Arta încurajată

Jump to navigation Jump to search
Arta încurajată
de Anton Bacalbașa


Literatura românească trece azi printr-o fază foarte curioasă. S-a crezut un moment, după moartea nefericitului Eminescu, că se face în așa-numita opinie publică o schimbare de idei, că lumea asta, care se îndeletnicește toată ziua cu citirea intrigilor și mahalagismelor politice, începe, în sfârșit, să se arunce pe cărțile de literatură.
Gazetele noastre politice, rușinate parcă de meseria lor, de tăcerea ce păstraseră pân-atunci față cu literatura, și-au dat drumul cu patimă, au scris articole peste articole asupra sorții literaților, asupra nenorocului de a nu fi înțeles viața vulgară a poliției și a opoziției, și-au plătit luxul de a fi și literați într-o zi. Reporterii erau stângaci în ziua aceea: în loc să comunice unde a plecat d. Lascăr Catargiu și când se întoarce d. Carp, alergau în toate părțile, să întrebe ce a scris Eminescu, ce funcțiuni a ocupat, câte decorații căpătase. O făceau pentru că asta era marfa ce se căuta în ziua aceea.
Foc de paie. Peste o săptămână, toate intraseră în linia normală: Eminescu murise, politica trăia.
Dar, cu toată liniștea gazetelor, lumea n-a putut uita ușor evenimentul groaznic: poetul care trăise în mijlocul nostru și se stinsese în mijlocul mizeriei, după ce făcuse mai mult pentru țară decât toți miniștrii sinceri, decât toți blânzii prefecți, decât toți casierii cinstiți — iertați-mi paradoxele!
Și lumea a început să se intereseze de literatură și de literați. Fără îndoială, zgomotul făcut în jurul lui Eminescu a contribuit mult la mergerea înainte a literaturii.
Dar... dacă lumea, din inițiativa ei, începe a simți nevoia de citit, ce face guvernul pentru dezvoltarea gustului acesta?
N-am de gând să fac politică, dar aș fi foarte curios să aflu prin ce se manifestă stăpânirea noastră că pricepe însemnătatea literaturii câtuși de puțin?
Din câte știu eu, înaltul guvern face și cu lucrurile superioare tot ce face cu politica. Dacă se găsește o reptilă literară care să facă frumos, dacă se găsește vreun literat gata să fabrice osanale celor ce conduc statul, apoi oricât de anoste și de sălcii ar fi producțiile acestora, guvernul se transformă într-un generos Mecena — cu banii contribuabililor.
De aceea, toți puii de pripas în domeniul literelor capătă subvenții, diurne, misiuni, hatâruri și cinste, așa că, în loc să se încurajeze scrierile, se încurajează scriitorii — cei proști, bineînțeles!
Priviți: cine conduce muzeele, bibliotecile, teatrul? Cine e trimis să studieze organizarea școlilor străine? Cui se încredințează toate misiunile culturale?
Guvernul înțelege că a încuraja mișcarea culturală a țării însemnează a da diurne și subvenții autorilor — întocmai ca în politică! Și atunci, cine-și încovoaie mai bine șira spinării este sigur de izbândă.
Și în loc să taie, de pildă, taxele pe hârtia de tipar, în loc să reducă taxele de timbre poștale pe imprimate, în loc să voteze credite pentru biblioteci la dispoziția tuturora, ne pomenim cu câțiva avortoni literari, subvenționați... și asta se cheamă a încuraja artele, literele, știința!
E drept că guvernul, reprezintând numai elita socială, el nu poate simți nevoia unei literaturi naționale. Știe oare elita asta, care a rămas la Georges Ohnet ori la Alphonse Karr, că există o literatură românească?
Pun rămășag că nici unul din miniștri n-a citit măcar pe Eminescu.