ale durerii?... Ah! sărmană frunte solitară, te acopăr cu flori... dormi! dormi!

Ea pusese mâinile pe fruntea albă și moartă... El surâdea în sicriul lui cu zâmbetu-i mort și sfânt!...

Un sarcasm învioșă buzele bătrânului c-un surâs rece și sceptic... "De-ar fi viu, l-ar omorî... gândi el, i-ar fi o jucărie de o zi... Dar ceea ce nu se poate câștiga... un om mort deja..., o inimă neatinsă, sfântă, de care moartea a avut milă în cazul de față... aici frumoasa mea princesă poate fi sentimentală... Ce batjocură..."

Ea acoperi iar fața mortului... Afară s-auzi zgomot de glasuri... Ieșiră repede și închiseră ușa de spijă după ei... Mortul rămase singur...

— Mă iartă, domnule, că-ți spun, dar în metaforă vorbind, se-nțelege... d-ta nu-mi pari în toate mințile...

— Vom vedea, vom vedea, d-le Dreyfuss...
— În metaforă vorbind, d-ta vrei să învii morții... Mă iartă, d-le, asta-i contra a orice convențiune...

— În metaforă vorbind, d-ta ești un casap, d-le!
— Dar, d-le, lăsând toate specificațiunile deoparte... un om mort nu poate fi viu... Una și cu una sunt două... unul viu nu poate fi mort... Două și cu două sunt patru... În metaforă vorbind...

Se deschise ușa principală a paraclisului și intrară doi oameni, gesticulând și certându-se...

— Dar omul nu numai că-i mort, dar nici a vrut să trăiască.
— Conced, conced... dar... ce-mi pasă, fapta e că nu e...
— De vrea ori nu vrea... nu vrea ori vrea... nu-ntreb eu de astea... O lumină-ncoace!...

Paraclisul mic se umplu de oameni...
— În metaforă vorbind, omul nu poate fi viu și mort totodată, zise d-nul doctor Dreyfuss.

Celălalt s-apropie, dete lințoliul jos...
— Acasă cu el și-n pat, da nu-n biserică. Popa-și făcu cruce... Dar el luase banii de-ngropare anticipând... Ce-i păsa...

Cui-i era ciudat în astă împrejurare... era mortul însuși. El auzea vorbindu-se împrejurul lui, vedea cu ochii închiși bolțile gotice ale paraclisului și făclia de ceară albă de la capul lui... dar i se părea că totuși nu va fi decât o închipuire... I se părea și-i plăcea de a fi mort... gândea că e într-o altă lume și nu pricepea cearta pentr-un cadavru... I se părea că e prezent fără ca s-o fie... că se vedea el însuși întins în sicriu... știa bine că c-un moment înainte un demon s-apropiase și-i acoperise fruntea cu flori albastre, și cum că era mort nu se-ndoia numai din împrejurarea că, dacă voia, acoperământul bisericii dispărea pentru el și miile de stele ale nopții întindeau câmpiile lor de azur asupra ființei lui. I se părea că e într-o câmpie lungă și deșartă... că sicriul stă singur sub bolta cerului, că universul se coboară și-l plouă cu stele... astfel încât, acoperit cu ele, el nu mai vedea cu ochii decât țăndări de aur ce căzuse pe ochi...

Tot ce voia vedea... Vedea pe mama lui plângând într-un colț de fereastă, țiind spasmodic cu mâna o perdea albă... Va să zică era mort... Apoi nu mai simți iar nimic.

După acest interval de întuneric, el văzu iar cei patru pereți tapisați cu flori albastre ale odăii lui, părea că era în pat... că vechiul orologiu zângănește încet și monoton în perete... i se părea a vedea o umbră-n fereastă, împletind, și el auzea parcă ciocnirea andrelelor, și portretele din pereți se uitau la el atât de familiar... ca niște vechi cunoscuți de pânză... apoi gândea să miște mâna, dar nu putea... să strige, dar era peste putință... și umbra diafană din fereastă cânta încet, cu glasul plâns, un cântec de leagăn pe care el îl auzise ades când era mic... îi veni să plângă...

— Mamă! strigă el...
— O, trăiește! trăiește! auzi acum tare. Mamă-sa s-apropie de el și-i acoperi fața de sărutări...

— Copilul meu... dulcele meu copil...
— Trăiesc, murmură el dezolat. Va să zică n-am murit... Nimicul cel plin de mângâiere n-a cuprins ființa mea chinuită.

— Taci, taci! Vorba ta e un blestem... Vei trăi... pentru mine... Vei însenina fruntea ta etern întunecată de cugetări aspre... vei fi om între oameni...

— Bună sară, fată mare, zise ea zâmbind. Atât de trist și de-namorat?

— Nu știu.
— Ah! nu știi... Dacă-ți ascunzi ochii cei plini... Dar știm noi ce-i în adâncimea lor... O icoană.

— Ochii mei mint, doamnă.
— Mințește-mi ceva cu ei... Să văd ce povestesc acești ochi, domnule.

— Nimic...
— Uită-te drept într-ai mei, să vedem de te poți uita... El și-i ridică... Ea-i închise pe ai ei după un moment...
— Nu voi să te uiți astfel!... Atât de clari, atât de albaștri, cu întunecoasa lor transparență... Niște ochi de copil... Parecă-mi inspiră încredere, parecă le-aș spune tot ce am pe inimă... tu, om bătrân cu fața de copil... parecă mă simt mai înțeleaptă sub lumina lor și totuși, când mă uit și mă uit, îmi vine să mă speriu de adâncimea lor... Ești fără de milă, scumpul meu...

— Fără de milă, cum zici, doamnă... dar pentru nimeni mai mult decât pentru mine însumi... Dacă te-aș iubi, doamnă, n-aș fi fericit...

— Ah, taci, ori îți astup gura... Nu-mi vorbi nimic de amor, nici de probabilitatea lui măcar... Prezența ta colorată de asemenea vorbe îmi întunecă vederea... Lasă-mă icoanelor tinereții mele... Vrei să te iau la școală? Să prezint spectacolul unei femei agresive, care vrea fără succes să învețe a iubi pe un om ce disprețuiește femeile, ce-i indiferent față cu ele, ce le fuge spre a se înamora în chipul lui propriu... Vrei să mă joc cu tine? Aș cuteza-o, chiar cu pericolul meu... Să ne jucăm jocuri de copii, să-ți dau palme care să nu doară, să te fac să-ngenunchi și să-mpletești colțuni? Aș face-o, dar nu e un rol de tine... să-ți spun drept... dar drept, soarta ta cum o prevăd eu...

— Spune, doamnă, zise el încet, știi că sunt superstițios... O femeie ca d-ta , c-o minte atât de clară, îmi va spune adevărul... Afară de aceea, ești amica mea... Și singura mea amică, căreia îmi place să-i comunic toate neroziile, toate durerile mele, pe care le numești imaginare...

— Tu te vei înamora, căci nimeni nu scapă de asta... Vai ție, mi-nchipuiesc de cine și știu cum... Vai de capul tău dacă te vei înamora, ți-o spun dinainte... Mai bine te-ai însura... și asta-i o nenorocire, dar pe lângă cealaltă nu-i nimic.

— Însoară-mă, doamnă!... nu vezi că te ascult...
— Să te-nsor... bine... Ea șezu lângă el și puse cotul ei gol pe umărul lui...
— Uite acolo, în colțul sălii, la acea fată... Vezi fruntea ei albă în jurul căreia curge părul ei blond, vezi ochiul ei albastru atât de serios și de atâta lină blândețe totodată... Împrejurul gurii și-a umerilor feței ei e o tânără și înduioșătoare umbră de melancolie... Ea ține-n mâna ei de ceară și contemplă liniștită o floare de crin... Capul ei frumos se pleacă puțin și parecă floarea se usucă de amor sub privirea ei... Închipuiește-ți acum că acea copilă ar fi a ta... că ai vedea-o luminând pădurile negre a domeniilor tale cu frumusețea ei angelică, că ar ședea lângă izvoarele albastre ale codrilor tăi și și-ar împleti cununi așteptând pe rătăcitorul ei iubit să răsară din cărările înguste de munte pentru a se așeza lângă ea, pentru ca ea să-i acopere fruntea și pieptul cu flori... spune... n-ai iubi-o tu? Eu sunt înamorată de ea...

— Un înger, doamnă! zise el c-un fel de nemulțumire... Nu știi că mie nu-mi plac îngerii, cu privirea lor lină și cerească... Ei, cu toată ființa lor candidă, cu zăpada cea castă a feței, a umerilor, a sânului lor, sunt o obsesiune a sufletului meu... Ea mi-ar muri și sărmanul diavol ar rămânea singur pe pământ în pielița lui de sărbătoare... Apoi mă tem de un asemenea amor, mă tem cumplit... De voi fi rău, ea va fi blândă ca un miel... prin blestemele mele s-ar înmulți rugăciunea ei tremurătoare, când aș fi numai venin, ea și-ar săruta cruciulița ei de aur... Ah! aș fi nefericit cum n-am fost niciodată și, ce e mai mult, m-aș înamora nebun, ea m-ar iubi asemenea... și prin asta s-ar repeta o veche tragedie lumească... Doi oameni ce se iubesc făr-a se potrivi...

— Să știi că m-am supărat... să știi că nu mai vorbesc cu tine... Tu nu mai ai mamă, s-o știi asta...

— Iubita mea mamă, zise el, sărutându-i mâinile.
— Mă rog d-tale... Ah! cât mi-e de ciudă... De te-aș putea urî c-o ură neagră și cumplită... Dar peste putință... Îmi vine să te sărut... Să te sărut, lavă înghețată ce ești... Știi tu ce te va învinge? Răceala... Dacă te-aș arunca în marea înghețată, atunci abia ai izbucni ca un vulcan, ț-ai arunca razele de lavă în cer, și el ar încremeni ca o eternă apunere de soare... Nebunule! ceea ce mă mângâie e că sunt mama ta... tânăra și frumoasa ta mamă... că-mi împărtășești gândirile, că îmi cauzezi momente de o dulce spaimă, că ești un diavol și că te iubesc! Sunt poetă în apropiere... Pleacă-ți capul după perdea... să te sărut, dar să nu vadă nimenea...

Perdeaua tremură ascunzând acest mister...
— Un lucru mă miră, zise ea purpurie ca o roză, de unde-am luat acest rol de mentor pe lângă tine?... Afară de aceea, mă mir de amorul ce-l am pentru tine. Este o simțire ciudată... Parec-aș fi femeia ta, dar de mult, de mult, ori parecă muma ta... În sfârșit, e o simțire dulce și familiară... Amantul meu n-aș suferi să fii... și cu toate astea te iubesc...

— Să-ți explic eu această simțire?... Îmi pare ades că noi am mai trăit odată și că eu te-am iubit c-un amor nebun și copilăresc... Visez ades, și în fundul visărilor mele văd Egipetul cu toată măreția istoriei lui și îmi pare c-am fost rege și c-am avut o femeie frumoasă ce se numea Rodope și că acea femeie ești tu...

— Și mie îmi pare c-ai fost odată un om tânăr și că acest om a fost nebun și că acela ești eu... Adio, copilul meu! Mai vrei o guriță?...

— Ș-o mie, Rodope!... O, perdelele! Câte ascund ele...

— Va să zică de azi înainte sunt o bătrână matroană de patru mii de ani... o respectabilă mumie, zise ea ridicându-se și făcând o mutră întunecoasă. Adio...

Apoi sări ușoară ca o gazelă și se pierdu în zgomotul societății. "Ciudată copilă", gândi Angelo. "Dar a definit foarte bine iubirea noastră... E ca și când aș fi însurat de mult cu ea, ca și când amorul înfocat ar fi trecut și n-ar fi rămas în inimă* decât o nespusă, o prietenoasă tandrețe... Și ce frumușică e... Aș putea-o privi zile întregi, aș putea vorbi zile întregi, dar ca un bătrân c-o copilă de 18 ani. Sunt bătrân, sunt foarte bătrân", zise el suspinând.

Doctorul de Lys s-apropie de el... El își luă un jilț și-l puse față-n față cu Angelo, s-așeză, își bătu cu palmele pe genunchi și se uită mut în fața tânărului, zâmbind cu gura strânsă și nălțându-și bărbia... și întrebă ceva cu ochii... ca și când ar fi vrut să zică: "Ei?"

— Nu ți-ai găsit alt loc, tinere, zise Angelo râzând. Doctorul nu răspunse.
— Vrei să mă duc eu? Nici un răspuns.
— Să stau dar? Asemenea.
— Nu răspunziă? Doctorul clăti din cap că nu.
— Bine. Angelo i se uită drept în față și stătură muți ca doi nebuni vo câteva minute. Dar, în sfârșit, Angelo voi să se scoale.

— Stai, stai! strigă bătrânul. Șezi ici molcom... am să-ți spun o vorbă mare... Dă-mi o țigară...

— N-am.
— Bine. Crezi în spirite?
— De când te văd, nu.
— Bine. Nu crezi, mă duc... să știi că mă duc, zise el semnificativ.
— Ba nu, serios, zise Angelo, și ochii lui se umplură de un întuneric turbure și voluptuos, ce ai să-mi spui?

Doctorul era cunoscut ca membru al societății mistice numite: Amicii întunericului, și într-adevăr un om cuminte ca el da oarecare greutate misticismului...

Rodope s-apropie și-și puse gura pe urechea doctorului:
— Împlinește-ți promisiunea, voi să-l văd înamorat. Ea dispăru.
— Crezi în spirite? continuă doctorul neturburat.
— Cred.
— Atunci vino cu mine-n astă noapte... Se-nțelege, cu ochii legați. Sufletul lui Angelo se cutremură... Doctorul deveni grav și solemn...
— Angelo, zise el încet, te vom introduce între amicii întunericului. Mă vezi în societatea oamenilor veseli, cu fruntea senină... Nu sunt astfel totdeauna... Îți voi arăta singura realitate a vieții, îți voi arăta adevărul scos în palmă... plăcerea... Amicii întunericului sunt amicii voluptății sufletești. Vei vedea cu ochii minții tale ceea ce n-ai mai văzut niciodată... vei bea viața ta în o mie de picături de lumină și de sălbatice simțiri... vei trăi... Este asta trăit, cum trăiește lumea? Cu sufletul gol, cu suferințele și bucuriile lor meschine, un nimic suspendat. Dacă suntem nimic, cel puțin de acest painjeniș* al gândirii noastre să se acațe toată lumina și tot întunericul, cerul și iadul, delirul și desperarea.

Angelo-i strânse mâna...
— Și poți, poți... O! dacă-i putea, doctore... Simt demonul din mine trezindu-se și strângându-mi sufletul cu ghearele lui... Asta-i, asta-i ce doresc... Numai nimic nu jumătate, nimic nu meschin... Totul întreg, sau să turbez de bucurie, sau să turbez de durere... Turbarea, iată idealul meu!

Sania zbura pe stradele ninse și largi ale orașului, în aer clipea, ca o pleavă de diamante, câte un fulg de ninsoare, luna trecea în floarea chihlimbarului pin nourii vineți, închegați p-ici, pe colo în bucăți rupte și negre, răriți și desfăcuți pe alte locuri în fâșii și-n trențe de argint, deasupra cerul cu bolta lui oțelită, pe strade în urma saniei se desemnau urme-n omăt, ca și când gealăul ar fi trecut lung, lung pe o podeală de tei... zurgălăii cailor de la sanie zângăneau în răstimpul treapătului cailor și în sanie, înveliți în blane de lup cu fața de postav măsliniu, era doctorul de Lys, cu urechile-nfundate într-o căciulă de jder, și Angelo, a cărui blană se ținea abia de umeri, încât pieptul era neacoperit de ea, așa cât asupra-i flutura o mare legătoare de gât ce flutura triumfătoare-n vânt... Pe cap o pălărie naltă de castor, și fața palidă lăsată-n voia răcelii și a fulgurării fulgilor de ninsoare, care-i păreau o binefacere în amețeala sufletului său. Ochii erau legați c-o batistă de mătasă neagră. Unde se ducea sania el n-o știa... În fine, ea intră pe o poartă într-o ogradă solitară îngrădită c-un gard putred de mult, deasupra căruia atârna în șiruri dese și vii, ca un val nestrăbătut, răurusca desfrunzită, neagră, ghemuită cu miile ei de ramuri încâlcite de-a lungul gardului... În mijlocul gardului era o casă cu două caturi, a cărei var era negrit de ploaie și vânturi, peste a cărei ferestre erau închise obloanele și nici prin una din ele nu se străvedea o rază de lumină... Coborâră la scara intrării... nimeni nu le ieși înainte...

Doctorul îl luă pe Angelo de mână, deschise ușa principală, o-nchise după el cu cheia, apoi coborî pe-o scară-n jos, tot în jos, până ce nu mai avură unde coborî... El ridică legătoarea de mătasă de pe ochii tânărului. Acesta se trezi într-o boltă a cărei muri erau ca de cărbuni unși cu untdelemn, adică negri ca cerneala și străluciți, și în mijlocul bolții lucea o lampă clară ca de diamant, care da o arătare și mai pregnantă și mai aspru zugrăvită colțuroșilor muri și netedelor bolte...

— Unde suntem? zise Angelo.
— În peștera demonului amorului, zise de Lys încet... Sună din acest clopoțel de metal și strigă... Abracadabra...

Angelo sună din clopoțel o dată.
— Înc-o dată... pân-în trei ori, zise de Lys. El sună încă de două ori... Răsunetul zgârie aerul sălii și deodată, ca din pământ, văzură un băiet frumos, palid ca suprafața mărgăritarului, cu ochii în bolți mari, negri, cam turburi, dar adânci, cu părul care-i curgea în vițe negre și strălucite deasupra umerilor, cu pantaloni strâmți asemenea ciorapilor de mătasă neagră... în genere toate hainele îi erau strâmt lipite de corp, încât formele cele mai frumoase, asemenea ale unei statui, erau îmbrăcate cu acest tricot de mătasă. Pe cap avea o pălărie de catifea viorie c-o pană roșie. Mâinile lui de zăpadă purtau o vargă...

— Ce vrei, Angelo? întrebă el cu glasul trist și dulce.
— Cere ce vrei! zise doctorul.
— Voi ca această peșteră urâtă să se transforme-ntr-un salon... Deodată murii se-ntoarseră ca-n țâțâne și dispărură și se prezentă o sală frumoasă cu covoarele moi, cu mari candelabre de argint, cu mobile îmbrăcate-n catifea vișinie, cu mese de lemn de nuc lustruit... Un cămin de marmură cu focul arzând era-ntr-un colț al sălii...

— A, zise Angelo, apropiindu-se de foc, ce dulce căldură... Cum te cheamă, frumosul meu demon...

Misticismul era elementul lui... el nu mai simțea nici o frică.
— Cezar sau Cezara, zise demonul surâzând c-o firească echivocitate.

— O, grațioasă androgină, zise el beat de strălucirea arătărilor, vin de-mi dă o sărutare...

Cezar se uită rece la el.
— Asta nu stă în contractul ce l-om face, Angelo... faptele mele stau la dispoziția ta, ființa mea nu. Trebuie să-ți câștigi afecțiunea mea... vom vedea de-o vei fi în stare, frumosul meu copil...

— Să văd puterea ta magică, demone, prefă această sală deșartă într-o adunare de bal! Voi să fiu vesel... Nu vezi cum sângele mi-a umplut fața mea palidă c-o bolnavă roșață, cum îmi negrește vederea, încât îmi păreți niște umbre sure zugrăvite pe un perete negru...

Demonul ridică varga... pereții se dădură-ntr-o parte și deodată din toate laturile se văzură sale cu pereții îmbrăcați în atlas alb ca omătul, cusut cu frunze verzi întunecate și cu flori vișinii și strălucitoare. În candelabre mari ard lumânări de-o ceară ca zahărul, cu flăcări diamantine. Aerul sălii e argintit, cald de miroase, strălucit de oglinzi cu privazuri de marmură neagră... Cu părul desfăcut poetic, pale trec copile prin ninsoarea aerului și de razele albe, de dulceața cântării nevăzute, de aprinderea danțului e plină lumea sălii... Câte grații tăinuite, brațele lor albe și goale, hainele lungi, cununile de roze în părul lor... Și numai muzica animă plăcerile cu sunetele ei sfinte, le mișcă cu suflarea ei...

Pintre ele, tineri în haine negre, cu veste în floarea crinului, cu mănușe ca mărgăritarul, cu botine radioase și bumbi de diamant la maneșcă. Prin bolțile ce reprezentau locul ferestrelor lipsinde erau trepte cu oale de flori proaspete și împupite care umpleau c-o dulce răcoreală sala, într-un loc era un joc de ape care sticleau ca ăargintulî izbucnind în sus și recăzând în bazinul lor de marmură albă în snopuri înalte de fire de diamant...

Angelo ședea în jilțul lui și se uita cu mirare la această zi de primăvară îngropată-n noaptea pământului. Toți amicii întunericului purtau câte o mică jumătate de mască de catifea care le acoperea fruntea și nasul, numai unele din fetele tinere erau fără mască... O tristă blândețe era pe fața lor...

— Ce frumoase sunt fetițele acelea, zise... În acest aer strălucit ele îmi par umbre de zăpadă aruncate-ntr-un aer de diamant...

— Ah! sunt demonii cei mai periculoși... par că sunt flori de inocență și bunătate... Teme-te de ele... în genere am început a mă teme de soarta ta, Angelo... demonul se-ntrece-n astă-sară pe el însuși... Vezi-l cum trece palid, frumos, adâncit prin grupele de bărbați și femei... pentru nimeni nu are un surâs, pentru nimeni o vorbă... parecă abia ar fi căzut din cer și că desperarea eternă n-ar fi atins încă cereasca sa frumusețe...

— Știu... nu mă atinge...
— Dar chiar de te-ar atinge... Ea se joacă numai cu inimile omenești... Vai de tine de i-ar veni în minte să se joace și cu a ta...

— Dar mi se urăște, de Lys. Toat-această feerie, clipind ca un moment pe dinaintea ochilor, ca o viziune scurtă, te-mbată... dar prelungită devine monotonă ca un balet încremenit sau o poveste adormită pe loc...

— Cheamă pe demon...
— Cezara! strigă Angelo tare. Cezara tresări ca lovită de un sunet ascuțit de clopot... Ea s-apropie cu fruntea sinistră de Angelo.

— De ce Cezara și nu Cezar? întrebă ea c-un grațios zâmbet.
— Ce ceri socoteală pentr-un "a" mai mult, frumosul meu sclav. Nu poți aranja un concertă?...

— O, da... Vrei să cânt eu?
— Da, da!
— Vrei să jucăm ș-o dramă? Îți dau un rol în ea...
— Primesc. Un perete din fund își ridică zăpada sa înflorită cu roze de jăratic și se văzu o scenă a cărei culise reprezentau arbori și tufișe de-o tânără și mustoasă verdeață, iar fondalul reprezenta un deal îmbrăcat în pădure de mesteacăn, un râu curgea alene prin sălcii plângătoare și în vârful dealului se-nălța un castel vechi acoperit cu*** fier a cărui muri colțuroși erau înseninați de lună... Pe scena ce reprezenta grădina acelui castel, cu straturi nalte de flori, cu boschete tainice și cu șiruri de trandafiri, ieși Cezara într-un domino negru a cărui glugă era lăsată pe spate... Era frumoasă astfel... fața ei de marmură contrasta cu dominoul de mătase neagră și părul ei propriu care cădea în șuvițe lungi, strălucite, negre pe umerii ei... din mâneci se iveau mâinuțele ei de regină cu degețelele lungi. De sub poalele dominoului se iveau picioarele mici în botinele lor lustruite...

Ea cântă... Era atâta dulce tristețe, părea c-o experiență lungă și dureroasă vorbește din acest frumos demon, era atâta tristețe, atâta dulceață, atâta resignațiune și atâta superioritate de spirit în toată expresia vocei ei încât îți venea să-i plângi de milă, dar parecă simțeai că, dac-ai fi plâns, ai fi atins acel fond de mândrie și de întuneric din sufletul ei... Angelo o privea și parcă-n sufletul lui se născu asemenea o sălbatică, viguroasă mândrie, își părea că e leul pustiilor, că inima-i bate cu putere la orice sunet îl aude, dar c-o putere mândră, generoasă, nu în modul femeiesc, cu care moleșește amorul unei copile, căreia ai voi să-i săruți mâinile și să-i sufli-n degete pentru că s-a-nghimpat c-un ac. Nu era nimic meschin... era o simțire tare și furtunoasă ceea ce-i mișca inima... i se părea că dac-ar fi iubit pe acel demon n-ar fi fost în stare să-i zică o vorbă de dezmierdare, un nume dulce, ori s-o compare c-o floare, ori să găsească plăcere în primblări romantice la lună.

"Ah! gândi el în sine, asta nu-i amor, asta-i înălțare peste firea mea proprie... este simțirea stejarului când crește... a leului când se tologește-n soare, a calului arab când sforăiește în fața incendiațiunii de care fuge... Parecă dac-aș strânge-o în brațe, aș omorî-o, dac-aș săruta-o, i-aș sângera buzele tiranei mele... o urăsc... dar o urăsc de mor...".

Cortina căzu... De Lys îi făcu semn să vie pe scenă... Erau copile blonde care jucau piesa în tricourile lor de mătase cafenii și cu pourpoinuri de atlas vișinii, cu pălării de catifea neagră cu pene albe... Ele i s-aninară de gât... El se desfăcu cu dulceață din îmbrățișările lor, se-mbrăcă însuși în cabină, în tricouri negri și cu pourpoin de catifea neagră, luă o mantie frumoasă și strălucită a cărei poale le aruncă romantic peste umeri... El juca pe un cavaler tânăr în care-i-namorată o regină... Viața lui în acea dramă este încunjurată de mâini de fee, pretutindenea vede că e-mprejmuit de intrigi de iubire, așa încât îi vine să-și piardă mintea în aceste dulci încurcături... Era o poveste frumoasă aceasta... Într-o scenă el apare-n fața ei... pe regină o joacă Cezara... Niciodată atâtea vorbe de foc și de un desperat amor n-a vorbit o femeie... el răspundea rece și măsurat, ca și când amorul nu l-ar fi fericit... Dar regina-i înșală cavalerismul... el o crede-n pericol... atunci s-aruncă-n brațele lui. Minunea* ce o atinge acum îi umflă inima-n piept... Inima ei îi sfărma pieptul, el o simțea bătând cu putere pe pieptul lui... ea-și încleștase brațele împrejurul gâtului lui, părea că nu mai vrea să-l lase, gura ei uscată caută gura lui... o sărutare desperată... Ca o lipitoare, sau* ca o boa constrictor în forma unui înger căzut, ea îi ținea capul lui cel frumos în brațe, vrea să-l înădușe cu această singură-mbrățișare...

— Cezara, pentru D-zeu, ce ți-i? întrebă el încet.
— O! te iubesc, șopti ea cu turbare... nu vezi tu cum turbez de amor și de dorință, frumosul meu copil...

— Publicul râde... taci... Cortina jos...
— Ah, cortina nu cade... nu te las, nu te las! El se desfăcu cu putere... Publicul aștepta... El începu să improvizeze. Declamă c-o dureroasă mândrie, icoanele* se revărsau frumoase și mari în fruntea lui. Ochii lui de un întunecat albastru se luminară ca cerul... umbrele lor lungi se ridicau ca și când ar fi vrut s-o fixeze pe Cezara în locul în care sta, încât să încremenească, un sublim demon de marmură... Poza lui proprie părea tăiată în fier... Nici o mișcare în acele membre zvelte și nalte... numai fața lui roșită de nebunesc* entuziasm, numai buzele lui subțiri se mișcau în declamațiune...

Cortina căzu... De Lys prinse pe Cezara-n brațe, care era aproape să leșine.
— Ce frumos e! murmură ea zâmbind... atât de trist, atât de resignat, cu atâta amor totodată.

Angelo se retrase-n cabina lui... Era ostenit... ostenit de sărutarea ei, de îmbrățișarea ei nervoasă. Îi era ca și când l-ar fi bătut cineva...

— Angelo, răsună vocea ei. El se sculă... Ea era... Îl chemă în cabina ei...
— Dezbracă-mă.
— Ce fel...
— Dezbracă-mă-ți zic... zise ea cu mânie. El îi descheie corsetul... Zăpada umerilor ei se ivi splendidă de sub rochia albastră... El își băgă mâinile între sânii ei... Ea răsufla greu și se-ntoarse c-o ochire rece la el...

— Aide! nu fi copil... Vino ici la picioarele mele... Îngenunche... Scoate-mi botinele și ciorapii.

El nebunea. Lacrimi de turbare îi umplură ochii când simți în mâna lui acel picior gol, neted, mic... el îl apropie de gură...

— Mă iubești tu, Cezara? zise el încet.

— Nici prin gând nu mi-a trecut... Aide, disprețuitorul femeilor... Și bucată cu bucată el îi luă hainele... Până ce, tremurândă, ea rămase goală, reflectată de oglinda cabinei... Ochii lui se primblau și cuprindeau cu sete acel corp de marmură, ar fi voit s-o prindă-n brațe... dar o mișcare rece a mâinilor ei îl opri.

— Sunt demonul amorului, nebunule! De ce te-njosești înaintea meaă?...

— Nu mă înjosesc defel... dar eu sunt om... Lasă-mă să recapăt putere asupra simțurilor mele crude...

Ea râse tare, s-aruncă în brațele lui, îl răsturnă într-un jilț, îi încleștă grumazul și-ncepu să-i netezească părul, își puse gura deschisă pe ochii lui, parec-ar fi voit să-i soarbă, îi netezi fruntea, îl sărută... O voluptate nespusă îi cuprinse tot corpul... inima lui tremura... era slab, ar fi voit să moară în acel moment...

— Ai milă de mine, rugă el cu glasul muiat, ai milă de mine... Ea se-mbrăcă iute în hainele cu care fusese îmbrăcat el pe scenă... Ce frumoasă era astfel. Era un paj frumos și melancolic, un Hamlet-femeie...

— Astfel mă joc cu tine... ca tigresa cu prada sa... Căci ești prada mea, Angelo... fiecare sărutare a mea va fi un voluptos martiriu pentru tine... fiecare-mbrățișare — un iad de întunecoasă și dulce durere... Asta-i voluptatea cea crudă a chinului... așa voi să mă iubești...

Ea surâse așa ca și când gura i s-ar fi-ncrețit spre sărutare. Dar acum se stârni mândria lui veche... El recăzu în răceala și impasibilitatea sa...

— Să vedem... zise el... Îi era somn de osteneală și poate că această oboseală îl făcea imperceptibil pentru nouă dureri și nouă delirii...

— Haide, zise ea, să ieșim de-aici... Ea-i legă ochii... și ieșiră iute în aerul cel rece al nopții de iarnă. Afară aștepta o sanie a cărei cai băteau pământul de nerăbdare... Cezara-l apucă pe Angelo-n brațe ca pe un copil, îl aruncă în sanie, într-o blană mare, sări și ea lângă el, înfășă blana împrejurul lor al amândurora... Caii începură a zbura și ei erau învăluiți ca-ntr-un cuib pufuit de vrabie, își scoteau capul numai când voiau... Ca și când ar fi fost acasă-n pat sub o plapumă de pene trasă peste capete... astfel le era lor acum... Ea se juca cu el, îl strângea-n brațe, -l dezmierda ca pe-un copil ori ca pe-o pasăre pe care ar omorî-o strângând-o și dezmierdând-o... Și fața ei netedă, plină, dulce s-alătura de fața lui, el o simțea ca și când i-ar fi șters fața c-o catifea, gura ei se lipea de urechea lui...

— Sunt demonul amorului, zicea-ncet, sunt un drac, s-o știi, s-o știi... Mă prind de tine ca iedera de stejar până ce corpul tău se va usca în îmbrățișările mele cum stejarul se usucă supt de rădăcinile iederei... Te nimicesc, voi să-ți beau sufletul, să te sorb ca pe o picătură de rouă în inima mea însetată... îngere!

Ea-l înlănțui cu brațele și cu picioarele... îl strângea tare la piept, ca și când ar fi voit să-l sfarme... ca și când n-ar fi voit ca pieptul ei să se umfle... Sângele lor fierbea ca mustul îngropat în pământ... li se părea c-ar fi țâșnit pin pori și dacă ea și el ar fi avut răni la pieptul lor... desigur că în acest moment de viață concentrată sângele lor ar fi comunicat reciproc ș-ar fi concrescut organismele lor ca două trunchiuri de copaci.

O voluptate era, aproape de desperare, o amărăciune dulce care-i rupea parecă nervii și creierii, o slăbiciune moleșitoare îi cuprinse corpul... Toată natura lui semăna a coardă întinsă peste măsură, care trebuie sau să se rupă, sau să se-ntindă astfel încât să-și piardă pentru totdeauna toată elasticitatea...

El se zbătea în brațele ei ca turturica în ghearele vulturului și părea că, asemenea mielului care caută cu gura lui gura lupului spre a-l săruta, căci nu-l cunoaște și crede că-i câinele, astfel el, în slăbiciunea sa copilărească, căuta fără de voie gura ei, ca și când ar fi zis: "Sunt timid în căutarea lor... prevină gurii mele însetate, cruță simplitatea mea și dă-mi sărutări numai de-i vedea că gura mea se-ncrețește ușor... nu știi cât de mult mă costă ca să dau gurii cea mai ușoară ăfloare*î a dorințelor mele, care mi-a umplut inima și sufletul cu rădăcinile lor, astfel încât dacă-i vrea să le smulgi, ai smulge viața cu ele... Sunt ca floarea cu rădăcini adânci... cine cunoaște de gura florii ce adânci sunt rădăcinile ei? Dar cine cunoaște să-i previe dorințele...". Și ea pricepu din mina lui ce luase o rară expresie de inocență, din mina lui de copilă-namorată... că el, cu toată neenergia mișcărilor lui, murea de amor... L-ar fi putut omorî acuma fără ca să reziste, fără ca s-o simtă chiar, atât era cuprins de iubire... așa cum fluturul s-aruncă-n foc... așa cum efemeridele mor în atingerea lor amoroasă...

Ea-l duse acasă... El era beat, turburat, abia se ținea pe picioare... Ca pe un copil somnoros ea-l dezbrăcă, îl puse în pat, îl înveli... apoi îi mângâie încet fruntea pân-ce văzu c-a adormit... de supraosteneală, de zbuciumarea inimii lui, el adormi adânc... Ea se uită zâmbind la el... căuta flori ca să-l umple cu ele... găsi o roză-n fereastă, o rupse, o sărută și i-o puse apoi lui pe gură...

— Sărutarea mea să rămâie până mâini dimineață pe gura ta, îngere! șopti ea încet. Îmi pare că n-am iubit niciodată astfel, zise ea zâmbind, ba-mi pare că, față cu acest amor, n-am iubit defel... simt toți demonii în mine... îmi e ca și când în fiece picătură de sânge aș avea o scânteie de durere și voluptate... Toți ceilalți cum erau ei?... agresivi, dulci, complementatori, afectați, lăudăroși, înamorați... Acesta se lasă iubit... își lasă sufletul frământat de cugetările și îmbrățișările mele ca o bucată de ceară de-o vergină albeață... și rezistă... Cu atâta frăgezime și slăbiciune unește atâta intensivă putere de rezistență... floarea mea cea tânără... parcă mi-e milă să te smulg... Ah! sunt nebună... Ce-aș da eu ca această simțire să ție vecinic în noi; în curând va fi vestejit, în curând sufletul și inima lui se vor răci și îmi vine să plâng... îmi vine să fug, să las pe astă virgină cu chip de Adonis să înflorească în umbra cugetărilor lui melancolice... și să moară cum o floare moare, cu toată primitiva ei frumusețe... astfel cum a mai murit o dată... de gândeai că e un înger înmărmurit, să nu-i brăzdeze pasiunile fața lui cea netedă și rotunjită în ovalul ei, să nu se usuce, să nu devie urâte aceste irezistibile umbre de tristețe zugrăvite cu măiestrie sub umerii feței lui... Și cu toate astea... Ah! am prejudiții! Eu am prejudiții. Aide, demone... Nu este cel întâi, nu va fi cel din urmă, zise ea zâmbind c-un fel de ură... să concedem, zise ea cu vocea îmblânzită, să concedem, Cezara, că este unic în felul său.

El se trezi a doua zi târziu... Era atât de obosit ca și când l-ar fi bătut măr și l-ar fi învelit apoi într-un cerșaf ud și rece... Avea friguri... imagini turburi, chipuri negre amestecate cu nouri, astfel era cadrul închipuirii lui... era în acea dispoziție în care se află un om care a trecut prin tortura inchizițiunii ș-acum se află, cu membrele zdrobite, într-un pat moale... durerile sunt întunecoase însă nu tari și devin sfâșietoare abia la atingere.

"Trebuie să fug de ea... trebuie să fug de ea... căci dacă m-ar omorî numai n-ar fi nimic... dar are să mă tortureze, are să-mi omoare nerv cu nerv, gândire cu gândire, bucată cu bucată din creierii mei s-ar muia sub sărutările ei... Ah! și cum știe femeia asta a săruta... te trec fiorii... cu fiece sărutare mori, spre a învia și a muri din nou sub o alta... Dac-aș fi fost îmbrăcat în cuirasă de fier și m-aș fi luptat în turnir, corpul nu mi-ar fi atât de zdrobit ca sub îmbrățișările ei. Întradevăr parecă s-a lipit de mine și mi-a supt prin toți porii ei sângele din carne, sucul din nervi, puterea din mușchi... E teribilă femeia aceasta sau, mai bine, demonul acesta..."

Astfel, obosit de orgia sufletului său, se-mbrăcă, se uită în oglindă... O umbră viorie îi colora fața... era vânăt de palid ce era... Dar astfel era și mai frumos de cum fusese vodată... "Sărutarea ta* de dimineață, sărmanul meu Angelo, zise el zâmbind cu tristețe... să sărutăm această gură care nu mai este vergină..." El s-apropie și sărută chipul lui propriu din oglindă...

Deși era cald în casă, mâinile erau reci și degetele supte, încât aprinse într-o ceașcă de porțelan spirt de viorele, ca să-și încălzească mâinile la flama vânătă-roșie... Ieși în grădină să se primble prin cărările ninse, pin arborii desfrunziți cu ramurile-ncărcate de omăt și-i părea c-a fost bolnav... îi părea că e un reconvalescent ieșit pentru prima oară din camera lui de boală... Și se sorea în soarele de iarnă și parcă eternul părinte al vieții îl umplea de sănătate și-mprospătare... "Nu! Nu! nu voi s-o mai văd..." El vedea în ziua caldă de iarnă copii jucându-se pe strade și aruncându-se* cu mingi de omăt... chicot, râs, veselie... Toată natura naivă și bucuroasă că trăiește, numai el întunecat, nefiind bucuros de viața lui, el cu naivitatea lui pierdută, cu ochii adânci, cuminți, însă fără de speranță... "Și se zice că nu e fericire-n lume", murmură el. O fată rumenă și grasă, într-o scurteică blănită și cu mâinile-n muf, trecu de brațul unui tânăr, chicotind, surâzând din când în când cu șireție, uitându-se c-o galișă voioșie și pe ascuns în fața companionului ei... ochii ei căprii erau viață, bucurie, naivitate... "Ah! gândi el și-i privi... cum nu am tinerețea lor sufletească... cum nu sunt ca ei... fericiții!"

Spre sară veni de Lys să-l ia din nou...
— Nu mă mai duc... nu voi s-o mai văd...
— Nu vei mai vedea-o, îți promit...
— Atunci... atunci, haide! După ce-i legă ochii, ei ajunseră iarăși cu sania în curtea descrisă deja. Coborâră scările în subteranele Amicilor întunericului... De Lys îl lăsă singur... El își luă legătura de la ochi... Se afla într-un cabinet mic, tapisat cu negru... Un cămin de marmură roșie, cu foc, o oglindă-n perete... covoare moi pe jos, o masă c-un sfeșnic de argint, două jilțuri cu sprijoane nalte...

Cezara intră...
— De Lys m-a mințit, îi zise el cu imputare, iartă-mă... dar n-am vrut să te mai văd...

Ea era foarte tristă...
— Bine, bine, înțeleg simțirea ta... vrei o fericire calmă, pe care eu nu sunt în stare a ți-o da... simți că amorul meu obosește... dar cine-ți spune să mă iubești... Din contra, dacă vrei eu îți aduc în brațe îngeri de copile... blonde, lacrimi de aur... căci eu sunt servul tău... eu sunt un demon, o crezi asta? zise ea-ntunecată, trebuie s-o crezi până ce ești încă liber de a te desface de mine... până ce nu e prea târziu... căci nu voi să te-nșel asupra viitorului tău... te vei usca sub suflarea mea ca o floare desrădăcinată în arșița soarelui de vară... Trebuie s-o știi. Îți trebuiesc angeli? Voi ști să seduc angeli pentru tine... numai să nu te dezguste...

Un zâmbet de nespusă și sântă fericire trecu pe buzele lui... Ea făcu o mină de scârbă și dispreț când văzu acel zâmbet... Ea cetea din expresia feței toată cartea sufletului omenesc...

— Ți-aduc îndată ceea ce voiești... un angel... De Lys, zise ea deschizând ușa, exemplarul nostru de crin, care de ieri oftează după Angelo...

În acest interval Cezara se uită-n oglindă ca să-și compuie fața. După un moment se puse-n fotoliu... Niciodată Angelo nu văzuse atâta bunătate și blândețe exprimată pe un chip de om ca acuma-n fața ei... Era îngerul milei ș-a îndurării...

El se uită mult în fața ei, apoi se-ntoarse și se uită în jăratic... astfel încât nu-l puteai vedea de spata naltă a jilțului... Ușa se deschise și el auzi un glas dulce și molcom, auzi foșnind lin o haină de gaz, auzi atingând picioare mici și ușoare covorul moale...

— Bună sară, Cezara, zise ea c-o copilărească veselie... El se uită îndărătul scaunului... Cezara păstrase încă expresia de nespusă gingășie, complezență și bunătate care și-o compusese lângă oglindă...

— O, Lilla! Copilul meu! vino-ncoace la mama ta să te sărute... Ce frumușică ești... ești un înger... un boboc de roză... cum să te numesc numai... spune-mi cum ai dormit...

— Ah! n-am putut dormi... Nu mi-a putut ieși din minte... știi tu cine... nu! nu spun numele...

— A... A... An...
— Nu... mă trădezi mie însăși... Și-mi părea că-i țiu capul în mâini... părea că-ngenunchease naintea mea și mă uitam în ochii lui... și mă uitam... și mă uitam... și parecă m-aș fi uitat vecinic...

Angelo asculta zâmbind.
— Ș-apoi știi tu... îmi părea că și el se uită la mine... Ah! cum? Nu știu cum... Ce să-ți spun... Astfel ațipeam numai și vise vii treceau pe lângă ochii mei... Ah! cum aș fi în stare să-l iubesc... parecă i-aș săruta mâinile dacă mi-ar permite...

— Dar dacă el ar ști că tu-l iubești... dacă el te-ar iubi asemenea, îngerașule!

— Nu spune, o, nu spune... Ah! nici gândesc la asta... știu eu că nici gândește la mine: o sărmană fată proastă...

— Dar, vezi tu, tocmai asta iubește el în tine, zise Cezara cu glasul plin și moale... naivitatea ta... el ar vrea să desfășuri acele foi ale inocenței spre a se uita în bobocul de roză, în înțelesul acestor nerozii dulci de care ești în stare să spui o mie pe zi... și fiecare gentilă, fiecare interesantă... Câte enigme i-ai dat tu asară de ghicit, de-și sfarmă capul cu ele... Tu nu știi puterea ta, tu guriță de roză ce ești! sau ești șirată, te faci că nu știi!

Elli râse cu glăsciorul ei de argint...
— O, eu știu că sunt frumușică, zise ea înecată de plăcere, știu că plac... dar zău, ți-o jur, Cezara... nu știu că el mă poate iubi... Ochirea lui era așa de rece pentru mine... pe când eu... eu aș fi murit ca să-l sărut o dată...

— Mă duc să-l chem... zise Cezara râzând și bătând din palme de bucurie.

— Nu, nu, nu! te rog! Cezara, pentru D-zeu...
— Spune că-ți pare bine dac-ar veni...
— Nu... zise ea afirmând cu capul.
— Zi că-l iubești.
— Nu! zise ea plecându-și capul pe piept și jucându-se cu colțul șorțului...

— Mă duc, mă duc... o guriță, îngerașule... Elli o sărută cu gura plină, cu gratitudine... Cezara ieși și-nchise ușa cu cheia după sine...

Angelo și-ntoarse jilțul spre ea...
— O, d-le! zise ea speriată și toată pudoarea, toată inocența, o lină indignație, imputare, o lume de simțiri contrazicătoare îi jucau în față...

El îngenunche la picioarele ei...
— Te-ai supărat? întrebă el cu blândețe.
— Da!

— Să ne-mpăcăm dar, vrei?
— Da!
— C-o guriță, așa-i? Ea clătină din cap... Dar el șezu lângă ea... îi prinse capul cu mâna, îi întoarse fețișoara ei roșie, care se uita cine știe unde, drept în fața lui ș-o sărută... El simți că și ea-l sărutase, dar așa de lin, așa de abia mișcat... încât ar fi putut spune că nu l-a sărutat... Ea-l respinse c-o mână de la ea.

— Tu nu mă iubești... știu, Elli... nu mă săruți măcar... Ochii ei se umplură de lacrimi.
— Nici nu mă crezi măcar... zise ea încet.
— Atunci sărută-mă. Ea-și lipi gurița ei de buzele lui... de i se părea că i s-a lipit un fruct copt și dulce de gură... el îi supse o sărutare...

— Ce dulce știi tu a săruta, Elli...
— Ah! n-am învățat de la nimeni... Asta vine așa numai... N-o știu orișicând...

— Atunci de ce te depărtezi de mine... vino ici în brațul meu... O atrase încet pe pieptul lui...
— Ah, uite, zise ea... ce rău îți stă legătoarea la gât!... Ea drese cu mâinuțele ei legătoarea...
— Și-apoi nu-i nici pieptănat cumsecade, hahaha! și lipsește un bumb de la cămeșă.

— Mi-a căzut în sân, Elli... caută-l. Ea-și băgă mâna-n sânul lui. El o prinse ș-o apăsă pe inimă...
— Nu găsesc, zise ea închizând ochii de roșie ce era... apoi îi redeschise și i se uită c-o cuminte și tristă seriozitate drept în ochi... Parcă vrea să-i zică: "Eram să-ți zic o vorbă grea, dar n-o mai spun".

El îi deschise ei sânii...
— Să caut butonul meu de diamant, poate a căzut între sânii tăi...
— Nu, nu, zise ea apărându-se.
— Iacătă-l, zise el, lipindu-și gura de fragul mărului de zăpadă ce ieșise de sub corset...

Ea se apăra de dezmierdările lui, dar se apăra lin și mai mult pentru că se cuvine... De mult nu mai avea puterea de a-i refuza ceva...

El stinse lumina și un întuneric adânc acoperi suspinul lor de amor. Pe când Lilla și Angelo erau într-o stare dezordinată, unde hainele parte căzuse de pe ei, parte atârnau în toate părțile și ei pe jumătate goi dormeau strâns îmbrățișați pe sofă, gură-n gură, intră Cezara c-o lampă-n mâini în casă și se uită la ei... Ea era palidă, serioasă, tristă... Ținea în mâna ei un cerșaf alb și mirositor și-l aruncă peste mire și mireasă, apoi se puse-n fața focului și se uită multă vreme în ultimele urme a jeraticului. Ochii ei se umplură de lacrimi... apoi se sculă repede, ridică colțul cerșafului, descoperi capul lui Angelo și-i sărută fruntea:

— Ai să-mi plătești tu asta, copilul meu, ai să mi-o plătești! Apoi ieși din cabinet.

A doua zi Lilla umbla cam pe lângă pereți și nu i se uita nimănui în față... Angelo era de-o paloare umedă, ochii-i erau turburi și moi în cap și pierduse din demonica lor strălucire.

Ea se-mbrăcase și-i ajută și lui, îi îmbumbă cămeșa la gât, îi făcu fiongul de la legătoare... Era blândă ca un miel...

— Așa-i că mă iubești, Angelo?
— Mai întrebi... Lilla, erai de mult venită în societatea asta a Amicilor întunericului?...

— Ah! să-ți spun cum... Eu te-am văzut pe tine în saloanele doamnei N. Mi-ai fost recomandat, dar tu te-ai uitat așa, pe deasupra, la mine, mi-ai spus o banalitate și te-ai dus apoi... și eu te urmăream, priveam în vo oglindă ca să te văd în colțul de fereastă în care ședeai... stam seri întregi, plângeam nopți întregi... ah! cum te iubesc, Angelo, zise ea înecându-i fața cu sărutări... Într-o zi s-apropie doctorul de Lys de mine. Se uită în ochii mei cum știe el a se uita — ciudat adică...

"Iubești pe Angelo, d-șoară, zise el cu tonul fără expresie și firesc, cum e felul lui de a vorbi..."

"Nu", zic eu. "Haide-n astă-sară în clubul Amicilor întunericului, dacă vrei să-l vezi..."

"Dar nu voi să-l văd..." "Sania mea te va lua", zise el. "Dar nu voi să merg cu sania d-tale..." "Ea va sta la portița grădinii d-tale", zise el, ridicându-se și surâzând.

Angelo, m-am dus noaptea în grădină, am deschis portița, m-am pus în sanie și iată-mă-s.

Ea luă dreapta lui în amândouă mâinuțele, o bătu ș-o sărută apoi...
— Lilla!
— Lasă-mă, Angelo... eu nu mai am ce-ți da... ți-am dat tot... De mult n-am mai fost stăpână pe mine, de mult eram toată a ta... Ai milă de mine... Dac-ai crezut că sunt cuminte... iată cuminția mea toată... dac-ai crezut că sunt frumoasă, iată frumusețea mea toată... Toată fața mea e sfințită de sărutările tale... de nu mă poți iubi pe mine... iubește-ți sărutările tale, Angelo, iubește-mi ochii mei, căci te-au privit, căci ș-au lipit razele de frumusețea ta... iubește gura mea, s-a atins de a ta... Iubește-te pe tine în ființa mea... Angelo, zise ea plângând și lipindu-se spasmodic de pieptul lui și apropiindu-și gura de urechea lui: iubește-ți copilul tău...

El nu răspunse nimic. I se părea că e un delicvent... că o vină mare apăsa sufletul lui...

— Și cum vom trăi noi? întreabă zâmbind cu tristețe...
— Cum? Ah! iată cum... Iată tabloul ce mi-l zugrăvesc... Dimineața, când vei dormi încă, te-oi săruta pe ochi și te-i scula... apoi ți-oi aduce cafeaua și cămeșa cu butonii puși, și ciorapii, halatul, fesul, o țigară... te-oi îmbrăca, apoi te-i duce la treaba ta... și, rămasă acasă, voi șterge colbul de pe cărțile tale, voi aranja hârtiile, voi drege penele stricate și când vei veni acasă va fi masa pusă... pânza albă, farfuriile curate, paharele limpezi de clare... după masă vom ședea la cafea, vom vorbi nerozii... apoi, adaose încet abia mișcându-și buzele, apoi... zic și eu, de... vom avea copii... un băiet frumos ca tine, icoana ta, ș-o fetiță ca mine... Ah! vom fi fericiți...

— Da, fericiți! murmură el încet și-ntunecos. "O, Cezara! Suflet de demon, gândi el, cum citești în sufletele omenești... cum vezi în ele scris viitorul, cum pricep zâmbetul tău de dispreț de ieri".

— Dar tu pari trist, dulcele meu amic... de ce?
— Sunt obosit, femeia mea, dulcea mea femeie, nimica alta...
— Acuma mă duc, ca s-ajung acasă... Vei veni să mă ceri, nu-i așa... Vino azi, voi aștepta cu nerăbdare venirea ta... Oh! cât te mai pot iubi...

Ea-și aruncă mantila pe umere, îl sărută și dispăru pe ușă... El rămase trist... "Va să zică asta-i viața mea viitoare... Adio visuri orbitoare... am devenit umil bărbat al unei mici femei... Vom avea copii... mi-o aduce halatul și papucii dimineața... Ah! doar o dezgustătoare perspectivă de urât și monotonie..."

Cezara în haina ei de Hamlet râdea într-un colț al odăii. D-zeu știe când și cum se furișase-n casă... La vorbele lui vorbite încet, însă destul de clar, ea trase-un hohot ironic și splendid de răceală...

— Taci! taci!
— Ei bine! iată dar idealul tău... iată viața îngerilor... iată scopul pe care natura voiește a-l împlini prin aceea c-a îmbrăcat acel bobocel de fată cu naivitate și grații... un băiețel... o fetiță, aerul odăii apăsat de voluptatea patului conjugal... un pat cu cerșafuri care trebuiesc foarte des schimbate... N-a rezistat mult îngerul, nu-i așa... Se grăbea natura să-și împlinească scopul ei măreț, reproducerea neamului omenesc, și și-a asigurat această împlinire pin îmbrățișări multe, pin dulci rezistențe, pin vorbe cu două înțelesuri... O! O! pfui! hahaha! Ei, ce faci, fugi?...

— Te-aș ucide, Cezara, de drept ce ai! Mă desperezi...
— Și orb nebun ce ești... nu vezi tu că ești o unealtă, că bucurii, dureri, pasiunea, plăcerea ce o ai pentr-un sân femeiesc care nu contribuie nimic la voluptate, plăcerea ce o ai pentru-o fată naivă, căci cu cât va fi mai naivă, cu atât mai greu îi va veni în minte să-și ucidă copilul... nu vezi că ești o unealtă în mâinile unui demon, că ești jucăria simțirilor tale, că nimic ce ai nu e al tău, că tu ești cauza involuntară pe care natura, sau numește-o cum vrei, își scrie așa-numitele scopuri mărețe... Nu vezi tu că legi, state, monarhi, religii nu sunt decât aparatul greu pentru a face cu putință acest act murdar de reproducere și a vă arunca apoi în brațele monotoniei meschine a urâtului, a ridiculului, a unei vieți care-mi face greață?... Te-nchipuiesc cu halatul înflorit, cu fes în cap, cu papuci, cu ciubuc, c-o claie de copii, c-o ocupațiune monotonă și somnoroasă; apoi vei muri și copiii tăi cei de spirit vor repeta aceeași viață spirituală...

— Ai drept... asta mi-o spun și eu... taci, râsul tău mă supără...
— Și de ce aș tăcea... zise Cezara-ncrucișându-și mâinile... Tu ai pierdut pe această copilă... Tu știai că n-ai s-o poți iubi, puteai cel puțin ști că ea nu-ți va ajunge, și cu toate acestea ai avut-o ca pe soția ta... Ai nefericit-o... Crezi că-mi trece pin minte să-ți cruț mustrările de cuget... nu! De aceea sunt un demon...

— Dar tu mi-ai adus-o...
— Spun că nu?... Da... sunt liberă eu de a încerca să seduc... De ce te-ai lăsat sedus?

— N-am remușcări...
— N-ai... Bine... Copila va fi alungată de părinți... va naște-n sărăcie... Va fi o femeie pierdută... dacă n-o vei lua de soție... Dar tu o vei lua. Vei avea o viață de urât, vei umbla după alte femei... eu voi îngriji ca ea s-o știe aceasta și atunci adio pace casnică, atunci abia vei vedea ce va să zică iadul pe pământ... A! pân-acum n-ai nici idee... Pân-acum melancolia ta și coloarea neagră sub care privești lumea sunt teorii sure pe lângă realitatea ce te așteaptă...

— Voi suporta inevitabilul...
— Adio, Angelo...
— Cezara!... Cezara, murmură el încet plecându-și genunchii la ea... te iubesc... nu poți tu ierta...

— Ce să iert? Te iubesc eu?... Ea ieși repede din casă.

— Lilli a venit apoi la mine, trimisă chiar de tatăl său, ca să-mi ceară din nou scuze... I-am spus că tu n-o poți lua de soție și am explicat punctele mele de vedere... A plâns mult biata fată... dar voi ști eu s-o mângâi... Am un camerier care nu e de desprețuit...

— Cezara!
— Ei, D-zeul meu! dar tu ești nebun... Ea va fi fericită în felul ei... Vino-ncoace și suge rana asta... Nu vezi că-mi curge sângele pe haine...

El își lipi buzele de rana pieptului și supse acele picături de rubin ce păreau a curge pe zapadă... Ea-i ținea capul cu mâinile... apoi-i ridică capul și sărută gura lui roșie de sânge... Asta drept mulțămire... Ea-și acoperi sânul, îl ridică pe brațele ei ca pe un copil, îl strânse la piept, îl dezmierdă...

— Cum mă faci să pătimesc, șopti el încet.
— Bine, încă n-ai cunoscut tu ce voi eu ca să cunoști... Amicul meu, ai alegerea între două lucruri: între urât, ordinar, meschin și între durere, pasiune, turbare... între Lilli și mine. Eu nu te-nșel, ți-o spun dinainte: eu voi usca viața ta de m-alegi pe mine... eu te voi omorî... dar nu-ți voi coase halat, nici ți-oi împleti pungi de tutun... eu te voi despera... Dar nu ți-oi face copii... De un singur lucru te asigur, nu ți se va urî cu mine, poate însă ca mie să mi se urască cu tine... atunci, se-nțelege, se sfârșește totul... atunci știu că vei trebui sau să mori, sau să nebunești.

Ea-l juca pe genunchii ei, își băga mâinile-n sânul lui și el simți înnegrindu-se lumea-naintea ochilor lui...

— Ah! aș rezista de mi-ar fi cu putință, zise el cu durere... dar acum... acum când aș da toată lumea pentru o sărutare a ta și viața mea-mpreună... acum e prea târziu, diavol de femeie ce ești...

— Voluptatea cea crudă a dorinței și a durerii... iată ce-ți ofer... De-un lucru fii sigur: te iubesc. Nu te lăsa înșelat de împrejurarea că amorul samănă așa de mult cu ura... Aș fi în stare să mă las ucisă pentru tine.