Atmosferă încărcată

 

E o zi posomorâtă de primăvară; dar e zi de sărbătoare, mare repaus duminical.. . Ai observat și dumneata, cititorule, câte progrese o făcut opinia noastră publică de când avem legea repausului duminical?.. E zi de sărbătoare. Pe stradele principale este o mișcare febrilă neobișnuită. Mulțimea circulă cu mare greutate; grupuri se aglomerează la răspântii, unde discută ferbinte; toată lumea e cuprinsă de nervozitate... Miroase în aer, nu, după expresia clasică, a iarbă de pușcă, — din norocire, moravurile poporului nostru sunt mai blânde decât ale altor popoare, mai civilizate chiar, — miroase a... ghiontuială. Dar ce e? De ce fierbe lumea? Se face o manifestație populară monstră în contra guvernului, care vrea să treacă prin cameră à la vapeur legea pentru înființarea Monopolului băuturilor spirtoase! De când ne bucurăm de binefacerile regimului parlamentar, n-a trecut această țară printr-o agitație mai grozavă.

Drept să spun: să merg la manifestație, n-am curaj, fiindcă am aflat că guvernul este hotărît să reprime cu toată energia mișcarea populară, și n-am poftă să-mi stric vreun os pentru o simplă curiozitate de gură-cască. Pe stradă să mă plimb, e foarte frig; și afară de asta, te pomenești că mă încurc în vreo discuție și-mi capăt beleaua... Cine știe dacă nemeresc să mă adresez în mulțime cuiva de aceiași părere cu mine; și-n astfel de împrejurări, un om ca mine, care nu înțelege mândria eroismului civic, trebue ori să discute cu oameni de aceiași părere, ori și mai bine, să n-aibă nici o părere. Dar dacă n-ai nici o părere, în astfel de împrejurări, când mai toată lumea are o părere, ești în primejdie să superi pe oricine are una. E mai bine așadar să mă retrag discret într-un colț și să tac. Intru într-o berărie și aștept să pice din moment în moment ediția de seară a ziarelor politice. . . Sunt tare nerăbdător să aflu ce a fost la manifestație.

E lume destulă și-n berărie. Un cunoscut mi se așează alături.

— Ei! ce zic?

— Ce să zic? răspund eu... Bine!

— Cum bine! Asta e bine?

— Dè! zic; știu și eu ?

— Cum, știu și eu? Dacă dumneata, cetățean care te pretinzi...

— Ba, zic, mă iartă, nu mă pretinz de loc.

— Nu e vorba că te pretinzi, dar ești; ești un om, care va să zică, mai instruit, și ai datoria, mă-nțelegi; fiindcă, dacă unul ca dumneata stă indiferent și nu se interesează, atunci să-mi dai voie să-ți spun...

— Nene, zic eu...

— Ce, nene?.. Aoleu! vai de biata țara asta! O să ajungă rău, domnule! o s-ajungă rău! fiindcă nu mai este patriotism și totul se vinde, și sunt oameni, mă-nțelegi, care ar merita...

Și omul meu ridică tonul așa de tare, încât toată lumea dimprejur își întoarce privirile către masa noastră... Eu aplec ochii și cu tonul foarte blajin;

— Să mă crezi că și pe mine.. .

El, ridicând tonul și mai sus:

— Ce, și pe dumneata?.. Când vine, mă-nțelegi, un guvern ca bandiții, fiindcă n-are cine să-l oprească de a lovi în tot ce e mai scump, pentru care nu mai există nici o apărare, fiindcă tăcem toți, și eu și dumneata și dumnealor (arată pe cei dela mesele apropiate) ca niște lași, fără nimica sacru, mă-nțelegi! firește că are să-și bată joc de poporul întreg... A! dar nu mai merge! Poți dumneatale, mă-nțelegi, să zâmbești și să ridici din umeri parc-ai fi străin, nu...

— Da nu ridic din umeri, domnule! nu zâmbesc, domnule! mă iartă!

— Țal! strigă omul foarte supărat...

Chelnerul n-aude.

— Țal!!

— Lasă, zic, plătesc eu...

— Mersi! Las-că avem și noi cu ce plăti atâta lucru!.. Nu ne-a jupuit până acum de tot, guvernul bandiților d-v.!

— Al meu? guvernul meu?..

— Las-că știm noi... Țal! surdule!

Plătește și pleacă foarte necăjit.

Nu mai vin gazetele... N-apuc să-mi aduc aminte de gazete, și iată o altă cunoștință se apropie și-mi cere să-i permit a sta lângă mine.

— Ei?

— Ei? repet eu.

— Îți place ce fac mizerabilii?

— Care mizerabili?

— Ei, care mizerabili! derbedeii! bandiții, care socotesc, că, dacă se strâng două trei sute, beți, gata pe scandal... Oameni desperați, domnule, cari pentru un pisoi omoară pe tat-său... Dar astădată li s-a-nfundat... Auzi dumneata!.. În carne vie are să tragă, în carne vie!

— De, nene! zic eu...

— Dar adicătele, ce poftiți, dv.? adicătele, cum o ieși o ceată de dalcauci, de haimanale de-ale dv. în uliță cu reteveiul, guvernul...

— Iartă-mă, zic; înțeleg să combați pe haimanale, dar să susții că sunt ale mele...

— Ce să te iert!.. Dv., oameni inteligenți, sunteți de vină, fiindcă stați indiferenți. Ia să fi mers dumneata cu mine și cu dumnealor toți (arată pe cei de la celelalte mese dimprejur) să fi mers, ca niște cetățeni convinși, să facem și noi o manifestație... Dar nu! Noi stăm ca blegii în cafenele, și-n berării, și-n cluburi, și lăsăm pe toți apelpisiții, care ard să puie iar mâna pe slujbușoare, ca să-și facă de cap și să răstoarne sub felurite pretexte...

— Nene, zic, te-i supăra, nu te-i supăra, eu în politică, nu m-amestec, pentru că...

— Pentru că?

— Pentru că... mi-e frică...

— Frică?.. bravo!

Și omul meu începe să râză:

— Atunci, dă-mi voie să-ți spun, adicătele, că ești o mangafa...

— Sunt funcționar, domnule...

— Tocmai de-aia, trebuie să aperi guvernul...

— Da ce? zic eu, cam plictisit... guvernul n-are altă apărare decât pe un conțopist ca mine?...

Omul meu îmi dă cu tifla, se scoală și pleacă grăbit, fără să-și plătească halbele, pe cari le-a băut una după alta... Las' că i le plătesc eu! și nu-mi pare rău; mai puțin costă două halbe decât crudele-i lecțiuni de civism...

Dar iată sosește un băiat cu gazetele. Lumea i le smulge. Iau și eu două: una guvernamentală și una opozantă. Sunt om care iubesc adevărul și fiindcă-l iubesc, știu să-l caut. De mult mi-am făcut rețeta cu care, în materie politică, îl poți obține aproape exact. De exemplu. Gazeta opoziției zice: „ ...la această întrunire a noastră, alergaseră peste 6000 de cetățeni, tot ce are Capitala mai distins ca profesiuni libere, comercianți, proprietari, șcl... ”. Gazeta guvernului zice: „ ...la această întrunire a lor, d-abia se putuseră aduna în silă vreo 300 de destrăbălați, derbedei, haimanale... ” Atunci, zic eu, au fost la acea întrunire 3000 și ceva de oameni, fel de fel, și mai așa și mai așa.

Pe când deschid gazeta guvernamentală, să mă uit la ultimele informațiuni asupra scandalului, iată că, intrând pe ușa din dos, vine la masa mea un domn ca de vreo treizeci-și-cinci de ani și mai bine, cu o barbă neagră foarte bogată, însoțit de un tinerel ca de vreo paisprezece ani — probabil fiu-său. Amândoi, tatăl și fiul, se așază sans façon la masa mea, și tatăl foarte răgușit, îmi zice cu ton de aspră imputare:

— Ce cetești porcăria aia, domnule?

— Pardon, zic eu...

Dar până să-i mai zic ceva tatălui, fiul îmi smulge gazeta, o rupe și o asvârle sub picioare...

— Domnilor! vreau să zic eu...

— Ce, domnilor? țipă băiatul... Credeți că n-aveți să plătiți infamia?..

— Ce infamie, domnule?

— O să vă arătăm noi dv. tuturor, care vă solidarizați cu regimul banditesc...

— Cu regimul monopolurilor! adăogă tatăl.

Înțelegând că un tată așa de răgușit n-ar putea fi niciodată pentru monopolul băuturilor spirtoase, zic:

— Mă iertați, domnilor, dar... cu cine am, mă rog, onoarea?

— Cu studenți! strigă băiatul.

— Bine, dumneata, se vede... dar tata dumnitale...

— Care tată?

— Dumnealui!

Și arăt pe omul cu barbă.

— Nu-i sunt tată, domnule, strigă omul răgușit...

— !?

— ... Suntem camarazi...

— Camarazi!! strig eu. Camarazi? și încep să râd...

— Domnule! strigă bărbosul, nu-ți permit să insulți tinerimea universitară!

Eu chem de grabă chelnerul, plătesc iute și plec, după ce salut frumos pe cei doi tineri camarazi.