Arătări
Mi-aduc aminte: cerul sfâșiat printre bănci,
Seara din bălării și tristețe urcând ca un perete,
Vântul cântà lovind înferești, ca un dănțuitor, în castaniete,
Erà o întârziere de toamnă și de tălănci.
Zăplazuri și drumuri vechi se tânguiau.
Voiam prin frunze, amintirea ta, ca pe-o cărăruie s’o caut.
Ploaia făcuse din fiecare strașină un flaut,
Tristețea în mine, ca ’ntr’un pom o ciocănitoare, lovià.
Erà ți-amintești, orașul cu balcoane și disperări.
Pe cheiul șters mâhnirea noastră stăruià ca o rugină,
simțiam nelămurit gestul tău ca printr’o perdeà o lumină
și privirea tremurà departe, între arbori și zări.
Prin grilajul cu iederă peisagiul destins.
Mut râul și arătări triste: casă veche singură în tăcere.
Ți-am spus: „toată copilăria mea o vei regăsi acolo în unghere”
și glasul tău dintre buze – frunză veștedă – s’a desprins.
Întrebai unde serile, unde, viața. Rece,
gândul rupeà frunze... și ca trestii ne-am îndoit;
și tu știai: întreg sufletul meu te-a învăluitm
precum colbul uliței învăluie docarul care trece.
Nu erau lumini... Vântul lovià uscat în piept și în geamuri.
Sub pașii noștri: o rostogolire de bolovani.
Amintirile sunau, ca la sân o salbă de bani,
A fost o sfâșiere de ape... o desnădejde de ramuri.
Așà vroiam să ne sfârșim ca un foc de vreascuri. Târziu,
paznicul s’a apropiat: „se ’nchid porțile”; ploaia întârzia printre tei.
Desnădejdea sunà în noi (ai auzit) ca o legătură de chei
și metalicul gestul tău a rămas mai sângerat și mai pustiu.
Toate astea ți le vei aminti.
În piept liniștea s’a rupt ca ’ntr’un clavir o strună.
Erau uliți vechi, și balcoane cu iederă tristă și brună,
și orașul ne făceà semn din felinare pustii.
Apoi, țipete sfâșiate, s’au împleticit printre plopii străini.
Erà trenul care ne chemà, dureros, ne chemà.
Și eu ți-am pus în suflet – ca un inel în deget – toată mâhnirea mea
și așà am trecut mai departe, cum ai trece noaptea printre spini.