Apus de soare la bătrânețe
Priveliștea-i sublimă l-al soarelui apus,
Ce piere ca un geniu ce lumea și-a supus,
Și care în mărirea-i de moarte e răpus;
El știe că nimica renumele-i nu-ntină,
D-aceea nu jelește, nu plânge, nu suspină,
Ci oamenilor lasă o rază de lumină.
Tot astfel și pe ceruri, cu snopi vii de lumină,
Sfințește mândrul soare sosit l-al său apus,
Pe când recheamă tainic cea roză ce suspină
Zburdalnicul de flutur ce doru-i și-a supus;
E pace-n toată firea; nimic nu mai întină
A inimii dulceață, și grija ș-a răpus.
Cea liniște a firii din minte mi-a răpus
Durerea; se cufundă în valuri de lumină
A cerului albeață: nici umbra n-o întină.
Cuprins de fericire, că sunt l-al meu apus
Eu uit: al firii farmec chiar gându-mi și-a supus:
Și inima-mi jălindă acum nu mai suspină,
Ușor al firii suflet se pare că suspină
Prin frunze-al căror freamăt tot încă n-a răpus;
Tăcerea, lumea-ntreagă tot încă n-a supus;
Pe cer mijește-acuma o tainică lumină,
Vestind că este ziua aproape de apus,
Și umbra chiar pe vale deja o și întină.
O sumbră întristare, vai! cugetu-mi întină,
Și inima-mi se-neacă, tresaltă și suspină.
Se-ntinde noaptea neagră: grăiește de apus
Întreg al firii farmec în noapte e răpus.
Îmi fuge chiar din minte ideea de lumină,
Și-o jale zdrobitoare ființa-mi și-a supus.
A cruntei morți idee, ce lumea și-a supus,
În mine fără preget îmi mișună, mă-ntină;
Se stinge și nădejde și limpedea lumină,
Și inima-mi cernită, ce-n taină tot suspină,
Văzându-mi vârtoșia din trup i s-a răpus,
Se simte-n deznădejde sosită la apus.
Apus acum e dorul, la care eram supus,
Răpus va fi și trupu-mi ce sufletu-mi întină,
Suspină-a mea ființă să intre în lumină.
1888
- ↑ Strofa a 2-a: versul al 3-ea, greșit I-ul em. (Pe când recheamă tainic), afară dacă se pune o cezură după când. În acest caz, totul e perfect ca versificațiune.