Artele și științile în România

 

Abia numărăm șase lustri de cînd românii rupseră vălul cel gros ce de mult timp îi ținea în oribilul întuneric al ignoranței, și geniul magistral al străbunilor noștri începu a se manifesta, fresc și viguros, în inimele junilor români din bela colonie plantată pe malul Istrului de divul cezare Traian.

Această scînteie divină ce rădică pe grecii antici și pe romani la acea mare perfecțiune intelectuală și morală care chiar astăzi, în supremul secul al luminilor moderne, face ca numele acestor doi populi să stee scris cu litere de aur în cartea artelor și a știinților, ca să arate celor de față și viitori adevăratele legi ale frumosului ideal și material, deși scînteia prometană, dupe cum am mai zis, se manifestă între noi, avu însă a suferi mult din cauza prejudițiilor unei societăți corupte, ce nu cunoaște altă ambițiune decît boieria și funcțiunea publică, și care gratulează foarte lesne cu titlul de mojic pe artistul de orice specialitate. Cu toate aceste, intelegința și devotamentul românilor cătră științi și arte triumfă despre toate obstaculele și astăzi numărăm cu mîndrie mai mulți ingineri civili și agricoli, medici, astronomi și filozofi.

În literatura beletristică avem bărbați care mînuiesc pana în proză și versuri cu multă inteligință, grație și conștiință.

În literatura juridică, de vom lăsa la o parte cîteva individe care n-au studiat știința pentru amoriul științei, ci s-au împodobit cu cîteva idei de drept, libertate și patriotism numai ca sa ajungă mai repede la putere, spre a putea mai în urmă a-și rădica masca și a lăsa pe lume să vadă cît de abominabil este ciocoiul parvenit, afară de asemenea individe care din norocire sunt foarte puține, găsim cîțiva bărbați cu cunoștinți de legi, care fac onoare magistraturei noastre.

Venind la belele arte, simțim o bucurie neesprimabilă cînd privim cadrele istorice și de fantezie ieșite din dilicatul penel al gentilului pictor T. Aman. Inima noastră se umple de o sîntă melancolie și de o neesprimabilă uimire cînd privim severa și maiestoasa frumuseță a picturelor biblice ieșite din fecunda imaginațiune a pictorului Gheorghe Tătărescu.

Architectura este reprezintată prin D. Berendei, despre care nu putem zice nici bine, nici rău, pînă ce nu ni va da un edificiu de architectură monumentală ca să-l putem judeca cu conștiință. În arta dramatică se găsesc cîțiva cultori care, dacă ar fi direși de o mînă artistică și ar avea mai puțină prezumțiune pentru talentele lor, poate că nu ar face coadă artiștilor celor mai mari din țările civilizate.

Muzica, arta cea mai belă și mai civilizatoare decît toate surorile ei ce enumerarăm, deși pînă la un timp sta amorțită, astăzi însă dă semne de viață și ne permite a spera că peste puțin vom avea și noi cultori demni în toate specialitățile ei.

Chiar astăzi avem mai mulți juni care, prin încercările lor în arta compozițiunei, au dat dovezi de talent și inteligință muzicale.

Să lăsăm de astă dată pe artiștii ce se află între noi și să vorbim puțin despre succesele d-lui Mihail Ialomițanul, primul tenore ieșit din națiunea română.

Acest june, împins de amoriul artei, părăsi țara sa nativă și se duse în Italia ca să studieze muzica, arta sa de predilecțiune.

Ajungînd la Milano, se dede cu ardoare la studiul muzicei vocale după frumosul metod italian și, în doi ani de veghieri și lupte în contra privațiunilor de tot felul, în luna lui iulie din anul corent cîntă, împreună cu alți celebri artiști, o leturgie solemnă (messa solenna) în care arătă Italiei robustele accente ale voacei sale omogene și plină de suavitate și dede probe evidente despre talentul și instrucțiunea sa muzicală; iar la periodul din Gloria ce începe cu „Grazzia…”, lăsă să se audă un do diez à la Tamberlicce surprinse pe tot auditoriul.

Dacă un asemenea splendid succes ni s-ar fi comunicat de vreun particular, ne-ar fi pus la îndoială; din norocire însă, informațiunea aceasta am luat-o din două jurnale artistice din Milano, ce se bucură de o reputațiune necontestată.

Iată ce zic ele despre artistul român:

„Duminica trecută s-a celebrat în biserica Santa Maria del Carmine sărbătoarea onomastică a acelei biserici. Cu această ocaziune s-au cîntat o leturgie solemnă pusă pe muzică de maiestrul Toja, dirijată tot de dînsul și interpretată de bravii artiști D’Abila Scotti, Carisio și Michele Urio, care au venit din București la Milano ca să se perfecționeze în muzica vocală dupe metodul maieștrilor noștri celor mai buni.

D. Urio este un june de o educațiune aleasă și are un geniu distinct, pe care au știut să-l cultive prin studii bune; posedă o voace de tenore din cele mai frumoase, dotată cu note acute foarte tari și de o vibrațiune surprinzătoare. Noi credem cu statornicie că nu ne amăgim prezicînd acestui june student o carieră brilantă. Credem iarăși că d. Urio este primul român ce se aruncă în arena teatrului melodramatic; el va triumfa și trebuie să triumfe, ca să împlinească datoria ce are pentru viitorul său și spre a stimula ambițiunea compatrioților săi de a-l imita. Artele caută să devie cosmopolite. Auzim că în București se află și un june compozitor, de origină română, ce are pregătită o operă nouă și cu această operă se va reprezinta în toamna viitoare la teatrul italian de acolo. România dar va avea și dînsa un cîntător și un compozitor.

Simțim o mare plăcere dînd această notiță, căci nu putem privi fără un viu interes întinderea artei muzicale într-o țară ce se bucură de simpatiile noastre. Și de ce oare să nu se bucure? Națiunea română nu are ea tot acele aspirațiuni ce avem noi italianii? Oare în vinele generoșilor ei fii nu curge sînge de al nostru? Da… Românii dar sunt italiani; ei sunt o colonie italiană transplantată pe malul Istrului de către imperatorii romani.” (Gazzetta dei teatri, nr. 29)

„Leturgia solenelă cîntată în acest an în biserica Santa Maria del Carmine fu pusă pe muzică și dirijată tot de celebrul maiestru Giovanni Toja.

În totul s-au esecutat cu mare maiestate, iar în particular, și mai cu seamă în periodul ce începe cu Gloria in excelsis il qui tollis, esecutat de d. Michele Urio, studentul român ce studiază frumosul cînt italian cu d. G. Gerli, pe lîngă o voace robustă și foarte întinsă la notele acute depune multă grație în esecutare și un metod ce ne face a crede că va avea un foarte brilant viitoriu” etc. (Il Lombardo).

Aceste laude binemeritate ce primește astăzi bardul României din partea presei muzicale din Italia face pe tot românul să se mîndrească, căci fama unui artist este o propagandă foarte puternică ce se poate face în favoarea unei țări pusă în condițiunea cea tristă în care se află, din nenorocire, țara noastră. Să nu uite românii că statuele Fidias și madonele Rafael, unite cu operile lui Omer, Demosten, Virgil și Cicerone au decis pe Europa cea luminata a rădica pe Grecia și Italia din căderea și uitarea la care le condamnase barbaria și asprimea timpului. Să încurajăm dară științile și artele, căci ele au să formeze caracterul și inima noastră și numai ele pot să conducă pe poporul român la adevărata fericire și gloria cea nepieritoare.