Anton Pann (Pillat)

Anton Pann de Ion Pillat

Tot mai priveam prin veacuri domnescul lor rădvan
Când, nas în nas, la poartă, dădui de Anton Pann.
Purtă, ca-n moda veche, giubea și antereu,
Pe jos urcase dealul și gâfâia din greu.

— În casa ta azi versul Protipendadii-a fost,
Îngăduie s-o calce și snoava unui prost.
Te miri c-o știu și pe-asta? Nepoate, le știu toate.
Ș-apoi de vin ca sania pe tălpi și nu pe roate
E că-ntâlnii de vale pe Ban... și arnăuții
Lui m-au ferit, luând-o, de grijile căruții.
De astfel de belele la noi nu scapi nici mort,
Când te-a născut norocul la gura unui cort.
Dar să lăsăm necazul la ușă cu tichia,
Și află că din groapă de ies să-ți tulbur viea
E că aici mă cheamă o judecată mare.
— O fi cea de pe urmă? rostii cu-o tremurare.
— N-ai grijă, din cer Domnul cu-arhangheli n-o să iasă,
Ci nobila Gutuie, a poamelor crăiasă,
Trimis-a după mine să stau dovadă vie
La cearta dintre Ceapă și Strugurul din, vie.
Am în «Povestea vorbei» cu deamănuntul spusă
Și pricina și jalba și jalea lui nespusă
Când fu «bubosul Strugur de lemne spânzurat».
Prea cruda lui pedeapsă pe-atunci m-a bucurat,
Dar, de când în mormântu-mi beau veșnic numai apă
(Ș-aceasta doar când ploaia, binevoind, m-adapă)
Am început să judec mai dulce vin și must.
— Morala după moarte e-afacere de gust,
(L-am întrerupt) eu totuși nu te credeam bețiv.
— Nepoate, veacul nostru era mai milostiv,
Și darurile viței au fost blagoslovite.
La voi, zâmbiri și butii le văd cam istovite
De când pe vechea vorbă ați pus o haină nouă.

Am și strigat, strângându-l de mâinile-amândouă:
— Bine-ai venit! Pe finul isteț al lui Pepele,
De ani l-așteaptă casa copilăriei mele.
Am găzduit într-însa, pe rând, pe toți poeții,
Ca plată mi-au pus lacrimi în ochii tinereții.
Din fagurii iubirii mi-au dăruit durerea,
M-au învățat, nătângii, s-o prețuiesc ca mierea.
Mi-au îngrădit simțirea în țarc sărac de spin,
Să-și behăie dorința în ritmuri de suspin.
Ei mi-au schimbat stejarii în sălcii plângătoare,
Și cu băsmiri de lună și de privighetoare,
Mi-au smuls din ceruri până și zborul ciocârliei
Ce înfipsese-n soare săgeata veseliei.
O, Anton Panne, oaspe ce-n țară n-ai pereche,
Tu singur poți cu gluma ta — floare la ureche —
Să înflorești în inimi de plâns amar și ură,
Pe mărăcinii vieții a râsului răsură.
Povestitor al vorbei, calif peste silabe,
Ședeai, ca într-o mie și una nopți arabe,
În mahala, sub părul bătrân, la cafenea,
Istorisind zăbavnic cum vorba îți venea
Cu boaba de mătănii ce deșirai în mână.
În ochii tuturora te-ntâmpină stăpână
Aceeaș bucurie ce-n gâturi hohotea,
Și pilda snoavei tale nu se nesocotea.
La țară, cu Moș Albu oprit la șezători,
Zvârleai la fete-n poală un pumn de ghicitori,
Și cum, prin grâu, chiar Domnul a rânduit cicoarea,
Sădit-ai, printre oameni să fie zicătoarea.
O, «music» blând, ce-n strană cântai smerit la îngeri,
Când isonul căzuse armonios de plângeri,
Doar tu, suiai la ceruri cu râs de melodie...

— Nepoate, vorba multă la om e sărăcie.
Pe Nastratin ascultă-l, deși a fost păgân,
Căci dacă versul trece, proverbele rămân.

Și, pe când glasu-i încă auzu-mi stăpânea,
Se îndreptă spre ușă, făcând o temenea.