Antioh Cantemir: Satira VI

Jump to navigation Jump to search
Satira VI

de
Antioh Cantemir
tradus în română de
Alecu Donici


Acela este numai ferice în viață,
Ce știe a petrece în liniște și pace,
Și cu puțin ce are se află mulțumit.
De cugete deșerte ce tulbură pre mulți
Ferit în toată vremea, pășește cu pas sigur
Pe calea faptei bune pân-la sfârșitul vieții.
Să șed într-o căsuță la moșioara mea,
Din care să-mi pot scoate tot ce îmi trebuiește,
Să aib-o masă bună, prielnice zăbăvi;
Ca un cinstit prieten cu mine potrivit
Să depărtez urâtul în prisoselnici ceasuri;
Să-mi pot petrece vremea, departe de-orice zgomot,
Cu grecii și latinii din timpurile vechi;
Să cercetez efectul lucrărilor; să-nvăț
A ști și a cunoaște din pildele străine,
Ce au urât în ele și ce au de plăcut,
În traiul meu pe lume eu nu doresc mai mult.
Averi, înalte ranguri ce strălucesc în ochii
Prostimei ne-ncercate, aduc supărări multe
Și celor ce le cată, și celor ce le au.
Cine n-a râde oare de-un om ce asudând
Se cațără pe-un munte stâncos, înalt și aprig
A cărui culme este atât de ascuțită,
Încât oricât voiește a se ținea pe ea,
Nu poate sta-n odihnă, și vântul cel mai mic
Îndată-l îmbrâncește în groaznice prăpăstii?
Asemene acestui ambițiosul este.
Prea rareori norocul ridică pre un om
Pe aripile sale suindu-l la grad nalt;
Și dacă favorează mai mult pre oarecare,
Nu stă-ndelung statornic; curând îl și azvârle
Departe cu piciorul și-l sfarâmă de tot,
Căci fără ajutoru-i silința-i un necaz,
O trudnică răbdare pentru un rod vremelnic.
Din zori de zi te scoală, îmbracă-te, pornește
La casă de la casă, spre a te curteni;
Așteaptă-n anticameri cu slugile vorbind,
Și stă tot în picioare. Să nu tușești; nici nasul
Să nu cutezi să-ți sufli. Asemene viață
Urmează după masă pân-ce va însera.
Apoi în grijă noaptea petrece gândind unde
Se cade s-alergi iarăși cum s-a ivi de ziuă,
Și înaintea cărui spinarea să-ți îndoi;
Ce dar să dai la slugă, ce oare la stăpân?
Să spui minciuni adese, să crezi orice himeră,
Precum acea că marea poți măsura c-o scoică [1]
Trufia unui mare să suferi și să rabzi,
S-adeverești că neamu-i e vechi și cunoscut,
Începe c-un an numai încoace de Vladimir [2]
Deși-ți aduci aminte că tatăl său în viață
Purta o haină sură [3]; iar pre nevasta lui
Oricât de slută este Veneră s-o numești;
Copiii lui obraznici să zici c-au isteție;
Să nu caști când înșiră cuvinte nesărate,
Și să numești adese de binefăcător
Pre cela de la care vrun bine n-ai văzut.
Cu cușma-n mână iarna să umbli după dânsul
Să faci că nu bagi seamă a slugilor ocară.
Pe lâng-aceste-ți trebui să poți a depărta
Zavistia și ura ce împotrivă-ți stau.
Aceste trude-n urmă te lasă cu nădejdea,
Sau poate-ți vor aduce o slujbă ne-nsemnată.
Atunce datoria te duce sau pe câmp
Să fii rănit în lupte, să stai cu pieptu-n foc;
Sau cu o pană-n mână să suferi a șicanei
Necaze zgomotoase; dorind cu îngrijire
Să nu cumva scapi ceasul de slujbă hotărât,
De-a purure cu frică sentințele să-nchei,
Să nu jignești prin ele vreo persoană mare.
Ori stând pe lângă curte din ziuă pân-în seară,
Să ții balanțierul cu ochii neadormiți.
De frică să nu scapeți de pe frânghie jos.
Ambiția-n ureche atunce îți șoptește
Că cine cată slavă nu trebui să s-oprească.
Cine a călcat odată pe treapta cea de-ntâi,
Așa îndoind trudă, treizeci de ani umblând
Și petrecând o viață săracă, ticăloasă,
Alții treizeci ani îți trebui să-ți poți ajunge scopul;
Când ești acum cu totul de vârstă gârbovit.
În cea mai naltă treaptă să zicem c-ai ajuns
Și numai țarul este mai mare decât tine;
Ca viermii la picioare-ți norodul se târăște;
Cu o căutătură împrăștii întristări,
Cu alta fericire și bucurii reverși,
Și toți ca pre un idol te roagă, te tămâie,
Se tem precum se teme un corb de-o matahală.
Un gust ș-o iscusință palatul îți zidi,
În care se adună acele rarități
Ce pot produce China, Italia și Franța,
Și care-aduc mirare la oricine le vede;
Tot trupu-ți e în aur și pietre-nfășurat.
Ce India le scoate și vin de la Peru,
Încât nu poate ochiul delung să te privească.
Pe aur dormi, în aur cu toții îmbrăcați.
Chiar însuși blondul Febus când te-ar putea vede
Ți-ar pizmui suita, caleasca strălucită.
Dar ești liniștit oare? Nicicum. O casă mare
Îți ia odihna toată; nu gustă dulce somn
Acela ce se culcă în aurit crivat.
În inimă bogatul în veci repaos n-are;
Nici marea răscolită din ale sale-adâncuri
De cel mai strașnic vifor nu se izbește-atât.
Zavistia asupră-ți cârtește ne-ncetat,
Măcar că nu cutează a s-arăta în față;
Deși ai vrednicie și merite înalte,
Ea tot te îmbrâncește, te-oboară în sfârșit,
Fără să poți ști însuți de ce ești vinovat.
Ambiția în tine crescând tot cu puterea,
Nu știi ce mărginire să pui dorinței tale;
O dulce melodie nu bucură pre surd;
Pe-un bolnav de podagră băi nu îl folosesc;
Cinstirea și averea nu liniștesc pe-acela
Ce se muncește vecinic de frică și nădejde.
Când două sau trei veacuri viața noastră-ar fi,
Nu ne-ar părea atâta oamenii de nerozi
Văzându-i cum urmează nebunele lor pofte.
O mică parte-a vremii vrând să-ntrebuințeze
În lucru și în muncă, ar fi prea folosiți;
Și zile îndestule atunci le-ar rămânea,
În care să-și îndrepte purtarea cea trecută.
Dar cum se naște omul, abia găsește vreme
A se uita-mprejur și intră în mormânt!
Și din acest trai încă scurtează de ajuns
Copilăria, boale și triste bătrânețe,
Iar timpul care zboară în veci nu se întoarce!
Deci pentr-o mică plată de ce atât necaz?
De ce-așa scumpe zile să pierdem în zadar?
Să nu cercăm mai bine ca să stârpim sămânța
Năravurilor rele din inimile noastre?
S-umblăm după zadarnici măriri și bogății,
Ca câinele povestei ce carnea lepădă
Voind să se arunce dup-o deșartă umbră?
A noastră cea mai mare podoabă e virtutea.
Apoi o liniștire a duhului doresc,
Dar însă libertatea o prețuiesc mai mult.
Acela ce petrece în slavă și avere
De aste trei mari bunuri lipsit purure este,
Deși că le va pierde el grijă n-ar avea.
Noi încă din pruncie suntem obicinuiți,
A crede sărăcia ca răul cel mai mare;
Aceasta ne îndeamnă a căuta avere,
Lăsând măsura dreaptă ce trebui să păzim.
Dar orice trebuință își are-al său hotar:
Greșește cine-l trece și cine nu-l ajunge.
Și dascălul lui Neron ce-avere grămădise
Trăind în sărăcie, fu numai un nebun;
Și cel ce într-o bute viețuia flămând
Voind a-și da un nume de filosof cu fală,
La șasezeci ani tocmai era un prunc la minte
Și trebuia să-l bată un pedagog cu vergi,
De mârșave deprinderi să-l poată dezbăra.
Silven când vindea untul într-un paner pe piață
Era mult mai ferice și se hrănea mai bine;
De frica sărăciei nu se-ngrijea atât,
Pre cât se îngrijește acuma când adună
Averi și stare mare, umblând din țară-n țară
Prin foc, prin ger, prin apă, cu-atâte ostenele,
Și-n vecinic neastâmpăr tot traiul petrecând,
Să strâng-atâta aur, comori și avuții
De nu-ncap în palatul și sipetele sale.
Se poate trăi bine și fără bogăție,
Și poți căpăta slavă într-un ungher smerit
Îmbătrânind în pace, deși pe urma ta
Nu târâi gloată multă; deși nu-și ia căciula
Norodul înainte-ți, și nu umbli-n călească
Sau haine aurite, ș-o slugă numai ai.
Fireasca-nțelepciune ne-nvață a trăi
Întru îndestulare și fără averi multe,
Când însă lăcomia nu ne muncește gândul.
Greu nu e să-ți poți face un măsurat venit
Cu starea ta, dar trebui atunci să te oprești,
Să lepezi lăcomia, zavistia de-o parte.
Să nu te miri de ranguri, de titluri strălucite
Și de averi înalte; trăiește liniștit,
De pravăț având cinstea, silește ne-ncetat
Să îndreptezi năravul din alții și din tine.
Atunce a ta slavă va fi în veci neștearsă
În oamenii de bine. Iar dacă vei muri
Neavând un nume mare, și lumea te-a uita
Căci n-ai putut învinge zavistia grețoasă,
Răsplata muncii tale nu este prăpădită
Urmând virtuții calea, lăsând un nume bun,
E cea-ntâi răsplătire ce poate-un om dori.

[1] Proverb rusesc.
[2] Vladimir începu a domni pe la anul 952 d.H.
[3] Adică era un prost locuitor.