Arivistul

Jump to navigation Jump to search
Arivistul
de Dimitrie Anghel
Publicată sub titlul "Reflexiile unui poet", în Tribuna [Arad], XV, 74, 1 [14], apr. 1911, p. 1—2.


Arivistul e un om care nu pierde nici o ocazie pentru a se manifesta. El se pleacă, se multiplică, șerpuiește, ciulește urechea ici să asculte, prinde o vorbă pe care o reține, căci îi va trebui mai tîrziu, violează intimitățile și are o serie nesfîrșită de măști pe care le preschimbă după împrejurări. Calități mari de inteligență, ori substrat de cultură serioasă nu e nevoie să aibă. Pospaiul e de ajuns și, cînd nici nu te gîndești, din omul infim de ieri, din nevoiașul ce împărțea cu noi toți, cei nepăsători de soartă, nevoile, îl vezi deodată ajuns cine știe unde. Pentru aceasta e drept că a cheltuit o energie incontestabilă. Visurile nu l-au ținut pe loc, idealurile de asemeni i s-au părut un bagaj inutil, și e știut că, cu cît ai mai multe bagaje, cu atît e mai greu de călătorit.

Eu unul am cunoscut mulți de aceștia și le dau dreptate, pentru că, oricum, au muncit în felul lor. Și-au trudit mintea în fel de fel de combinații, au sondat și au făcut incursiuni pe toate terenurile, în sfîrșit, n-au stat cu mîinile în sîn.

Pe mine ce mă miră e o altă categorie, care a ajuns la aceleași rezultate făcînd tocmai contrarul acestora.

O dată cu schimbarea guvernului, Capitala a fost aproape inundată de astfel de specimene, oameni de cari n-am mai auzit de ani de zile și pe care-i crezusem morți ori nivelați de mult. Specimenele acestea nu locuiesc la centru și sunt productul exclusiv al provinciei. Sistemul lor de a ajunge este acela de-a sta pe loc. Ei stau ; au darul înnăscut al inerției. Ocupă un loc definit în spațiu, așa că, fatal, la un moment trebuie să dai peste ei. Întîmplările lucrează pentru aceștia. Ei stau și în timpul acesta vremea se preschimbă. Moartea are grijă din timp în timp să rărească rîndurile.

Apoi alții pleacă, găsindu-și interesele aiurea ori nepriindu-le atmosfera monotonă în care trăiau. Fatal, cei rămași, de la un timp trebuie să se numere și, numărați așa cum sunt, politica trebuie să-i împartă în partide.

Trebuie un număr hotărît de partizani cînd sunt două tabere, pentru a putea lupta, și e natural că, pînă să importezi pe altul, trebuie să dai peste cel ce stă, și el n-are de ce se împotrivi. Așa că iată-l consilier comunal astăzi, primar peste cîtva timp, apoi, cînd se întîmplă, cum s-a întîmplat la noi, să se mai ivească și-un al treilea partid, cel ce veșnic a stat e firesc să devie și el un om de stat.

Luptele se dau aprige, tărăboiul se încinge, conștiințele se etalează, banii izvorăsc, aspectul obișnuit al micilor orășele se preschimbă, cei din urmă bătăuși își aduc aminte de rentabila lor meserie, și impasibilul nostru specimen, fiind dat că a ocupat diverse funcții însemnate, e purtat și el de curent înainte și pus fără voie să candideze. De vorbit nu vorbește, fiind dat că unui deputat nu i se cere absolut să vorbească, ci să fie un număr, să împlinească o majoritate. Apoi chiar dacă ar vorbi, ce-ar putea spune inertul individ ? Ce poate să facă o stridie, decît să-și deschidă scoica și să caște ? Ce poate să facă un zid decît să repercute ? Cum se poate afirma o minte care a stat într-un fund de craniu ca un burete într-un jgheab de stîncă ? Să stai și să taci — ah, sfîntă tăcere, cîte nu spui tu ! Să stai, ce dulce mai e numele tău, hodină ! Să fii imuabil ca o piramidă peste care trece vremea, și cu toate acestea să poți rezista urîtului, eternului cotidian, veșnicilor întîmplări mărunte și să n-ai putința de a evada sau curajul de a te sinucide. Să te lași așa, să te ducă forța oarbă a vremurilor, să fii scîndura netrebnică pe care a rupt-o un puhoi dintr-un gard și-o duce înainte și să nu-ți fie rușine, să zici că ți se cade ! Să vii să te instalezi, să ți se pară că locul unde te-a adus puhoiul ți-e familiar și că-ți era desemnat de mai înainte. O, dulce inerție, ce mare mai ești tu !

În jurul nostru viața pulsează : văd tineri culți ce muncesc din greu, supuși de nevoile zilei să facă cele mai ingrate meserii, minți frumoase care nu au nici una din aceste două mari calități pe care le-am spus mai sus, care se istovesc și orbecăiesc în beznă, care pentru că n-au știut să se multiplice ori să se furișeze, să-și plece urechea ca să prindă un cuvînt din care va țese o intrigă, n-au știut să facă frumos la cucoane și să frecventeze five-o 'clock-urile și saloanele, sau n-au putut de multa viață ce clocotea într-înșii să stea pe loc în atmosfera de provincie nepriitoare lor, și-au luat-o morțiș înainte cu zăbala în dinți, ca să-și ducă răzvrătirile pretutindeni, zîmbind triști la citirea acestor rînduri...

Ei zîmbesc, dar zîmbetul lor e fioros ca zîmbetul acela pe care-l zugrăvește agonia pe gura muribunzilor. Zîmbetul acela ascunde amărăciuni și înjosiri, maschează o revoltă ce mîine sau mai tîrziu va trebui, oricum, să izbucnească.

Ei zîmbesc azi, parcă nu văd lumea ce-i împresoară, parcă nu-și dau seama că înfricoșata vreme curge peste ei și că, în timpul acesta, cei șerpuitori ca argintul viu, ori cei inerți ca bietele stridii acaparează toate ierarhiile și urcă toate măririle, bătîndu-și joc de ei.

Ei zîmbesc, dar mîine zîmbetul va dispare și, nefiind capabili de a urma cele două rețete amintite mai sus, avînd prea multă mîndrie și prea multă inimă pentru a o face, își vor da seama în sfîrșit cît de năpăstuiți au fost și vor începe să se strîngă...

Durerile lor puse la un loc vor face o forță covîrșitoare, înjosirile mari le vor da avîntul ca să crească puhoi și să năpustească matca, și atunci, revărsarea aceasta va fi în adevăr aceea mare, căci contra ei nu se va putea nimic opune...