Antioh Cantemir: Satira III
Aspect
Satira III
de
Antioh Cantemir
tradus în română de
Alecu Donici
- Către Teofan arhiepiscopul Novgorodului
- Arhipăstor slăvite! Tu, căruia puterea
- Înțelepciunii nalte a spus a sale taine,
- Și toate de pe lume pre larg ți-a arătat,
- O, Teofan! Tu care pricepi și înțelegi
- Ori câte-o minte-ntreagă a le cuprinde poate!
- Răspunde-mi: când natura a înzestrat pre oameni
- Cu trup și judecată, tot ea le-a împărțit
- Și patimile care îi țin în jugul lor,
- Sau răului acestui un alt izvor se află?
- Tu la Hrisip aruncă acea întâi privire:
- De este zi sau noapte, de-i glodul la genunchi,
- El Moscva-n toată vremea colindă de trei ori,
- Și masa de cu seară mai grabnic o sfârșește,
- Decât în zi de praznic un popă liturghia,
- Nici somnul, nici odihna nu-l prinde ca pre alții.
- Pe când cocoșul cântă, el este-acum în târg,
- Chiar viața nu își cruță, unde câștig privește,
- Ș-abia sosind din China în altă parte pleacă.
- El nu se îngrijește de vârsta sa, de timp,
- De valurile mării nu-i pasă nicidecum.
- Cu părul alb și gârbov, cu nici un dinte-n gură,
- La marfa lui gândește, iar altă grijă n-are;
- Când cumpără se roagă, se-nchină pentru-n ban,
- Când vinde este ieftin numai la jurământ.
- Să cauți toată Moscva nu afli alt ca dânsul
- Să știe cum să-mpartă un rup în patru grefuri,
- Un cifert din cot să fure și litrele din ochi.
- Nu arde lumânare, nu face iarna foc,
- El tremură mai bine decât să cheltuiască,
- Ș-adeseori în casă trăiește fără slugă.
- Cămeșa nu își schimbă cu săptămâni întregi;
- Prostirile-i în patu-i de negre putrezesc;
- Un singur caftan are rămas numai urzeala.
- De vede la o masă trei feluri de bucate
- Se miră zicând: Doamne! Ce cheltuiele mari!
- Gândiți că Hrisip poate muncește într-atât
- Pentru ca să adune cu ce să-și ție viața,
- Și se strădănuiește ca-n urmă-i să nu lase
- Femeia lui săracă c-o casă de copii?
- O nu! De bani ticsite sunt sipetele lui,
- Din care-acum o parte rugina o mănâncă,
- Și singura lui rudă e un nepot cu stare.
- Zgârcenia! nu altă muncește pre Hrisip;
- El strânge și adună movilele de bani,
- Având plăcere numai să-i vadă mulți grămadă;
- Iar dacă mie-o sumă mai mică îmi ajunge,
- Apoi la lăcomie de ce să fiu supus?
- Îmi pare că se poate Hrisip asemăna
- Cu unul care merge la râu să beie apă,
- Deși e mai departe, pentru că este multă,
- Iar nu la izvorașul ce curge lângă el.
- Dar oare-atunci mulțimea cu ce-l va folosi,
- Când unda săpând malul de subt a lui picioare,
- Va înghiți pre lacom în valurile sale?
- Clearh disprețuiește iubirea de argint.
- Din cap pân-în călcâie în aur strălucind,
- Palate mândre are în Moscva și afară,
- Împodobite toate cu mare bogăție.
- El ține masă-ntinsă; tacâmurile lui
- Nu au vro osebire din cele-mpărătești,
- Din casă pân-la scară stau slugile-nșirate
- În haine aurite, lăsând prin mijloc cale
- Să treacă cărturarii și cei lingușitori,
- Ce patimile-ațâță cu sfaturile lor.
- Cu fete desfrânate averea-și risipește;
- De-a pururea plăcerii deschide drumuri nouă.
- Deși în lume pare ca Crezus de bogat,
- A lui venituri însă pe-a mele nu întrec;
- Căci el le cheltuiește în patru zile numai
- Și toată a lui pompă e de împrumutare,
- Făcută cu-njosite mijloace ș-amăgiri.
- Sporește datoria, dobânzile sporesc,
- Pân-ce Clearh al nostru închis se pomenește,
- Sărac ca vai de dânsul, lăsându-și creditorii
- În deznădăjduire cu lacrimi pe obraz.
- Pe doi, trei sărăcindu-i, pre alții mai mulți șireți,
- Care-au pândit prilejul i-a pus în bună stare.
- Din zori de zi Menandru aleargă, urmărește,
- Ascultă ce se face prin case și prin târg,
- Și ce porunci ieșiră acum mai de curând.
- De orice schimbări nouă, de orice-naintare
- El află mai nainte, și tot ce se lucrează
- Ca tatăl nostru știe. El e mai mulțumit
- Trei zile să postească, decât a nu afla
- Ce veste curierul din Persia aduce,
- Ce fată se mărită, ce tânăr se însoară,
- Care cui face curte, cine s-a gâlcevit,
- Cine în cărți aseară mai mult a câștigat,
- Cine-a venit, și care ieși din târg afară,
- Cui se născu prunc, cine s-a dus în ceea lume?
- O, când boierii noștri și-ar ști trebile lor
- Cum știe el pe-a altor, nu i-ai vedea umblând
- C-o gloată numeroasă de creditori pe urmă!
- Nu i-ar fura vatajii și ar trăi mai bine!
- Apoi când novitale destule-a adunat,
- Întocmai ca o bute umplută cu vin nou
- Ce fierbe, sfârâiește și dând afară dopul
- Spumosul vin cu vuiet pe vrană năbușește,
- Asemene Menandru nu poate mistui
- Nimic din câte știe; și de-ai avut păcat,
- Să te-ntâlnești cu dânsul, îndată-ncepe-a-ți spune
- În taină la ureche o sută de vești nouă,
- Ce zice că le știe din foarte sigur loc,
- Și ți le spune numai pentru prieteșug.
- El le alcătuiește după a lui părere,
- Și rareori se-ntâmplă la doi să spuie una.
- Minciuna lui o crede adese însuși el,
- Când la auz îi vine din casă de magnat.
- Sfârșind, din ochii-ți piere, precum judecătorul
- De-mpricinat s-ascunde când știe că bani n-are;
- Se duce să mai umple pre alții cu minciuni.
- Longhin te amețește, deși nu știe vești,
- Ferește-te de dânsul, și nu-l pofti la masă
- De n-ai făcut gustare, c-apoi cu bună seamă
- Rămâi pe toată ziua flămând și nemâncat.
- Întâi el îți înșiră solii de complimente
- De la copii, nevastă, apoi îți bănuiește
- Că n-ai fost pe la dânsul de-atât amar de vreme,
- Când știi că iese dinții copilei lui acum,
- C-a fost în fierbințeală ș-a plâns neîncetat.
- Pe fata cea mai mare e gata s-o mărite;
- O dă după un tânăr frumos, bogat și nobil,
- C-un an mai mare numai decât copila lui.
- Izvodul îți citește de zestrea care-i dă,
- Și toată garderoba pân-la un fir de ață.
- Nu-i mult de când băietul și-a pus la azbucoavna
- Ș-acum e de mirare cum poate sloveni.
- S-a apucat la țară să-și facă-un mare iaz
- A căruia plan iute din buzunar îl scoate;
- De l-a uitat acasă începe a ți-l face,
- Cuțite, furculițe pe masă înșirând.
- Moșia-ți o descrie cu tot venitul ei,
- Productele anume în ce timp au fost strânse;
- Pre toți proprietarii de la potop ți-i spune
- Și cum acea moșie la el a încăput
- Curmându-se procesul ce-avea c-un unchi al său.
- Vei fi ferice încă dacă pe lângă-aceste
- N-a vrea să-ți povestească de la Azof asaltul;
- Îți trebui o zi întreagă bravurile s-asculți,
- Minuni de vitejie ce el a arătat,
- Și câtă iscusință de ager comandir
- A dezvelit acolo înfricoșând pre dușmani.
- Aici apoi pe-ntregul croiește la minciuni,
- Și nu găsești pe urmă-i o umbră de-adevăr.
- Dar unde se pot toate descrie cu-amăruntul?
- Nu sunt atâte fire în snopuri de grăunțe,
- Nu jură precupețul mai multe ori pe an,
- Nu fură de la ocă mai dese un crâcimar
- Scăpând de judecată și de globiri prin mită,
- Decât limbutul nostru înșiră la o masă.
- El nici se mai răsuflă, asudă povestind,
- Se teme să tușească, și crede-n gândul său
- Că limbă n-ai în gură, ești totul o ureche,
- Nu-ți lasă pic de vreme să zici și tu o vorbă.
- Acufundat în gânduri smeritul Varlaam,
- Când intră într-o casă se-nchină până jos,
- Pre toți îi salutează și-ntr-un ungher se pune,
- Plecându-și în jos ochii, grăind din vârful limbii
- Metaniile trage, pășește-ncetinel.
- Înfricoșatul nume al Domnului Hristos
- La toată vorba-l pune. Plecare mult-arată
- Să facă paraclise, și lumânări să ducă,
- Neîncetat fălește pe-aleșii credincioși
- Ce-a sfintelor locașe mărire o lățesc,
- Și ridicând biserici cu-averi le înzestrează.
- Ferice de-al lor suflet! Cereasca desfătare
- Pre dânșii îi așteaptă; lor raiul e deschis.
- Nu fiți la îndoială că vorbele-i privesc,
- Spre a spori — de poate — a clerului venituri;
- Acei ce la biserici au dănuit averea
- Din care el se-ngrașă, sunt foarte lăudați.
- Nimic alt nu place atât lui Dumnezeu,
- Și numai prin aceasta la rai deschidem cale.
- El carne nu ia-n gură la mesele străine,
- Nici vin nu vrea să guste, dar nu e de mirat;
- Un gras clapon acasă întreg îl ospătă
- Spălându-l c-o butelcă de vin unguresc dulce.
- Pre cei supuși la pofte trupești îi tânguiește,
- Deși el pe sub gene cu ochi scânteietori
- La sânul alb și gingaș se uită pe furiș;
- Eu îns-îmi spun păcatul, nu mi-aș lăsa nevasta
- C-un cuvios ca dânsul să facă cunoștință.
- El zice: de mânie să fugi, să te ferești,
- Să nu ții minte răul, dar singur este rău.
- Pe-al său vrăjmaș în sine ar vrea să-l prăpădească,
- Și cu necontenire de moarte-l prigonește.
- Gândește ticălosul că poate înșela
- Pre Cela ce cunoaște pe-ai lumii răi și buni!
- Din faptul zilei Foca la cei mari prin antreturi
- Așteaptă cu prezenturi; ca cel mai de pre urmă
- Ciocoi se înjosește spre a intra-n favor,
- Dorind să zică lumea: vedeți cum îl cinstesc
- Pre Foca toți boierii? Cum îl poftesc să șadă
- Șoptindu-i la ureche interesante lucruri?
- În târg zidi o casă, mari sume cheltuind,
- Prin care-o să-i rămâie copiii cerșetori,
- Dar numele-i cu slavă s-a pomeni în veacuri.
- Cu genealogiștii el are cunoștință,
- Și cu-autorii căror le dă bani de ajuns
- Ca să-i lățească slava prin scrierile lor.
- Deunăzi — cine știe? — ce-a dat pe o broșură
- Ca să se tipărească că e de dânsul scrisă.
- Văzând că sunt la cinste cei în război răniți
- Răbdă să-i ciunte nasul și pieptul își dungă.
- Aleargă ca besmetic în lume după slavă,
- Când slava o dau numai năravurile bune.
- Glicon la alții merit nu află nicidecum.
- De este oarecine plăcut și priimit,
- Un altul de petrece viață lăudată,
- Ori cineva prin arte al său neam își mărește,
- Sau are bărbăție pe apă și în foc,
- Ori cel ce în războaie pre dușmani a învins,
- Ș-acel la ce legi bune a introdus în țară, --
- Toți n-au făcut nimică, Glicon din împotrivă,
- Pre el numai se crede de om desăvârșit.
- Rostirea-i o minune; purtarea-i un model,
- Ce poate să slujească de pildă tuturora.
- De-și face o idee, din ea nu-l poți abate;
- Se miră cum de țarul nu a încredințat
- Până acuma țara la cârmuirea lui,
- Ș-în mintea lui nu-ncape cum după el n-oftează,
- Orice copilă ce simte amorului văpaie.
- Pre el se stimă numai, de dânsul este plin,
- Crezând că neamul nostru de-atunci e fericit
- De când el ca luceafăr a răsărit pe lume;
- Gândește că vederea, auzul sunt lăsate
- La oameni, ca să vadă, s-asculte ale lui
- Mărețe întreprinderi, căci spre acest sfârșit,
- Aceste două simțuri avem de la natură.
- Clites disprețuiește deșertăciunea lumii
- Mai mult decât monahul ce lumea a lăsat;
- Viața își petrece de-a pururea voios.
- Umflat, la față buged, cu ochii roși și tulburi,
- În șase luni de zile bea tot pân-la cămașă.
- Îi tremură tot trupul, picioarele și mâîni,
- Cum tremură pe pietre căruțul hârbuit.
- Disprețuit de oameni, sărac ca vai de dânsul,
- O soartă mai ferice în lume nu dorește,
- Când are dinainte paharul plin de vin.
- Cu-atâta e mai vesel, cu-atât mai mulțumit,
- Cu cât e mai aproape de starea animală.
- În adunări când intră Ircan cotește-mpinge,
- Ca barca printre valuri prin toți își face loc
- Să treacă înainte, să fie cel întâi.
- La mese când se află tot schimbă, poruncește,
- S-aducă alte blide, să-i dea alt soi de vin;
- El mai întâi începe să-nchine sănătății;
- Toți trebui să atârne de la a lui povețe.
- Când te închini la dânsul, sprinceana de ridică,
- Ș-abia din ochi de-ți face un semn mulțumitor,
- Să știi că-n mare cinste atunci la dânsul ești,
- Căci foarte rar se-ntâmplă să zică și vro vorbă.
- Materia din care el a ieșit pe lume
- N-a fost precum a noastră ci mult mai de bun soi;
- A noastră-i lut de tină, a lui de porțelan.
- Sozim la el se uită c-o aprigă zâmbire
- Și-mi spune la ureche cu limbă veninoasă:
- "Ircan mai bine-ar face să nu uite-al său bun
- Ce sta pe la răspinteni cu traista-n șold,
- Și pre a sa bunică ce-a fost spălătoriță;
- Să-și măsure purtarea precum i-a fost și neamul,
- Să-și mai închidă gura, c-atunci prin boiul său
- Tot ar putea să-nșele vrun nătărău, vrun prost,
- Și marea-i nerozie n-ar fi așa văzută."
- Sozim are dreptate, ar fi mai bine însă
- Chiar lui Ircan să-i deie acest sfat priincios,
- Decât de el să râdă cu alții în zadar;
- (Acest fel hulitorii defaimă totdeauna;
- Nici cinstea, nici virtutea de gura lor nu scapă.)
- Sozim cu-așa asprime îi judecă pre toți:
- "C-o undiță de aur mult gingașul Silvan
- A prins pre virtuoasa vecina sa prea lesne.
- La masa lui Procopi n-avu ce să mănânce.
- A Nastei frumusețe e-n șipuri și cutii,
- Albeața, rumeneala o cumpără din târg.
- Clement judecătorul nimic nu face singur,
- Numai prin ochelarii diacului citește."
- Nici vârstă, nici prieteni, nici rudele, nici rang,
- Înveninata-i limbă nu pot astâmpăra.
- Și eu ziua aceea numesc nenorocită,
- În care mi se-ntâmplă să mă-ntâlnesc cu dânsul,
- Căci știu că este gata a mă grăi de rău,
- Îndată ce din ochii-mi, se face nevăzut.
- El este-adevărată societății ciumă,
- Dar mult e mai de groază Trofim cu limba dulce,
- Căci vorba rea adese defectele hulind,
- Pe nesimțite-ndreaptă pre omul înțelept,
- Cu laudele însă Trofim nu face altă,
- Decât mai mult sporește pre nătărăi la număr.
- Noi lauda a crede plecare mare-avem:
- Ea-n inimă se vâră, și de găsește-n ea,
- Scânteie de virtute, o stinge și o seacă.
- Tot omul pe-astă lume e iubitor de sine,
- Și o încredințare de laudă-i de-ajuns
- Ca să ne rătăcească din drumul acel drept.
- Când Tit deschide gura, Trofim se minunează
- De vorba-i iscusită; ascultă și îndeamnă
- Pre toți să ieie seama, să nu zică nimic;
- Nici suflă, nici strănută pân-nu sfârșește Tit
- O vorbă ce mă face să casc cu ne-ncetare.
- La masă de-l poftește, el degetele-și linge,
- Și zice că sunt toate bucatele cerești.
- Atâta rânduială la nime n-a văzut,
- Ș-atâta curăție ce e la Tit în casă,
- Se pare o minune și seamănă cu raiul.
- Păstorul Paris dacă ar fi avut noroc
- Să aibă cunoștință cu nevăstuica lui,
- Menelau trăia-n pace, și mândra sa Elenă
- Ar fi rămas acasă să toarcă și să țese.
- Oricare-a lui Tit faptă o-nalță pân la nori
- Chiar strâmbul nas își suflă mai bine decât alții;
- Și nu numai pe-acesta cu laude-l mărește,
- Fălește pre oricine; lui toate-i par minune,
- Crezând că dobândește iubirea tuturor;
- Pân' și ce pute zice că are miros bun.
- Desculț, numa-n cămașă, de zece ori pe noapte
- Din pat se scoală Nevus, și cu luare-aminte
- La uși și la ferestre el cată ne-ncetat
- Să vadă de-s închise, de sunt la locul lor
- Lădița, portofoliul și sipetele toate.
- De multe ori trimite pe taină ca să afle
- La țară, de nu-l fură vatavul în ceva;
- Adese după stolnic se ia pe urmă-n târg.
- Pe slugă lângă dânsul nu suferă să fie
- Ca nu cumva să-l vadă unde își pune banii.
- S-a întâmplat vecinul să-l roage într-un rând
- Să-i dea-mprumut căldarea. El nu i-a refuzat,
- Dar a intrat în grijă ca nu cumva trimisul
- Să fugă cu căldarea, și-ndată după dânsul
- A repezit o slugă; pe urmă-i veni-n gând,
- Că poate megieșul o va tăgădui;
- Pe loc trimise altul căldarea să-i aducă.
- Dacă la oarecine nevasta lui se uită,
- Socoate că e gata orice a-i împlini,
- Și cu acea idee se necăjește rău.
- Prepune cum că mama copiii își învață
- Să se-mprumute-n taină și-n datorii să cadă.
- De vede pe doi oameni șoptindu-și între ei,
- Gândește că pe dânsul ei râd și-l clevetesc.
- Când are să răspundă își cumpănește vorba,
- Căci crede că tot omul voiește să-l înșele.
- Ca dânsul prepuielnic alt om în lume nu-i;
- El vede pretutindeni tot curse ș-amăgiri,
- Și-n astă neodihnă viața își mănâncă.
- Eu cu așa tocmeală n-aș priimi nici tronul;
- De-mpărătescul titlu curând m-aș sătura.
- O goală sărăcie cu-a ei ticăloșii
- Aș prefera mai lesne în liniște și pace,
- Decât o necurmată a minții vălmășire;
- Nici slava, nici averea n-aș vrea cu acest preț.
- Mai bine în viață să fiu tot amăgit,
- Decât să mă muncească ne-ncrederi și prepusuri.
- Nu mai puțin pre sine Zoil se chinuiește;
- Oricare lucru vede îi naște un nou gând,
- O nouă întristare, ce somnul îi gonesc.
- Deunăzi aruncându-și zavistnica ochire
- Văzu că megieșul își face o căsuță,
- Ce-abia o sută ruble se poate prețui;
- Îngălbenit de pizmă se bolnăvi cumplit
- De-o strașnică lângoare de care ș-acum zace.
- Pe-un biet soldat de-l știe că are-n sân o rublă
- Agonisită în slujba de douăzeci de ani,
- Și de aceea încă tânjește amărât.
- De-a căpăta vreunul un rang, o slujbă mică,
- Vro laudă de-aude, cârtește și se miră
- Cum oamenii orbește un merit așa mic
- Atâta îl înalță ș-atâta-l prețuiesc.
- La alții fărmătura îi pare pâine-ntreagă
- La un sărac desagă, la un călugăr barbă
- De vede... Dar nu-i vreme, o muză, să sfârșim?
- Deși ni-i drag a scrie, ne-nvață bunul simț,
- Să punem mărginire la limbuția noastră;
- Căci vorba lungă este adese neplăcută.
- Și trebui să ții minte cu cine vorbim noi.
- Socoți că altă treabă nu are Teofan
- Decât să ospăteze, să doarmă și s-asculte
- Cu mâini încrucișate, a mele proaste versuri?
- Cuvântătoarei turme păstor neadormit,
- De dânsa îngrijește sădind neîncetat
- Sămânța mântuirii, prin fapte și cuvinte.
- Bisericii cei sfinte el cap fiind, aproape
- Se află de monarhul, și este-apărător
- Duhovniceștii slave, urmând cereștii căi.
- Năravurile-ndreaptă în preoți încuibate,
- Întemeind într-înșii cucernică purtare,
- Voința providenței ne spune gura lui,
- Povățuind creștinii pe drumul acel drept;
- Ne-adapă din izvorul înțelepciunii nalte.
- Și multe sunt la număr a sale ostenele.
- Mai bine decât tine cunoaște în idei
- Și fapte felurite, plecările-omenești.
- De am cerca a scrie defecturile toate
- Și orice-n gând ne vine, viața n-ar ajunge;
- Mulți oameni sunt pe lume și multe patimi au.
- Castor iubește caii, iar frate-său războiul,
- Diacul se silește pre gol să-l mai despoaie;
- Tot capul are gânduri și voi deosebite.
- A mea plecare este năravul prihănit
- Și graiurile rele prin versuri să-nfruntez;
- Iar cel ce și pre mine va vrea să mă-ndrepteze,
- Va merita cinstirea ș-a mea recunoștință.