Arborii
Eu am trăit aproape toată copilăria mea printre arbori, așa că e firesc să-mi aduc aminte adeseori despre ei. Nu numai că-mi plac, dar îi și iubesc, ca pe niște singuratici, totdeauna neclintiți și tăcuți.
Astă vară am stat printre ei și mi-au făcut mult bine. Sub ramurile lor înfrunzite, ce par ca niște brațe ocrotitoare, sufletul își readună ceeace a pierdut printre oameni : iluziile. Uneori frunzele îți vorbesc. Freamătul e limbagiul lor, ce-ți spune despre multe, dacă știi să-l înțelegi.
Ați observat ce turburare produc vorbele unor oameni în sufletele acele cari și-au întocmit, după îndelungi meditațiuni și citiri, o estetică a simțirii ? Cuvintele grosolane, cugetările meschine cad peste aceste suflete, ca niște lovituri de ciocan peste clapele unui clavir.
Niciodată însă tăcerea arborilor sau singurătatea unui colț de natură nu contrariază armonia visurilor sau simțirilor noastre. Din potrivă, ele deschid orizonturi largi cugetărilor cari se găsiau sfioase și se ascundeau în mijlocul lumii.
O, frumoșii brazi depe munții Alpi! Ei nu turburau aerul ca discursurile politicianilor noștri de aici, ci-l umpleau de mirosul lor puternic și dătător de vieață!... Nu știu dacă zilele trecute amicii mei s’au dus să voteze listele viitorilor consilieri comunali, dar dacă m’aș fi dus și eu, vă încredințez că aș fi votat o listă a mea, întocmită de opt grădinari bavarezi, cu cari mă împrietenisem la Reichenhall, chemându-i să-mi prefacă orașul, în câțiva ani, într’un parc uimitor de frumos.
Peste drum de fereastra, mea, câțiva salcâmi au început să se desfrunzească. În fiecare zi, frunzele cad mai veștede, mai numeroase. Bieții arbori par'că exprimă o tristeță aproape omenească.
Știu că azi a ieșit din modă să mai vorbim de toamnă, de frunzele cari cad, de berzele cari se duc...
Nous n’osons plus parler des roses ;
Quand nous Ies chantons, on en rit,
Car des plus adorables choses
Le culte est si vieux, qu'il perit...
Sully Prudhomme, poetul Singurătăților, a suspinat în versuri admirabile culturile intime ale inimii omenești, cari se pierd în lumea asta veșnic schimbătoare.
Și cu toate astea cine își poate stăpâni fireasca manifestațiune a sensațiunilor pe care o deșteaptă eterna tristețe a lucrurilor dinafară?
Căderea frunzelor este un fenomen obișnuit, nebăgat în seamă de majoritatea oamenilor; dar ea are un înțeles pentru unele suflete, aspectul ei deșteaptă amintiri, reîntoarce paginile altor vremuri, sau predispune spiritul către anume reflecțiuni.
De cele mai multe lucruri din natură se leagă nenumărate fire din gândurile și simțirile noastre. Ceeace pentru altul este indiferent, pentru mine însemnează un moment neuitat în vieața mea.
Un nor, trecând ușor prin spațiu, făcu într’o zi pe o inteligentă femeie, cu care vorbiam, să tresară. Ea își aduse aminte că avea obiceiul să-și oglindeze ochii într’un lac, aproape de grădina ei. Cine știe! poate că norul acela născuse din acel lac, unde par’că rămăsese ceva din albastrul ochilor săi.
Omul are nevoie de a-și crea o filozofie a lui intimă, neformulată într’un sistem, nepublicată în volume, dar care să-l satisfacă numai pe el însuși. Ce binefăcător e să crezi, de pildă, într’o simpatie universală și să-ți distrugi cât mai mult groaza de nepăsarea oarbă și fatală a naturii, față de orice existență omenească!
Mie, desfrunziții salcâmi de peste drum îmi readuc gânduri despre nestatornicie, despre moarte.
Omul nu moare dintr’odată, ci cu încetul și conștient. Fiecare purtăm în noi mormintele copilăriei și ale adolescenței. Dar iluziile !... Despre ele abia ne mai aducem aminte: mor cu grămada, ca niște ostași pe câmpul de răsboiu.
Ne mor rude, prieteni, părinți și duc cu ei în groapă iubirile, bucuriile noastre. Moare ceva și din noi, cari rămânem.
Și neantul, a cărui apropiere o presimți, te neliniștește, îți întunecă mintea, cu veșnicul lui mister de Sphinx.
Pe mine m'a uimit nepăsarea unui țăran, care se afla în orele agoniei. În ajunul morții mâncase cu multă poftă și cerea să-i cheme pe un prieten din sat, care se îndeletnicia cu cioplitul crucilor de morminte. Voia să-și întocmească, el singur, cosciugul!
Pentru ce o mare parte din oamenii din popor nu simt frica de moarte? Să fie din cauza credinței lor în vieața viitoare ? Sau pentrucă nu-i leagă de traiul pământesc nici o iluzie de fericire ?
Pentru un civilizat, dacă vieața nu e totdeauna plăcută, e cel puțin interesantă. A trăi de curiozitate, este și asta o plăcere.
Călătoriile, mai ales, fac să-ți placă vieața. Ele îți deprind spiritul cu nesățioasele nostalgii de depărtări, de tot ce e nou și necunoscut. În vreme ce traiul numai în acelaș loc, obosește, înclină către urît...
Cu atâtea gânduri îți umple mintea frunzele astea cari se desprind depe ramuri!... Au avut și ele o vieață. Câte vieți omenești nu se aseamănă cu a lor — vieți obscure, scurte, uitate ...
Noaptea, când ulițile sunt pustii și liniștite, căderea frunzelor, auzită din odaie, pare un plâns ușor, întrerupt de suspine. Și atunci, înduioșat de tristețe și pietate, te gândești la aceia cari sunt singuri și nemângâiați...
O ... vă încredințez : arborii au o bună înrâurire educatoare asupra acelor suflete, predispuse a înțelege darurile omenești.
Craiova, 1894.