Armata noastră

Jump to navigation Jump to search
[Armata noastră]
de Ion Luca Caragiale
În Universul, 21 Ianuarie 1900, Notițe critice, semnat: Caragiale; neretipărit.


Cu toate nevoile particulare ale deosebitelor neamuri, State și ținuturi, lumea toată stă cu privirile încordate la mărețele împrejurări ce se desfășoară în emisferul austral.

Este în adevăr o priveliște din cale-afară mișcătoare, acolo se petrec fapte a căror urmare poate fi o adâncă schimbare a lumii-ntregi.

Se stinge prestigiul britanic!

Orgoliosul drapel a cărui singură fâlfâitură făcea până îeri să cază-n genunchi nenumăratele seminții nedomesticite ale Africei și să-și plece fruntea cele mai mândre neamuri ale Europei, falnicul drapel care ducea în vârful suliței sale lumina civilizației până în cele mai întunecate funduri ale continentelor, sigur că n-are nimeni să cuteze a nu i se-nchina, — drapelul Marei-Britanii este sfâșiat, tăvălit și călcat în picioare.

În fața lumii uimite, leul britanic sufere palme sângeroase peste fălcile-i formidabile, peste fruntea-i vastă.

Trântit la pământ și paralizat, cu ghiarele nu mai poate decât să-și sfâșie singur sânul, iar gura nu-i mai slujește decât să răcnească de cea mai adâncă pricină a durerii — de umilire.

Un vrăjmaș, pitic la trup, dar uriaș la suflet, îl ține jos, și poate nu-i departe clipa când îi va da pe cerbice ultima lovitură de călcâi, strivindu-i gura în țărâna africană.

*

Cine?

Marea Britanie, care, într-o furtună, i-a răpit împărăției lăsate moștenire de Carol-Quintul stăpânirea lumii împreună cu toată mândria, Maica Britanie, împărăția fără de noapte, spaima și onoarea oceanelor...

Și cu cine?

Cu o mână de Olandeji, mai puțini la număr decât publicul englez de la un meeting electoral, o mână de țărani pușcași câți, așezați la rând, ar putea încăpea comod la o paradă în Hyde-Parc.

Cine și-ar fi putut închipui?

Atât erau de disproporționate staturele celor doi luptători, atât era lumea-ntreagă deprinsă să socotească nebiruită puterea uriașului Filistean, încât nu putea bănui nimini cât de pe departe ce va izbândi praștia micului David.

Boerii aveau o armată desăvârșită, covârșitoare și ca artă și ca avânt asupra forțelor britanice.

Armată!

Iată vorba care nu se va șterge din graiul omenesc câtă vreme va fi omenire cu interese materiale și morale.

Exemplul groaznic al înfrângerii Engliterii va răcori mult capetele vizionarilor, cari nădăjduesc o stare a omenirii fără de războaie.

*

Omul cuminte dă din umeri de câte ori i se cântă ode la pacea universală, și se uită totdeauna cu grijă la ziua de mâne: e atât de șubreda pacea și atât de inevitabil războiul!

Secolul care vine îl deschide Franța cu o mare sărbătoare a păcii universale, e un fel de amendă onorabilă, pe care națiunea franceză vrea s-o facă în fața lumii civilizate pentru cruntele vărsări de sânge ce ea a făptuit acum o suta de ani.

Dar, desigur, în mintea fiecărui francez cu conștiința intereselor patriei sale, trebue să fiarbă multă părere de rău că s-a-ncurcat Franța cu această sărbătoare, la care a invitat lumea întreagă.

Sărbătoarea aceasta, dacă nu va fi contramandată, va fi desigur pentru cel ce o dă un mortel ennui.

Ce moment! Faschoda! Suez! Egipt!

Dar vremea nu e pierdută!

Secolul ce vine va vedea multe, și vai de acela care nu va ști înota! Acela va fi fost!

Armată! Nimic alt nu trebue mai mult astăzi!

*

Multe critice s-au făcut asupra armatei noastre, și de bună și de rea credință, și cu și fără competență.

Nota cea mai susținută atât de critici cât, din nenorocire, și de opinia publică, a fost nota antipatică.

S-a persecutat în presă prin denigrări și batjocure ofițeri severi, propagându-se spiritul de nesupunere la disciplină.

Toți soldații leneși și nesupuși, toți soldații isterici, incapabili de serviciu, până și dezertorii, au fost scuzați, ba chiar aplaudați și cântați în presa politică.

În nici un incident de cazarmă cât de neînsemnat, n-a lipsit să se amestece presa, trăgând la bara opiniei publice de cafenele pe superiorul și pe inferiorul în cauză, pentru a da totdeauna fără judecată și sistematic dreptate „sărmanului” inferior.

Ofițerii noștri de toate gradele au fost acuzați că sunt demodați, că vor să aplice cu brutalitate niște regule de disciplină condamnate de spiritul liberal modern.

Ba cât pe-aci să se asmuță toată lumea civilă contra castei militare.

Umanitarism copilăresc de școlar leneș și rebel!

Și încet-încet, din nenorocire, spiritul acestui umanitarism ieftin a început să pătrunză chiar printre ofițeri, încet-încet, neavând tradiția soldățescului și disciplinei, au fost atrași de curentul care caută să sape temeliile armatei: soldățescul mândru și severa disciplină.

*

Ofițerii noștri aspri?!

Ofițerii noștri castă militară?!

Pentru Dumnezeu! Dar tocmai ce lipsește unora dintre ofițerii noștri este, cum să zic? asprimea, rigiditatea aceea, înfățișarea aceea neîncovoiată, într-un cuvânt soldățescul, ce șade atât de bine unui bărbat, căruia societatea, patria i-au dat cu jurământ o armă-n mână ca să le apere, mai înainte de orice, onoarea.

Dar unii dintre ofițerii noștri sunt mai dulci decât niște fete mari, niște blajini impiegați în uniformă.

În genere, aproape fără excepție, sunt afabili cu civilii, cu cari s-amestecă bucuros, sunt politicoși în localuri publice, unde intră sans façon, și îngăduitori cu inferiorii slabi sau îndărătnici.

Ba, să am iertare; cât de puțini inițiați sunt unii din familie, în genere sunt foarte bine crescuți, o! fără-ndoială, cu mult mai bine decât civilii în genere, chiar din clasele mai înalte și mai culte ale societății noastre.

*

Observația pe care cu toată dragostea le-o fac, în privința soldățescului ce le lipsește, nu trebue să mi-o ia în nume de rău. Din toată inima aș dori să prinză această observație, asupra căreia poate voi reveni, fiindcă, spirit învechit și puțin accesibil la ideile umanitariste moderne, declar că pe cât mi-este de antipatică mulțimea când se prezentă haotic ca turmă de vite sau ca haită de fiare, — rușinea ori necinstea neamului omenesc! — pe atât mi-este de simpatică mulțimea când mi se prezentă în șir poruncit, cu pieptul înainte, cu fruntea sus, cu urechea la trâmbiță și cu ochiul la drapel, — virtutea, demnitatea și onoarea patriei!

*

În fața groaznicului exemplu din Africa de Sud și-n fața prevestirilor cu cari s-apropie un nou veac, orice neam, dacă ține la viață și la cinste, are de făcut cu totul altceva decât teorii umanitariste.

Dezastrul Marei-Britanii este o dovadă că, a doua zi după predicarea păcii, un Stat n-are de altceva nevoie mai mare decât de armată.

Cine astăzi n-are cazarmă sigură, nu mai poate avea sigur nimica.

Bravii noștri ofițeri să desprețuiască criticele copilărești și să nu uite un moment că de la împlinirea fără rezervă a datoriei lor atârnă salvarea intereselor materiale și morale ale patriei și nației românești.

Soldatul român, copil liber acuma al unor părinți creștini, cari au suferit până în veacul acesta jugul păgânesc, trebue să gonească de la el orice șoaptă ce l-ar îndemna la nesupunere față cu mai marele lui, la lipsă de dragoste fără margini pentru steagul țării, pentru steagul care adumbrește vatra lui, avutul Iui, cinstea casei lui, mormântul părinților lui.

A da ascultare la asemenea șoapte va să zică a fi un suflet gol de orice simțire omenească, a nu avea nimica sfânt, nici cinstea mamei și femeii, nici viața copiilor, nici amintirea morților.

Cine vorbește altfel soldaților români este ori un descreierat, ori un vrăjmaș jurat al Românilor.