Antioh Cantemir: Satira III

Jump to navigation Jump to search
Satira III

de
Antioh Cantemir
tradus în română de
Alecu Donici


Către Teofan arhiepiscopul Novgorodului
Arhipăstor slăvite! Tu, căruia puterea
Înțelepciunii nalte a spus a sale taine,
Și toate de pe lume pre larg ți-a arătat,
O, Teofan! Tu care pricepi și înțelegi
Ori câte-o minte-ntreagă a le cuprinde poate!
Răspunde-mi: când natura a înzestrat pre oameni
Cu trup și judecată, tot ea le-a împărțit
Și patimile care îi țin în jugul lor,
Sau răului acestui un alt izvor se află?
Tu la Hrisip aruncă acea întâi privire:
De este zi sau noapte, de-i glodul la genunchi,
El Moscva-n toată vremea colindă de trei ori,
Și masa de cu seară mai grabnic o sfârșește,
Decât în zi de praznic un popă liturghia,
Nici somnul, nici odihna nu-l prinde ca pre alții.
Pe când cocoșul cântă, el este-acum în târg,
Chiar viața nu își cruță, unde câștig privește,
Ș-abia sosind din China în altă parte pleacă.
El nu se îngrijește de vârsta sa, de timp,
De valurile mării nu-i pasă nicidecum.
Cu părul alb și gârbov, cu nici un dinte-n gură,
La marfa lui gândește, iar altă grijă n-are;
Când cumpără se roagă, se-nchină pentru-n ban,
Când vinde este ieftin numai la jurământ.
Să cauți toată Moscva nu afli alt ca dânsul
Să știe cum să-mpartă un rup în patru grefuri,
Un cifert din cot să fure și litrele din ochi.
Nu arde lumânare, nu face iarna foc,
El tremură mai bine decât să cheltuiască,
Ș-adeseori în casă trăiește fără slugă.
Cămeșa nu își schimbă cu săptămâni întregi;
Prostirile-i în patu-i de negre putrezesc;
Un singur caftan are rămas numai urzeala.
De vede la o masă trei feluri de bucate
Se miră zicând: Doamne! Ce cheltuiele mari!
Gândiți că Hrisip poate muncește într-atât
Pentru ca să adune cu ce să-și ție viața,
Și se strădănuiește ca-n urmă-i să nu lase
Femeia lui săracă c-o casă de copii?
O nu! De bani ticsite sunt sipetele lui,
Din care-acum o parte rugina o mănâncă,
Și singura lui rudă e un nepot cu stare.
Zgârcenia! nu altă muncește pre Hrisip;
El strânge și adună movilele de bani,
Având plăcere numai să-i vadă mulți grămadă;
Iar dacă mie-o sumă mai mică îmi ajunge,
Apoi la lăcomie de ce să fiu supus?
Îmi pare că se poate Hrisip asemăna
Cu unul care merge la râu să beie apă,
Deși e mai departe, pentru că este multă,
Iar nu la izvorașul ce curge lângă el.
Dar oare-atunci mulțimea cu ce-l va folosi,
Când unda săpând malul de subt a lui picioare,
Va înghiți pre lacom în valurile sale?
Clearh disprețuiește iubirea de argint.
Din cap pân-în călcâie în aur strălucind,
Palate mândre are în Moscva și afară,
Împodobite toate cu mare bogăție.
El ține masă-ntinsă; tacâmurile lui
Nu au vro osebire din cele-mpărătești,
Din casă pân-la scară stau slugile-nșirate
În haine aurite, lăsând prin mijloc cale
Să treacă cărturarii și cei lingușitori,
Ce patimile-ațâță cu sfaturile lor.
Cu fete desfrânate averea-și risipește;
De-a pururea plăcerii deschide drumuri nouă.
Deși în lume pare ca Crezus de bogat,
A lui venituri însă pe-a mele nu întrec;
Căci el le cheltuiește în patru zile numai
Și toată a lui pompă e de împrumutare,
Făcută cu-njosite mijloace ș-amăgiri.
Sporește datoria, dobânzile sporesc,
Pân-ce Clearh al nostru închis se pomenește,
Sărac ca vai de dânsul, lăsându-și creditorii
În deznădăjduire cu lacrimi pe obraz.
Pe doi, trei sărăcindu-i, pre alții mai mulți șireți,
Care-au pândit prilejul i-a pus în bună stare.
Din zori de zi Menandru aleargă, urmărește,
Ascultă ce se face prin case și prin târg,
Și ce porunci ieșiră acum mai de curând.
De orice schimbări nouă, de orice-naintare
El află mai nainte, și tot ce se lucrează
Ca tatăl nostru știe. El e mai mulțumit
Trei zile să postească, decât a nu afla
Ce veste curierul din Persia aduce,
Ce fată se mărită, ce tânăr se însoară,
Care cui face curte, cine s-a gâlcevit,
Cine în cărți aseară mai mult a câștigat,
Cine-a venit, și care ieși din târg afară,
Cui se născu prunc, cine s-a dus în ceea lume?
O, când boierii noștri și-ar ști trebile lor
Cum știe el pe-a altor, nu i-ai vedea umblând
C-o gloată numeroasă de creditori pe urmă!
Nu i-ar fura vatajii și ar trăi mai bine!
Apoi când novitale destule-a adunat,
Întocmai ca o bute umplută cu vin nou
Ce fierbe, sfârâiește și dând afară dopul
Spumosul vin cu vuiet pe vrană năbușește,
Asemene Menandru nu poate mistui
Nimic din câte știe; și de-ai avut păcat,
Să te-ntâlnești cu dânsul, îndată-ncepe-a-ți spune
În taină la ureche o sută de vești nouă,
Ce zice că le știe din foarte sigur loc,
Și ți le spune numai pentru prieteșug.
El le alcătuiește după a lui părere,
Și rareori se-ntâmplă la doi să spuie una.
Minciuna lui o crede adese însuși el,
Când la auz îi vine din casă de magnat.
Sfârșind, din ochii-ți piere, precum judecătorul
De-mpricinat s-ascunde când știe că bani n-are;
Se duce să mai umple pre alții cu minciuni.
Longhin te amețește, deși nu știe vești,
Ferește-te de dânsul, și nu-l pofti la masă
De n-ai făcut gustare, c-apoi cu bună seamă
Rămâi pe toată ziua flămând și nemâncat.
Întâi el îți înșiră solii de complimente
De la copii, nevastă, apoi îți bănuiește
Că n-ai fost pe la dânsul de-atât amar de vreme,
Când știi că iese dinții copilei lui acum,
C-a fost în fierbințeală ș-a plâns neîncetat.
Pe fata cea mai mare e gata s-o mărite;
O dă după un tânăr frumos, bogat și nobil,
C-un an mai mare numai decât copila lui.
Izvodul îți citește de zestrea care-i dă,
Și toată garderoba pân-la un fir de ață.
Nu-i mult de când băietul și-a pus la azbucoavna
Ș-acum e de mirare cum poate sloveni.
S-a apucat la țară să-și facă-un mare iaz
A căruia plan iute din buzunar îl scoate;
De l-a uitat acasă începe a ți-l face,
Cuțite, furculițe pe masă înșirând.
Moșia-ți o descrie cu tot venitul ei,
Productele anume în ce timp au fost strânse;
Pre toți proprietarii de la potop ți-i spune
Și cum acea moșie la el a încăput
Curmându-se procesul ce-avea c-un unchi al său.
Vei fi ferice încă dacă pe lângă-aceste
N-a vrea să-ți povestească de la Azof asaltul;
Îți trebui o zi întreagă bravurile s-asculți,
Minuni de vitejie ce el a arătat,
Și câtă iscusință de ager comandir
A dezvelit acolo înfricoșând pre dușmani.
Aici apoi pe-ntregul croiește la minciuni,
Și nu găsești pe urmă-i o umbră de-adevăr.
Dar unde se pot toate descrie cu-amăruntul?
Nu sunt atâte fire în snopuri de grăunțe,
Nu jură precupețul mai multe ori pe an,
Nu fură de la ocă mai dese un crâcimar
Scăpând de judecată și de globiri prin mită,
Decât limbutul nostru înșiră la o masă.
El nici se mai răsuflă, asudă povestind,
Se teme să tușească, și crede-n gândul său
Că limbă n-ai în gură, ești totul o ureche,
Nu-ți lasă pic de vreme să zici și tu o vorbă.
Acufundat în gânduri smeritul Varlaam,
Când intră într-o casă se-nchină până jos,
Pre toți îi salutează și-ntr-un ungher se pune,
Plecându-și în jos ochii, grăind din vârful limbii
Metaniile trage, pășește-ncetinel.
Înfricoșatul nume al Domnului Hristos
La toată vorba-l pune. Plecare mult-arată
Să facă paraclise, și lumânări să ducă,
Neîncetat fălește pe-aleșii credincioși
Ce-a sfintelor locașe mărire o lățesc,
Și ridicând biserici cu-averi le înzestrează.
Ferice de-al lor suflet! Cereasca desfătare
Pre dânșii îi așteaptă; lor raiul e deschis.
Nu fiți la îndoială că vorbele-i privesc,
Spre a spori — de poate — a clerului venituri;
Acei ce la biserici au dănuit averea
Din care el se-ngrașă, sunt foarte lăudați.
Nimic alt nu place atât lui Dumnezeu,
Și numai prin aceasta la rai deschidem cale.
El carne nu ia-n gură la mesele străine,
Nici vin nu vrea să guste, dar nu e de mirat;
Un gras clapon acasă întreg îl ospătă
Spălându-l c-o butelcă de vin unguresc dulce.
Pre cei supuși la pofte trupești îi tânguiește,
Deși el pe sub gene cu ochi scânteietori
La sânul alb și gingaș se uită pe furiș;
Eu îns-îmi spun păcatul, nu mi-aș lăsa nevasta
C-un cuvios ca dânsul să facă cunoștință.
El zice: de mânie să fugi, să te ferești,
Să nu ții minte răul, dar singur este rău.
Pe-al său vrăjmaș în sine ar vrea să-l prăpădească,
Și cu necontenire de moarte-l prigonește.
Gândește ticălosul că poate înșela
Pre Cela ce cunoaște pe-ai lumii răi și buni!
Din faptul zilei Foca la cei mari prin antreturi
Așteaptă cu prezenturi; ca cel mai de pre urmă
Ciocoi se înjosește spre a intra-n favor,
Dorind să zică lumea: vedeți cum îl cinstesc
Pre Foca toți boierii? Cum îl poftesc să șadă
Șoptindu-i la ureche interesante lucruri?
În târg zidi o casă, mari sume cheltuind,
Prin care-o să-i rămâie copiii cerșetori,
Dar numele-i cu slavă s-a pomeni în veacuri.
Cu genealogiștii el are cunoștință,
Și cu-autorii căror le dă bani de ajuns
Ca să-i lățească slava prin scrierile lor.
Deunăzi — cine știe? — ce-a dat pe o broșură
Ca să se tipărească că e de dânsul scrisă.
Văzând că sunt la cinste cei în război răniți
Răbdă să-i ciunte nasul și pieptul își dungă.
Aleargă ca besmetic în lume după slavă,
Când slava o dau numai năravurile bune.
Glicon la alții merit nu află nicidecum.
De este oarecine plăcut și priimit,
Un altul de petrece viață lăudată,
Ori cineva prin arte al său neam își mărește,
Sau are bărbăție pe apă și în foc,
Ori cel ce în războaie pre dușmani a învins,
Ș-acel la ce legi bune a introdus în țară, --
Toți n-au făcut nimică, Glicon din împotrivă,
Pre el numai se crede de om desăvârșit.
Rostirea-i o minune; purtarea-i un model,
Ce poate să slujească de pildă tuturora.
De-și face o idee, din ea nu-l poți abate;
Se miră cum de țarul nu a încredințat
Până acuma țara la cârmuirea lui,
Ș-în mintea lui nu-ncape cum după el n-oftează,
Orice copilă ce simte amorului văpaie.
Pre el se stimă numai, de dânsul este plin,
Crezând că neamul nostru de-atunci e fericit
De când el ca luceafăr a răsărit pe lume;
Gândește că vederea, auzul sunt lăsate
La oameni, ca să vadă, s-asculte ale lui
Mărețe întreprinderi, căci spre acest sfârșit,
Aceste două simțuri avem de la natură.
Clites disprețuiește deșertăciunea lumii
Mai mult decât monahul ce lumea a lăsat;
Viața își petrece de-a pururea voios.
Umflat, la față buged, cu ochii roși și tulburi,
În șase luni de zile bea tot pân-la cămașă.
Îi tremură tot trupul, picioarele și mâîni,
Cum tremură pe pietre căruțul hârbuit.
Disprețuit de oameni, sărac ca vai de dânsul,
O soartă mai ferice în lume nu dorește,
Când are dinainte paharul plin de vin.
Cu-atâta e mai vesel, cu-atât mai mulțumit,
Cu cât e mai aproape de starea animală.
În adunări când intră Ircan cotește-mpinge,
Ca barca printre valuri prin toți își face loc
Să treacă înainte, să fie cel întâi.
La mese când se află tot schimbă, poruncește,
S-aducă alte blide, să-i dea alt soi de vin;
El mai întâi începe să-nchine sănătății;
Toți trebui să atârne de la a lui povețe.
Când te închini la dânsul, sprinceana de ridică,
Ș-abia din ochi de-ți face un semn mulțumitor,
Să știi că-n mare cinste atunci la dânsul ești,
Căci foarte rar se-ntâmplă să zică și vro vorbă.
Materia din care el a ieșit pe lume
N-a fost precum a noastră ci mult mai de bun soi;
A noastră-i lut de tină, a lui de porțelan.
Sozim la el se uită c-o aprigă zâmbire
Și-mi spune la ureche cu limbă veninoasă:
"Ircan mai bine-ar face să nu uite-al său bun
Ce sta pe la răspinteni cu traista-n șold,
Și pre a sa bunică ce-a fost spălătoriță;
Să-și măsure purtarea precum i-a fost și neamul,
Să-și mai închidă gura, c-atunci prin boiul său
Tot ar putea să-nșele vrun nătărău, vrun prost,
Și marea-i nerozie n-ar fi așa văzută."
Sozim are dreptate, ar fi mai bine însă
Chiar lui Ircan să-i deie acest sfat priincios,
Decât de el să râdă cu alții în zadar;
(Acest fel hulitorii defaimă totdeauna;
Nici cinstea, nici virtutea de gura lor nu scapă.)
Sozim cu-așa asprime îi judecă pre toți:
"C-o undiță de aur mult gingașul Silvan
A prins pre virtuoasa vecina sa prea lesne.
La masa lui Procopi n-avu ce să mănânce.
A Nastei frumusețe e-n șipuri și cutii,
Albeața, rumeneala o cumpără din târg.
Clement judecătorul nimic nu face singur,
Numai prin ochelarii diacului citește."
Nici vârstă, nici prieteni, nici rudele, nici rang,
Înveninata-i limbă nu pot astâmpăra.
Și eu ziua aceea numesc nenorocită,
În care mi se-ntâmplă să mă-ntâlnesc cu dânsul,
Căci știu că este gata a mă grăi de rău,
Îndată ce din ochii-mi, se face nevăzut.
El este-adevărată societății ciumă,
Dar mult e mai de groază Trofim cu limba dulce,
Căci vorba rea adese defectele hulind,
Pe nesimțite-ndreaptă pre omul înțelept,
Cu laudele însă Trofim nu face altă,
Decât mai mult sporește pre nătărăi la număr.
Noi lauda a crede plecare mare-avem:
Ea-n inimă se vâră, și de găsește-n ea,
Scânteie de virtute, o stinge și o seacă.
Tot omul pe-astă lume e iubitor de sine,
Și o încredințare de laudă-i de-ajuns
Ca să ne rătăcească din drumul acel drept.
Când Tit deschide gura, Trofim se minunează
De vorba-i iscusită; ascultă și îndeamnă
Pre toți să ieie seama, să nu zică nimic;
Nici suflă, nici strănută pân-nu sfârșește Tit
O vorbă ce mă face să casc cu ne-ncetare.
La masă de-l poftește, el degetele-și linge,
Și zice că sunt toate bucatele cerești.
Atâta rânduială la nime n-a văzut,
Ș-atâta curăție ce e la Tit în casă,
Se pare o minune și seamănă cu raiul.
Păstorul Paris dacă ar fi avut noroc
Să aibă cunoștință cu nevăstuica lui,
Menelau trăia-n pace, și mândra sa Elenă
Ar fi rămas acasă să toarcă și să țese.
Oricare-a lui Tit faptă o-nalță pân la nori
Chiar strâmbul nas își suflă mai bine decât alții;
Și nu numai pe-acesta cu laude-l mărește,
Fălește pre oricine; lui toate-i par minune,
Crezând că dobândește iubirea tuturor;
Pân' și ce pute zice că are miros bun.
Desculț, numa-n cămașă, de zece ori pe noapte
Din pat se scoală Nevus, și cu luare-aminte
La uși și la ferestre el cată ne-ncetat
Să vadă de-s închise, de sunt la locul lor
Lădița, portofoliul și sipetele toate.
De multe ori trimite pe taină ca să afle
La țară, de nu-l fură vatavul în ceva;
Adese după stolnic se ia pe urmă-n târg.
Pe slugă lângă dânsul nu suferă să fie
Ca nu cumva să-l vadă unde își pune banii.
S-a întâmplat vecinul să-l roage într-un rând
Să-i dea-mprumut căldarea. El nu i-a refuzat,
Dar a intrat în grijă ca nu cumva trimisul
Să fugă cu căldarea, și-ndată după dânsul
A repezit o slugă; pe urmă-i veni-n gând,
Că poate megieșul o va tăgădui;
Pe loc trimise altul căldarea să-i aducă.
Dacă la oarecine nevasta lui se uită,
Socoate că e gata orice a-i împlini,
Și cu acea idee se necăjește rău.
Prepune cum că mama copiii își învață
Să se-mprumute-n taină și-n datorii să cadă.
De vede pe doi oameni șoptindu-și între ei,
Gândește că pe dânsul ei râd și-l clevetesc.
Când are să răspundă își cumpănește vorba,
Căci crede că tot omul voiește să-l înșele.
Ca dânsul prepuielnic alt om în lume nu-i;
El vede pretutindeni tot curse ș-amăgiri,
Și-n astă neodihnă viața își mănâncă.
Eu cu așa tocmeală n-aș priimi nici tronul;
De-mpărătescul titlu curând m-aș sătura.
O goală sărăcie cu-a ei ticăloșii
Aș prefera mai lesne în liniște și pace,
Decât o necurmată a minții vălmășire;
Nici slava, nici averea n-aș vrea cu acest preț.
Mai bine în viață să fiu tot amăgit,
Decât să mă muncească ne-ncrederi și prepusuri.
Nu mai puțin pre sine Zoil se chinuiește;
Oricare lucru vede îi naște un nou gând,
O nouă întristare, ce somnul îi gonesc.
Deunăzi aruncându-și zavistnica ochire
Văzu că megieșul își face o căsuță,
Ce-abia o sută ruble se poate prețui;
Îngălbenit de pizmă se bolnăvi cumplit
De-o strașnică lângoare de care ș-acum zace.
Pe-un biet soldat de-l știe că are-n sân o rublă
Agonisită în slujba de douăzeci de ani,
Și de aceea încă tânjește amărât.
De-a căpăta vreunul un rang, o slujbă mică,
Vro laudă de-aude, cârtește și se miră
Cum oamenii orbește un merit așa mic
Atâta îl înalță ș-atâta-l prețuiesc.
La alții fărmătura îi pare pâine-ntreagă
La un sărac desagă, la un călugăr barbă
De vede... Dar nu-i vreme, o muză, să sfârșim?
Deși ni-i drag a scrie, ne-nvață bunul simț,
Să punem mărginire la limbuția noastră;
Căci vorba lungă este adese neplăcută.
Și trebui să ții minte cu cine vorbim noi.
Socoți că altă treabă nu are Teofan
Decât să ospăteze, să doarmă și s-asculte
Cu mâini încrucișate, a mele proaste versuri?
Cuvântătoarei turme păstor neadormit,
De dânsa îngrijește sădind neîncetat
Sămânța mântuirii, prin fapte și cuvinte.
Bisericii cei sfinte el cap fiind, aproape
Se află de monarhul, și este-apărător
Duhovniceștii slave, urmând cereștii căi.
Năravurile-ndreaptă în preoți încuibate,
Întemeind într-înșii cucernică purtare,
Voința providenței ne spune gura lui,
Povățuind creștinii pe drumul acel drept;
Ne-adapă din izvorul înțelepciunii nalte.
Și multe sunt la număr a sale ostenele.
Mai bine decât tine cunoaște în idei
Și fapte felurite, plecările-omenești.
De am cerca a scrie defecturile toate
Și orice-n gând ne vine, viața n-ar ajunge;
Mulți oameni sunt pe lume și multe patimi au.
Castor iubește caii, iar frate-său războiul,
Diacul se silește pre gol să-l mai despoaie;
Tot capul are gânduri și voi deosebite.
A mea plecare este năravul prihănit
Și graiurile rele prin versuri să-nfruntez;
Iar cel ce și pre mine va vrea să mă-ndrepteze,
Va merita cinstirea ș-a mea recunoștință.