Arta noastră
Odată avusesem un vis frumos, și greu de împlinit, ca toate
visele frumoase: un ziar literar în care să încapă toate ideile și
toate direcțiile, unde să nu fie vrajbă și culise politice, un ziar
care să atragă și să pasioneze toată armata de tineri ce se
pierd prin redacții sau prin lume.
Făcându-mi-se azi cinstea deosebită de a mi se încredința
direcțiunea literară a Adevărului, visul acesta, pe care nu
îndrăzneam să sper a-l ajunge, s-a împlinit aproape.
Mulțumirea și nețărmurita mea mângâiere sunt ușor de
înțeles de către toți aceia care, ca și mine, și-au purtat bagajul
de proletar, puterea de muncă din tabără în tabără, umplând
coloanele albe cu o proză al cărei dezgust nu te părăsește
niciodată. Nu cunosc nimic mai sfâșietor ca dezgustul de pro-
pria ta proză.
De câte ori, în adunările noastre literare, în care câțiva ne
întâlneam adese, nu ne-am exprimat cu toții mâhnirea adâncă
și adânca desperare de ceea ce facem — sau, mai bine, de
ceea ce nu facem.
Și lucrul e foarte explicat. Au apărut odată pe scena literară
câțiva artiști despre care se vorbea cu mult entuziasm. Ce s-au
făcut? Pe mai toți i-a înghițit politica. Artiștii cei mai buni au
dispărut, luând cu ei toată strălucirea care ne orbise o clipă.
Și, ce e mai trist, au rămas o sumedenie de figuranți, o
sumedenie de „domnule conte, masa este servită”.
Când trăiești în mijlocul societății și când nu ești străin
de toată activitatea ei, revolta asta platonică împotriva
politicii nu are caracterul unei simple nemulțumiri fără
explicație.
În vremea-n care trăim, societatea trece prin niște
frământări uriașe. Neegalitatea socială, cu toate relele ce
decurg dintr-însa — asuprirea omului de către om, lupta
crâncenă pentru eternul blid de linte, lipsa de cultură,
imposibilitatea idealurilor transcendentale, distrugerea
sentimentelor morale și artistice — nasc o nemulțumire gen-
erală. Aproape toate manifestațiile culturale și politice poartă
pe ele marca acestei nemulțumiri.
Ziceți-i antisemitism, pesimism, socialism, anarhism, ziceți-i
oricum, nevroza socială rămâne ca o caracteristică a epocii
de descompunere în care trăim. Toate stările de tranziție, toate
provizoratele sociale dau naștere la sentimente și la porniri
care nu și-ar putea avea locul într-o stare normală.
Și, precum la boala modernă care se numește neurastenie
factorii patogenici sunt excesul de zbucium al sistemului nervos
și predispoziția creată de ereditate, tot astfel această uriașă
nevroză a lumii întregi e datorită unei frământări excesive și
unei predispoziții ereditare a organismului social.
Când dar vroim să vindecăm răul, combătând un fenomen
local în loc să atacăm multiplele cauze care, laolaltă,
alcătuiesc rădăcina bolii, facem o mare greșeală de tratament,
pornită dintr-o etiologie1 greșită.
Să porți cu tine dezgustul de politică, fără să-ți dai seama
că politica asta este și ea urmarea fatală a unor împrejurări
fatale, este să te condamni la inacțiune, să-ți impui pasivitatea
tembelă a celor fără vlagă.
Vroiți în adevăr înmormântarea acestei dezgustătoare poli-
tici? Luptați să îndrumați tineretul — tineretul cel cu talent — pe alte căi.
Lipsei complecte de ideal, care este caracteristica politicii
a cărei aspirații se mărginesc într-o subprefectură, opuneți
idealurile mari și generoase, al căror triumf va îngropa sub năruiala
întregii clădiri putrede și specia de politică a pântecelui.
Omenirea toată, care tremură și plânge, omenirea-n lanțuri
și-n zdrențe cere un ideal, precum Faust cerea fericirea.
Poate arta singură să-i satisfacă acest ideal? Poți să dai tuturor
nemulțumiților acestei epoci de lux strălucitor și de neagră
mizerie himera unui perpetuum mobile sau consolația îndoiel-
nică a nemuririi spiritului?
Nu. Ci dacă literatura se stinge, cerșetoare nebăgată-n
seamă pe la răspântii, este că ea însăși e bolnavă de anemie.
Neînfățișând nici un ideal, adresându-se numai celor care
și-au atins idealul de clasă, arta nu poate atrage mulțimea
celor ce sufăr.
„Arta este destul de mare ca să mai aibă nevoie de alte
condițiuni” — e o vorbă foarte adevărată, dar nu pentru toate
epocile. Astăzi arta, dacă nu voiește să piară, trebuie să iasă din
salon, să nu se mai supună formelor seci și formulelor admise, ci
să îmbrățișeze toată patima lumii, tot zbuciumul acestei vieți, cu
aspirațiile, cu luptele, cu nevoile, cu lacrimile și cu bucuriile ei.
Și numai după izbânda idealurilor mari va veni izbânda
artei, și va putea și dânsa să îmbrace haina senină a veseliei.
Toate astea nu exclud arta în sine și pentru sine.
Adevărul literar va fi o tribună liberă pentru toate direcțiile
literare prevăzute cu marca talentului. Atât mai bine pentru cei
ce vor putea face două lovituri dintr-o dată... Felix qui potuit...