Anul nou 1847

 

Răposat-au anul cel vechi; din cenușa sa învie
Un nou fenix, ș-a lui aripi le-au întins acum în ceri.
Toată lumea îl salută cu urări, cu bucurie;
Oare ce în an acesta pentru mine să mai cer?

Poate trai voios și dulce? Știu lucoarea trecătoare,
Care fulgerând se pare c-a deschide ceriul sânt,
Dar când cred că-i văd lumina, în loc de doritul soare,
Mai adânc tuneric încă se revarsă pre pământ.

Poate muzele, amorul? A juneților lângoare
Am cercat, ii mă-nălțase păn la sfera lui Platon,
Dar la tartar mă împinsă o putere-nfiorătoare,
Când eram acum aproape de muncelul Elicon.

Îngânat în somn, în visuri, nu putui lumea-nțelege,
Și dorite floricele vrând s-adun adeseori,
Trezit din visul cel dulce, numai spini putui culege;
Nu, nu cerc eu Elicona, nu, nu vreu d-acum amor.

Amiciția? Oare cine n-ar dori cu duioșie!
Decât zâna ce ideea pre pământ a fost urzit,
Mai frumoasă, mai plăcută ceriul n-are altă fiie,
Dar mai crudă nu-i tirană, când o viață-a amăgit.

Oare ce lucru dar voi astăzi anul nou când se începe?
Adăpostul singuratic, după fortuni un liman,
Unde n-agiunge durerea ca de lacrimi să m-adăpe,
Nici surâsul cel cu fiere al ascunsului dușman.

Acolo pe totdeauna, de se poate ca să fie,
Aș dori în somn a trece uitând și să fiu uitat,
Să visez precum visat-am în viața-mi de junie,
Să iubesc pre om și patrie de ne-oameni depărtat.