August

Jump to navigation Jump to search
August
de Duiliu Zamfirescu


Pe luciul fără hotare
Al apelor ce-au adormit,
Din fund de haosuri răsare
Melancolia zâmbitoare
A stelelor ce-au răsărit.

Întârziat pe malul mării
Eu în adâncuri rătăcesc
Și prins de farmecul uitării
Las jos tot lutul pământesc
Și-n lumea naltului plutesc.

Și când mă uit în urma mea
La discul rotunjit din tină,
Îl văd schimbat deodată-n stea,
C-o licărire de lumină
Îndepărtată, rece, lină.

Iar pe luceferii de noapte
Parcă mai lesne-i văd apoi
Că sunt pământuri vechi, răscoapte,
Că-s plânsete acele șoapte
Ce curg din spațiuri spre noi.

O, lege! cât îmi pari de mare!...
Ce farmec pui în toate cele!...
De te-ai numi, în timp, uitare,
Sau, în distanță, depărtare,
Tu schimbi pământurile-n stele.

Care-i privirea omenească
Pătrunzătoare de mister,
Ce-ar îndrăzni să bănuiască
Că lumea noastră pământească
Trăiește însăși ea în cer?