Antioh Cantemir: Satira II

Jump to navigation Jump to search
Satira II
de Antioh Cantemir, traducere de Alecu Donici


Filaret — Eugenie

FILARET:

Prietenul meu, spune-mi de ce ești întristat?
Te văd la față galben, iar ochii îți sunt roși,
Pare că noaptea-ntreagă nu ai dormit? Pe gânduri
Stai tocmai ca acela, ce vrând a fi episcop
Își dărui zadarnic a sale herghelii.[1]
Tu poți ca să te primbli cu patru cai în șir,
Să porți bogate haine, și slugile să-ți fie
Înfășurate-n aur. Au doar vinațe scumpe,
Sau cărți pe la dughene n-au mai rămas de joc?
Rudeniile, maica-ți se află sănătoși,
Norocul te adapă din cornu-mbelșugării,
Nimic nu te oprește de-a viețui-n odihnă.
De ce dar taci ca muții și nu zici un cuvânt?
Nu știi cât prețuiește un sfat prietenesc,
Și câtă mângâiere ne-aduce-n mâhniciune
Când neopriți de patimi păzim a lui urmare?

A! înțeleg pricina de ce ești supărat.
Damon în aste zile se-naintă în rang,
Trifon primi cordonul, și Tulie o moșie;
Iar falnicul tău nume și slava strămoșească
Râvnirea-ți acea multă spre binele obștesc,
Oricare vrednicie, uitate au rămas;
Zavistnic nu ești însă ca popii la soboare.

EUGENIE:

Ai cam ghicit în parte. Deși n-am gelozie,
Dar simt câtă rușine, cât de cumplit afront
E pentru noi boierii, când văd un prost țăran
Ce poartă semnul muncii pe mâinile-i asprite,
Când văd pre altul care mergea la târg cu sacul,
Sau cela ce deunăzi vindea la lumânări,
Ori plăcintarul care striga ieri: La covrigi!
Cum au ajuns să fie în cele mai mari trepte,
Iar vechea mea noblețe tânjește amărâtă,
Și nu pot s-aduc țării nici cel mai mic folos!
Din vremea Olgăi[2] încă avem strămoși magnați;
De-atunce până astăzi ei fură tot în slujbe,
Țiind cele-ntâi posturi ale împărăției.
Vezi diplomele mele, urice, spițe lungi;
Mai jos decât namesnic[3] nici un străbun nu am.
Erau isteți în pace și vrednici la războaie,
Cu armele și duhul odată strălucind.
Privește sala noastră și vezi-i pe pereți

Tării, cetăți cum sfarmă și pre vrăjmași alungă.
În judecăți ei iarăși cu mâinele curate
Ocrotitori dreptății, pe-asupritori goneau,
Și azi jeluitorii nu uită mila lor,
Iar vârful tuturora a fost al meu părinte:
De când el nu mai este, rămase-mpărăția
Chiar fără mâna dreaptă. El când se arăta,
Oricare se da-n lături, i se-nchina plecat,
Mulțime de-aleși oameni se tăvăleau pe urmă-i.
Cum se ivea de ziuă, la ușa lui grămadă
Sta cei pre care-acuma norodul îi cinstesc,
Ș-a cărora favoruri noi astăzi așteptăm!
Pre slugi rugau cu daruri mijlocitori să fie;
Iar dacă-al meu părinte cuvânt le adresa,
Uimiți de bucurie ce-or face nu știa;
În lacrimi tuturora spuneau de norocirea
Ce-avură să vorbească cu omul acel mare;
În casa lor atunce se bucurau cu toți,
Părea că vro comoară ascunsă au găsit.
Deci judecă tu însuți cum trebuie să-mi pară,
Când sunt din așa neamuri slăvite și înalte,
Să văd c-am ajuns astăzi necăutat să fiu,
Și nebăgat în seamă ca cel mai ne-nsemnat?

FILARET:

A supărării tale am înțeles pricina.
Acuma să-mi dai voie să-ți spun a mea părere,
Vestindu-ți mai-nainte că eu disprețuiesc
Minciuna, lingușirea, viclene însușiri,
Și ruga mea rostește ce inima îmi spune.

Noblețea cum că este a slujbelor răsplată

Nu este îndoială; folosul ei cunosc.
Asemenea cinstire îndeamnă pre cei mulți
Spre fapte lăudate; căci oamenii averea,
Plăcerile vieții și traiu-n desfătare,
În vremile de astăzi atâta nu doresc,
Ca numele deșerte ș-al slavei pustiu fum.
Dar în zadar sunt toate, când cel ce le pretinde
Nu se va face însuși la merite străbune
Destoinic cum se cade, prin osteneala sa.
Urice de viermi roase nu sunt mărturisiri
De vrednicia noastră; virtutea este numai
Dovadă de noblețea acea adevărată.

Spune-mi, lăsându-ți lenea, povara de oștean
Purtat-ai vreodată? Gonit-ai pre vrăjmași?
Asigurat-ai țara lățind a ei putere?
La masa judecății uitat-ai părtinirea?
Norodul ușurat-ai de dări, de asupriri?
Sporit-ai cu-al tău merit al statului venit?
Cu pilda ta-ndemnat-ai pre oameni la virtute
Stârpind prin sfaturi bune năravurile rele?
Știi a-ți păstra curate și cugetul și mâna?
Nu-ți sunt supărătoarea celor săraci lacrimi?
De ești drept, nezavistnic, îndurător și blând,
De crezi că e ca tine fieștecare om,
Atunci cu bună seamă poți zice că ești nobil,
Poți crede că cu Ector și cu Ahil ești rudă;
Cezar și Alexandu și toți bărbații mari
Că-ți sunt strămoși socoate-i de-ți plac și de-i voiești.
Dar nu te folosește de-ai fi chiar fiu de rege,
Când n-ai întru năravuri de-un câine osebire.
Pe Neibuș[4] îl întreabă și-ți va mărturisi

Că-i place berea foarte, iar drojdiile nu;
Cunoaște el prea bine că nu este în drojdii,
Nici gustul, nici dulceața care era în bere.
E mare osebire din nobili să te tragi
Și însuți să fii nobil. În slobozi și în robi
Același sânge curge; și toți au trup și oase.
Cuvinte înșirate pe lâng-un falnic nume
Nu pot să tăinuiască a noastre răutăți.
Iar relele năravuri la cei înțelepți șterg
Aducerea aminte de învechita slavă;
Și cioara lăudată cu penele străine,
Rămâne fără ele de jale și de râs.

Nu este cu dreptate nici trebui-a uita
Și slujba strămoșească la strănepot de merit;
Întunecat e însă al nostru duh atunce
Când toată temelia pe spiță răzemăm.
Împovărați de vreme se darmă stâlpii vechi,
De nu le vom da sprijin când cere trebuința.
Strămoșii îți lăsară fântâni de apă limpezi,
Dar ca să bei din ele-ți trebui vas curat,
Și să te pleci, căci apa în gură-ți n-a veni.

Tu însuți zici că slavă au câștigat străbunii
Prin fapte lăudate și prin năravuri bune:
Întru războaie unul a tras nevoi și răni,
Pe mări s-a luptat altul cu valuri, cu vrăjmași,
Iar celălalt dreptatea a cumpănit-o bine,
Și toți deosebite au arătat talente.
De imitai acelor, cuvânt tu ai avea
Să strigi de ce ca alții nu ești recunoscut.

Ca aurul pre piatră, te cearcă tu pre sine
Să-ți vezi a tânguirii ș-a sângelui dreptate.
Pe când cucoșul cântă la revărsat de zori,
Când soarele pe dealuri începe-a străluci,

Strămoșii tăi cu oastea ieșeau la câmpul slavei,
Iar tu subt adamască cu sufletul, cu trupul,
Acufundat în pufuri sălbatic horăiești,
Și tocmai dup-amiază deschizi umflații ochi,
Tragi o căscare lungă, mai dormi înc-o bucată,
Te scoli, te-ntinzi, trei ciferturi; aștepți ca să-ți aducă
Cafeaua, ciocolata, sau ceaiul chinezesc.
Din așternut îndată drept la oglind-alergi;
Aici apoi e grija și truda cea mai mare.
Spinarea îți acoperi c-o haină femeiască,
Zulufii după reguli în rânduială-i pui,
Îi încrețești pe frunte, pe rumenii obraji,
Ș-o parte după ceafă în săculteț s-ascunde.
De astă iscusință se miră cei ca tine,
Iar tu te-ncânți de sine precum un nou Narcis.
În strâmt pantof piciorul cu sila grămădind,
De bătături durerea te face-olog să umbli.
Ți-ai pus o haină care plătește o moșie,
Și slugile asudă până ce te gătesc.
Când statul lor romanii au vrut să-ntemeieze,
Atâta osteneală eu cred că n-au avut,
Cât cei ce au s-aleagă colorul hainei tale,
Caftanul cum să fie cu moda potrivit,
Cu vârsta și cu locul, cu timpul ce va fi.
În târg nu suferi verde, nici vara catifeaua,
Nici iarna să lucească nu vrei mătăsăria,
Ci toate să-și păzească a sale legi și rând.
Precum păzește popa a toacei ceas știut.

Călătoria-ți lungă prin țările străine,
Cu-atâtea cheltuiele și trudă ne-ncetată,
Se-ncheie într-acestea, că banii cheltuind
Ai învățat cum straiul pentru a fi frumos
Trebuie s-aibă falduri și late și vârtoase;

De buzunări, de mâneci, știință ai deplină,
Și decât Reks mai bine tu știi să potrivești
Croiala după modă, colorul după timp.
Iubești acele mese sătule și bețive,
Unde o ceată mare de mincinoși prieteni,
Cu-ademeniri viclene auzu-ți măgulesc;
Iar tu în îngâmfare, cu capul amețit
Te umfli ca beșica, crezând că nici subt umăr
Nu-i vrednic să-ți ajungă oricare om pre lume.
Dar uită-te, o viță de-atâția mari boieri!
Cum toți acești prieteni ce-n față te slăvesc
Îndată ce-s afară, te râd și te defaimă.
Curând va sosi vremea să-și bată joc de tine
Și-n față, când tu banii din pungă vei sfârși.
De buzele viclene și vorbe dulci mă tem!
Iar tu grăbești sosirea acestei vremi fatale,
Căci cărțile pestrițe nu-ți mai lipsesc din mână
Cu ambe mâini împrăștii un bine-agonisit,
Cu muncă și sudoare, de vechii tăi strămoși.
Nu-i cea întâi moșie și cea întâi gireadă
Trecute de la tine la mâna econoamă,
Ce se hrănea-nainte cu foi și cu ciocan.
Infierbântat de patimi, de-a lor dureri cuprins
Adeseori obrajii puind pe brațe albe,
Petreci și zi și noapte în moală verșunie;
Și numele acelor ce stau pe-ai tăi pereți
În cadre aurite abia le poți citi.
Îți trebui înlesnire de ochi străini și minte
Să poți numi tu șanțul acel de apărare
Ce sapă la cetate ostașul iscusit,
Să poți cunoaște unde e zidul zdruncinat
De strașnica izbire a boambelor aprinse
Și unde spart de mină s-a prăbușit pământul;

De ce aici o parte de oaste în carré
S-așează, iar dincolo se cere ajutor.
La cetele rărite de plumburi ucigașe,
Și-n ce putere încă se bizuie vrăjmașul.
O mare iscusință și multe însușiri
Să aibă se cuvine un vrednic comandir.
C-o singură ochire el trebui să străbată
A dușmanului planuri și câmpul bătăliei.
(Un ceas de ne-ngrijire e primejduitor!)
Să-ntâmpine oricare viclene uneltiri;
Ostașii lui să fie întru îndestulare,
Și către el să aibă iubire iar nu frică.
Pătruns de-a sa blândețe, norodul mulțumit
Părinte să-l numească, de binefăcător;
De el să se-ngrozească ai țării numai dușmani.
Împodobit cu minte, știință, vitejie,
Să fie cu răbdare un lucru începând
Pre care să-l sfârșească cu grabă și curaj,
Precum din fulger cade înflăcăratul trăsnet.
Smerit în norocire, statornic în nevoie,
Nădejdea să nu-și piardă când soarta-l va lăsa.
Atâte științi nalte, atâte mari virtuți
A cărora nici nume n-ai auzit vrodată,
Socoți că-i greu să-ncapă în tidvă muritoare,
Precum e greu vătaful să nu fie tâlhar,
Să nu mănânce bine un gros judecător.

Cum să-ți încredințeze corabie, când barcă
N-ai cârmit vrodată? Pe iezușor la țară
Abia te sui în luntre și te întorci la mal,
Căci apa lui cea lină te umple de fiori.
Acel ce-ntâia dată călători pe mare,
Statornic avu suflet și inimă de-aramă!
Împrejurat de moarte de pretutindeni ești!

C-o scândură subțire de dânsa osebit
Când sufletul tău cere mai mare despărțire;
Ideea morții numai în tremur te aduce.
Iar martori vitejiei nu ai decât pre robi,
Ce nu-ți întorc cuvântul și cred orice le spui.
Mai multe daruri trebui un bun cârmaci să aibă,
Deprins din crudă vârstă cu unda-nșelătoare,
Cu-atât mai mult se cade să fie îndrăzneț,
Cu cât talazul mării e mai primejdios.
Când Creatorul vecinic a sa înțelepciune
Au insuflat-o lumii, și toate-n armonie
Au rânduit să fie, el cerul presără
Cu stele luminoase spre a călăuzi
Pre călători pe ape cu acul cel magnetic,
Prin care sigur calcă a mărilor adâncuri,
Luând călăuzire din cerul înstelat.
Când spaima îngrozește pre prostul marinar,
Cârmaciul vrednic știe de stânci să se ferească,
De țărmurile-acele ce sunt primejdioase,
Și scapă de furtună în portul cel dorit.
A urmări pre dușman și vântul a-i lua,
A se lupta cu dânsul la vreme priincioasă
E iarăși vrednicie a celui ce comandă
Corabia pe mare ca oastea pe uscat.
Tu n-ai visat în viață ochiană și compas,
Precum nu știi ce este atacul și asaltul.

A lui Adam urmașii să judece e vrednic
Acel ce are suflet și cugetul curat,
Ce nu se cârmuiește de mârșav interes,
Și nu socoate banii dovezi neprihănite.
De frică sau nădejde el nu se stăpânește,
Nu face osebire între frumos și slut,
Bogatul și săracul, cel înțelept sau prost,

Țăranul și boierul la el sunt deopotrivă;
Dreptatea-i este numai iubită și aleasă.
Șicana veninoasă și bunul ei prieten
Diacul viclean, lacom, nu-l pot ademeni,
Deși ei cu-amăgire orbesc pre orice om.
Judecătorul vrednic trebui să privegheze
Ca văduva săracă să nu se asuprească,
Nemernicul, orfanul, să afle ajutor,
Iar cel ce-i împilează să fie pedepsit.
De legile naturii știință are bună,
Așezământul țării desăvârșit cunoaște;
Ucazele lui Petru care ne-au re-nnoit
Din mână nu le lasă; drept pravăț îi slujesc.
Asemene plecare în tine nu se află:
Săracul varsă lacrimi, tu râzi de-a lui durere,
Bați robul fără milă cu suflet împietrit,
Pentru greșeală mică: Au nu-i ca tine om?
Au nu știi că cruzimea la fiare este dată?
Deși tu nu strângi banii, dar către ei ești lacom;
Risipitorul are iubire de argint,
Și chipuri legiuite după a lui păreri
Sunt care pot să-i umple cu aur seaca pungă:
El are trebuință de bani în toată vremea,
Căci fără ei degrabă plăcerile-i se sting;
Cuvintele drept, lege, îi par arabicești.

Ei bine, zici, destoinic nu sunt de-acele locuri,
Dar nu pot purta oare ca Clit cheia de aur?
Ce merite el are? Ce slujbe a făcut?
Și dintre sfera noastră cu ce s-a osebit?

Pe Clit lumina zilei în așternut nu-l află;
El cască cu răbdare șezând prin anticameri;
Spinarea nu își cruță făcând închinăciuni
Chiar muștelor ce zboară la nasul celor mari.

Clit are isteție și vorbele-și măsoară;
Pre toți îi măgulește, pre nimene nu crede,
În trebi numai ș-arată adevăratu-i gând.
El nu se tânguiește oricât de-ar osteni;
Neobosit, statornic, la țelul lui aleargă.
Norocul îi ajută, ș-acesta-i singur merit,
Pre care el îl cere de la iubiții lui.
Clit însă are-n sine ceva de imitat,
Pentru acela care dorește să petreacă
Viața lui la curte, căci altfel lângă foc,
Aripile de ceară în grabă se topesc.
O gură mai păzită, o față ce ușor
Se poate din tristețe schimba în bucurie,
Așa precum prilejul sau trebuința cere;
Prieteșug oricărui în față arătând,
Smerenie, agerime, și duh pătrunzător,
Aceste-s atributuri ce trebuie la curte.
Iar cea mai lăudată a celuia e cale,
Ce fără de sfială vorbește adevăr,
Măcar c-adese trebui să-l ție mistuit,
Să nu-l îmbrace însă cu hainele minciunii.
Ferice cine ține măsura cea de mijloc!
Cu minte cumpătată, la vorba lui plăcut,
Purtare delicată, de-a pururea având;
Nu sfătuiesc pre nime ca să se lingușească
Dar mi-e urâtă foarte deșarta fudulie.
La tine îns-aceste să caut nu cutez,
Am bună-ncredințare că n-oi să le găsesc.

În scurt, zadarnic este a înșira mai multe
Când tu nu ai nici unul din darurile-aceste.
Îndreaptă-te, drăguță, de vrei a fi știut,
Iar până-atunce rabdă și nu te supăra.
Defecturile tale subt strămoșeasca umbră,

De-ai fi în orice treaptă, nu pot să se dosească.
Curat trebui să fie acel ce s-a suit
La locul unde lumea se uită ne-ncetat.

Să zicem c-ale tale purtări și vrednicie
Destoinic te arată de-naintări, de slavă;
Deci carii cu nedreptul de ele te lipsesc
Sunt de jelit că-n tine folosul nu pricep,
Dar nu trebui să judeci, a lor greșeală-i oare,
Sau tu te crezi pe sine mai mult decât ai merit?

Nu prinde gelozia pre un boier de neam,
Precum nu prinde șeaua și frâul pe măgar.
Ar fi mai de iertare la unul de acela
Atunce să se plângă când vede pe-un nevrednic
Tâmpit întru năravuri, precum și întru neam,
Ce n-are vrun alt merit decât un orb noroc,
Ce nu-i iubit de nime, nici țării de vro treabă.
Dar când din împotrivă pre un bărbat găsesc
Care prin fapte bune înalță neamul său,
Atunci să-i pară bine de vrednicia lui.
De ce dar să te superi când vezi înaintarea
Lui Tulie, lui Trifon? De ce să te mâhnești?
Ei prin purtări cinstite și prin credința lor,
Știură să aducă la patrie folos.

Strămoșii lor, ce-i dreptul, nu sunt din vremea Olgăi,
Senatori și namesnici puternici nu stătură;
A lor cu-a ta noblețe nu pot asemăna.
Dar asta nu-i nimică, căci ei și-au început
Noblețea de la sine, precum în vremea veche
Străbunii tăi, când rușii de greci se creștinară.
Ei nu erau atunce cum mai apoi au fost;
Și cel întâi dintr-înșii ce nobil s-a numit
Avea mai mică slavă și nume decât Trifon.

Adam boieri pre lume nu a născut nici unul;
Doi fii avu, din care unul era păstor,
Iar altul în sudoare cu sapa se hrănea;
Și Noe când potopul a înecat pământul
Scăpă plugari ca dânsul ce-aveau năravuri bune;
Dintr-înșii toți ne tragem. Și unul mai curând
Lăsă cimpoiul, sapa, iar altul mai târziu.

Note[modifică]

  1. Toți cunosc pe fostul Arhiepiscop R... carele dorind a se face cap bisericii rusești, dăruia cai din hergheliile sale la toți acei ce puteau să-l ajute.
  2. Olga, soția lui Igor, fiul lui Riurik, întâiul țar rusesc. Ea fu cea întâi care, primind credința creștinească, se boteză sub nume de Elena. Începu a domni de la anul 950 d.H.
  3. Namesnic, vițe-rigă. Acest titlu se da mai înainte guvernatorilor de provincii.
  4. General-maior Neibuș, prieten autorului, mare iubitor de bere.