Antioh Cantemir: Satira IV

Jump to navigation Jump to search
Satira IV

de
Antioh Cantemir
tradus în română de
Alecu Donici


Către muza sa
O, muză, este vreme să-ți schimbi ghimposul stil,
Să nu mai scrii tot satiri, căci mulți nu te iubesc,
Cârtind că mă amestec tot unde nu am treabă
Și mă arăt în lume cu multă sumeție.
Văzui eu mulți de-aceia ce nu au scris nimic
Asupra nimăruia, ba înc-au măgulit,
Nu căpătară însă vro soartă mai ferice;
Dar mie ce-mi rămâne s-aștept de l-a ta milă?
Năravurile rele tu nu îngăduiești,
C-o mare cutezare le râzi, le înfruntezi,
Nu vrei s-ascunzi nimică, zici lucruri prea pe față;
A ta plăcere este pre vicioși să superi,
Și pentru-a tale fapte osânda eu o trag.
Nu vezi cum se gătește Condrat și cu ai săi,
Cum furioși adună șireata diecime,
Cum slimuiesc asupră-mi o jalobă întinsă
Voind ca să mă tragă pe loc la tribunal,
Căci ocărând pre Clites am vrut să-mpuținez
Bețivii, și prin asta să scad venitul vămii?
Iar Nicon ce iubește tot lucrul cu dovadă
O biblie întreagă aud că a citit,
Din care trei tetrade-a scos de mărturii
Zicând că necuratul prin tine ocărăște
Cucernicele barbe; că împotriva legii
Noi mantie vărgată veșmântul sfânt numim.
Și toți judecătorii aceste rele pâri
Le vor lua de bune, căci lor am scos o vorbă
Că numai când iau mită obicinuiesc dreptate.
În scurt, cu orice cuget nevinovat și bun
O, satiră e scrisă, ea tot împunge-n ochi
Pre cei carii într-însa se văd ca în oglindă,
Ș-așa se știu pre sine precum în ea s-arată.
O, muză, a mea lumină! Al tău stil veninos
Vătămător e foarte sărmanului poet!
E rău lovind pre altul să nimerești în sine,
Căci versurile, care în cititor nasc râsul,
Adese aduc lacrimi la bietul autor.
Arăt eu adevărul, pre nime nu numesc,
În versuri râd și-n suflet plâng relele năravuri.
La oameni adevărul nu place totdeauna.
Cine vrodinioară de el te-a întrebat?
Spuindu-l chiar pe față pre mulți nemulțumește.
Acel care dorește a fi cu lumea bine,
Și a trăi în pace, lingușituri să scrie.
Când nu-i moral în oameni, de ce să ne mâhnim?
De-am merge tot cu dreptul, curând am sărăci;
Căci relele deprinderi acum s-au făcut fire,
Și nu se trec din lume, ca moda de capele.
Această însărcinare păstorii sufletești
S-ar cuveni să aibă, și datoria lor
Neapărată este năravuri să-ndepărteze,
Dar ei păzesc tăcere, nu vor să-și bată capul;
De ce dar noi cu lumea să batem tot război?
Când prin așa urmare nu poți a căpăta
Nici lemne de ars iarna, nici ghiață-n timp de vară.
De-i vrea să-mi arăți însă c-acei vestiți satirici —
Pers, Juvenal, Orațiu, francezul Boalo --
Nu numai nu avură din scrieri neplăceri,
Ci câștigară încă nemuritoare slavă;
Ș-asemene pre mine ce calc pe a lor urmă
M-așteapt-aceeași soartă, ți-oi spune că greșești;
Căci însăși fiica Joei purta condeiul lor.
Tu nu ești a lui fiică; pre tine Mnemosina
Te-a zămislit în sânu-i, cu cine știe cine.
În ei plăcute glume cuminte înfloresc,
Iar versele curg limpezi ca râul lin pe șes;
Ș-acei ce-n a lor ziceri găsesc vro înfruntare,
Nu pot să se atingă văzând că-i bine zisă.
Când singurul tău merit nu e decât să spui
Că rasa și potcapul călugărul nu fac.
Așa vorbesc acuma; așa trăiesc în lume?
Pe buze poartă miere și fierea-n piept ascunde;
Arată-te prieten la cel ce ești vrăjmaș,
De vrei ca între oameni să însemnezi ceva.
O, muză! să începem a mai tâmpi condeiul,
S-așternem pe hârtie tot laude pompoase.
Chiar Tulie, spre pildă, deși e un viclean,
Isteț, la minte ager, putem să-l renumim;
Și nespuind cum este, să ne silim a-l face
Așa precum în lume ar trebui să fie.
La fălitori fățarnici acest drum nu e nou;
Ei laudă în față pe care-n sine-i râd.
Dar Tulie nu-ți place: pe altul poți alege.
Silvan o zi întreagă nu zice nici o vorbă;
Deși știi că prostia îl face-a fi tăcut,
Tu lumii dovedește că e bărbat minteos
Și că înțelepciunea îi ține limba strânsă.
Și Cvintie bun este. O carte cât de groasă
Pre lesne poți să umpli cu laudele lui.
Vezi ce priimire bună! Vezi cum e de plăcut!
Cu toți vorbește dulce, dezmiardă pre oricare;
Voind să se arate de făcător de bine,
Pre Dumnezeu ia martor l-a lui făgăduinți.
De ce el caracterul își schimbă-n acest fel?
Puțini o știu aceasta. Nici noi să nu mai spunem
Că el s-arată astfel cu toții blând și dulce,
Căci nu este în stare să poată face rău.
Ca să stricăm hârtie ca dânsul mulți aflăm;
Se pot ușor cunoaște deși n-au semn în frunte.
Iar dacă pentru tine nu sunt nici aste versuri,
Apucă-te de cântă plăcerea lui Titir
În brațele-Amarilei, sau tristului Filen
Amor către Irisa. Titir viața-i dulce
Nu schimbă pe coroană și slavă-mpărătească.
Filen cu fața tristă și deznădăjduit,
Când turma își adapă sau o păzește-n câmp,
Nemângâiet se află; ai săi ochi lacrimi varsă.
Pân' ce Irisa vine și cu un gingaș zâmbet,
Ea mândră îi ațâță văpaia de amor.
De nu găsești plăcere în versuri de-acest fel,
Aruncă o privire și vezi trecuta-mi viață.
Deși întâi norocul mi-a fost mai cu priință,
Dar pân-în sfârșit aspru el tot m-a părăsit,
Și încă nu-ncetează de a mă prigoni.
Cu-acest nou soi de versuri ce nasc melancolie,
Noi poate vom aduce la cititori plăcere.
Tristețea este dată la omul muritor,
Căci el pe tot minutul pășește spre mormânt!
Să aibi numai plecare, materie destulă
Găsești pentru a scrie. De ce dar să faci satiri,
Și ura tuturora să tragi asupra mea?
Dar văd că tu, o, muză, te tulburi, te roșești,
Nu îndrăznești să lauzi pre cei care sunt vrednici,
Și nu vrei să-ți pierzi vremea cu măguliri deșerte.
Noi nu suntem în stare a lăuda de-ajuns
Pre oamenii de merit; povara este grea,
Căci omul în viață adese se preface.
Abia vrei s-arăți lumii o faptă lăudată,
Când vezi c-acea virtute era numai un fum,
Și cel ce ca omătul ni se părea de alb
Cu totul ni s-arată pătat de mârșăvii.
Atunci a mea lucrare zadarnică rămâne,
Și trebui altui idol s-aducem tămâiere,
Sau de găsesc schimbare în caracter, să tac
Și să-mi câștig prin asta rușine și dispreț;
Căci oamenii mai lesne vederea lor vor crede,
Decât a unor versuri făloasa buiguire:
Nu judecă virtutea după lingușituri.
Poți rupe-acele versuri, va zice cineva,
Și altele compuse, prefă-le și le-ntoarce.
Pare că nici o trudă nu dă acea lucrare;
Dar cerce-se el singur de-i pare că-i ușor.
Eu însă știu că dacă m-apuc de lăudat,
Ș-al tău nărav, o, muză, voiesc de a-l preface,
Oricât mă lupt cu gândul, asud, mă frec pe frunte,
Abia scot două versuri, ș-acele încă sunt
Neroase, șchiopătânde și aspre la auz,
Asemene cu cele ce-a scris un oarecare,
Pe sfinții toți puindu-i în șirul alfavitei [1].
Al tău duh este trândav, produce foarte greu;
A scri ce nu simțește, nu poate nicidecum!
Iar când năravuri rele găsesc spre înfruntare,
Îndată te faci alta, te istețești la minte,
Din pană versul curge mai iute, mai ușor,
Eu însumi întru sine că sunt poet mă simt,
Și nu fac cititorii atât de mult să caște.
Grăbesc voios și ager ca un viteaz la luptă,
Sau ca un popă care când mortul și-a-ngropat,
Aleargă să nu scape ospățul pregătit.
Cântările-amoroase sunt numai pentru-aceia,
Ce au o minte crudă și trupul slab din fire.
Când văd pe rumeni buze un suflet scânteind,
Când sânul alb îmi cere un dulce dezmierdat,
Și ochii cu văpaie privirea mea așteaptă,
Nu pot a nu le-aduce și eu închinăciune.
Destule cântecele făcui eu mai demult
Ce fetele le cântă și junii când simțesc
În tânărul lor suflet a dragostei săgeată.
Acelor șegi naive trecu frumoasa vreme,
Și nu-mi rămase altă decât a mă căi,
Că zilele de aur acest fel le-am pierdut.
Acei ce-n floarea vârstei amorului slujiră,
Legați în a lui lanțe, căiască-se acuma,
Căci singuri sunt unealta nenorocirii lor;
Eu nu voi să mă ferec cu însăși mâna mea.
Copilul orb tot poate plăcere să-mi aducă,
Iar nu să mă mâhnească, c-apoi fără zăbavă
De-a lui prietenie mă lepăd, mă despart;
Îi pot hărăzi ceasuri, dar rob nu vreau să fiu.
Ce să cătăm aiure pricină de-ntristare,
Au nu pe negândite asupră-ne ea vine?
Dacă în astă vrâstă nu am putut scăpa
De cursa dușmăniei, și dac-al meu noroc
Mi-a fost puțin statornic, eu numai sunt o pildă?
O lume-ntreagă cearcă a lui capricii grele.
Atunci ar fi mirare când numai vasul meu
Tot pe acele valuri în liniște-ar pluti;
Iar astăzi când în pace plutesc pe-a lumii unde,
Atâta îmi ajunge, și uit cele trecute,
Ș-așa cum viitorul nu pot a-mi hotărî,
Puțină îngrijire eu pentru dânsul am.
Din mâna preaînaltă a priimi sunt gata
Oricare-mi va fi soarta ș-a anilor meu număr.
Viețuind cu cinste și fără-nvăluiri,
Voi trece spre sfârșitul acel neapărat;
Pe poarta veciniciei eu voi intra acolo
Unde dorita pace de-a purure domnește.
În scurt, a scrie satiri suntem numai deprinși,
Nu izbutim în altă; iar după firea mea,
Cu tine făr-a scrie nu pot trăi în lene.
Cârtească cui nu place; cu mână îndrăzneață
Noi să-nfruntăm în față năravul prihănit.
În adevăr greu este de a ne stăpâni,
Când cel ce cu latina abia s-a uns pe buze
Pretinde să ne-arăte învățătură multă,
Cu mină râzătoare vorbește ne-ncetat,
Visând că-nțelepciunea îndreaptă graiul său.
Sau când văd plăcintarul în aur și-n caretă,
Când îngâmfat diacul se leapădă de mumă,
Și numai cu boierii voiește a fi neam;
Când un morar făina abia a scuturat
Ș-acum din ochi închide, se supără, cârtește
Că muștele ce zboară ridică colb prin casă.
Lor satira să placă nu poate nicidecum,
Dar nouă ce ne pasă; iubirea lor nu vrem
Și de a lor mânie am prea puțină grijă.
La oamenii acești nimic nu am a cere,
Și a avea relații cu dânșii mă feresc;
Funinginea negrește când te atingi de ea.
Nimic nu pot a-mi face căci sunt subt apărarea
A unei patrii mume ce este foarte dreaptă.
Iar cei ce mintea, duhul de sus au priimit
Ca niște buni, ei bunul vor ști a prețui
Și versurile noastre le vor citi-n plăcere,
Nădăjduind că poate stricatele năravuri
Vor mai scădea la număr. O, cât atunci folos
Și laudă slăvită cu drept vor dobândi!

[1] Un oarecare Maximovici a scris în versuri și a așezat după alfabita pre toți sfinții Pecerscăi. Această carte, tipărită la Kiev, nu are nimic mai de-nsemnat decât numele sfinților.