Arta noastră

Jump to navigation Jump to search
Arta noastră
de Anton Bacalbașa


Odată avusesem un vis frumos, și greu de împlinit, ca toate visele frumoase: un ziar literar în care să încapă toate ideile și toate direcțiile, unde să nu fie vrajbă și culise politice, un ziar care să atragă și să pasioneze toată armata de tineri ce se pierd prin redacții sau prin lume.
Făcându-mi-se azi cinstea deosebită de a mi se încredința direcțiunea literară a Adevărului, visul acesta, pe care nu îndrăzneam să sper a-l ajunge, s-a împlinit aproape.
Mulțumirea și nețărmurita mea mângâiere sunt ușor de înțeles de către toți aceia care, ca și mine, și-au purtat bagajul de proletar, puterea de muncă din tabără în tabără, umplând coloanele albe cu o proză al cărei dezgust nu te părăsește niciodată. Nu cunosc nimic mai sfâșietor ca dezgustul de pro- pria ta proză.
De câte ori, în adunările noastre literare, în care câțiva ne întâlneam adese, nu ne-am exprimat cu toții mâhnirea adâncă și adânca desperare de ceea ce facem — sau, mai bine, de ceea ce nu facem.
Și lucrul e foarte explicat. Au apărut odată pe scena literară câțiva artiști despre care se vorbea cu mult entuziasm. Ce s-au făcut? Pe mai toți i-a înghițit politica. Artiștii cei mai buni au dispărut, luând cu ei toată strălucirea care ne orbise o clipă. Și, ce e mai trist, au rămas o sumedenie de figuranți, o sumedenie de „domnule conte, masa este servită”.

***

Când trăiești în mijlocul societății și când nu ești străin de toată activitatea ei, revolta asta platonică împotriva politicii nu are caracterul unei simple nemulțumiri fără explicație.
În vremea-n care trăim, societatea trece prin niște frământări uriașe. Neegalitatea socială, cu toate relele ce decurg dintr-însa — asuprirea omului de către om, lupta crâncenă pentru eternul blid de linte, lipsa de cultură, imposibilitatea idealurilor transcendentale, distrugerea sentimentelor morale și artistice — nasc o nemulțumire gen- erală. Aproape toate manifestațiile culturale și politice poartă pe ele marca acestei nemulțumiri.
Ziceți-i antisemitism, pesimism, socialism, anarhism, ziceți-i oricum, nevroza socială rămâne ca o caracteristică a epocii de descompunere în care trăim. Toate stările de tranziție, toate provizoratele sociale dau naștere la sentimente și la porniri care nu și-ar putea avea locul într-o stare normală.
Și, precum la boala modernă care se numește neurastenie factorii patogenici sunt excesul de zbucium al sistemului nervos și predispoziția creată de ereditate, tot astfel această uriașă nevroză a lumii întregi e datorită unei frământări excesive și unei predispoziții ereditare a organismului social.
Când dar vroim să vindecăm răul, combătând un fenomen local în loc să atacăm multiplele cauze care, laolaltă, alcătuiesc rădăcina bolii, facem o mare greșeală de tratament, pornită dintr-o etiologie1 greșită.
Să porți cu tine dezgustul de politică, fără să-ți dai seama că politica asta este și ea urmarea fatală a unor împrejurări fatale, este să te condamni la inacțiune, să-ți impui pasivitatea tembelă a celor fără vlagă.
Vroiți în adevăr înmormântarea acestei dezgustătoare poli- tici? Luptați să îndrumați tineretul — tineretul cel cu talent — pe alte căi.
Lipsei complecte de ideal, care este caracteristica politicii a cărei aspirații se mărginesc într-o subprefectură, opuneți idealurile mari și generoase, al căror triumf va îngropa sub năruiala întregii clădiri putrede și specia de politică a pântecelui.
Omenirea toată, care tremură și plânge, omenirea-n lanțuri și-n zdrențe cere un ideal, precum Faust cerea fericirea.
Poate arta singură să-i satisfacă acest ideal? Poți să dai tuturor nemulțumiților acestei epoci de lux strălucitor și de neagră mizerie himera unui perpetuum mobile sau consolația îndoiel- nică a nemuririi spiritului?
Nu. Ci dacă literatura se stinge, cerșetoare nebăgată-n seamă pe la răspântii, este că ea însăși e bolnavă de anemie. Neînfățișând nici un ideal, adresându-se numai celor care și-au atins idealul de clasă, arta nu poate atrage mulțimea celor ce sufăr.
„Arta este destul de mare ca să mai aibă nevoie de alte condițiuni” — e o vorbă foarte adevărată, dar nu pentru toate epocile. Astăzi arta, dacă nu voiește să piară, trebuie să iasă din salon, să nu se mai supună formelor seci și formulelor admise, ci să îmbrățișeze toată patima lumii, tot zbuciumul acestei vieți, cu aspirațiile, cu luptele, cu nevoile, cu lacrimile și cu bucuriile ei.
Și numai după izbânda idealurilor mari va veni izbânda artei, și va putea și dânsa să îmbrace haina senină a veseliei.

***

Toate astea nu exclud arta în sine și pentru sine.
Adevărul literar va fi o tribună liberă pentru toate direcțiile literare prevăzute cu marca talentului. Atât mai bine pentru cei ce vor putea face două lovituri dintr-o dată... Felix qui potuit...