Annabel Lee

 

Demult, într-un regat lângă mare,
De când mulți ani or fi,
Trăia o fată, poate-o cunoașteți,
Pe numele de ANNABEL LEE;
Trăia astă fată numai cu gândul
Să mă îndrăgească, să o pot îndrăgi.

Eu eram copil, ea era copil,
În regatul ce lângă mare luci:
Dar iubeam cu o dragoste mai mult decât dragoste —
Eu și frumoasa ANNABEL LEE;
Pe care chiar serafimii din ceruri
Începură a ne-o râvni.

Și iată de ce, (e mult de atunci)
În regatul mării de ce veni
Un nor din care vântul suflând, — o-îngheță
Pe frumoasa mea ANNABEL LEE;
Îndată înaltele-i rude o luară
De lângă mine, departe tare,
Și într-un mormânt o așezară
În regatul acela de lângă mare.

Fiind gloata îngerilor tristă în ceruri,
La fericirea noastră râvni —
Da! acesta de sigur fu rostul
(Știu toți că altul nu putea fi)
Pentru care vântul, iscat din nor noaptea,
Îngheță și ucise pe ANNABEL LEE.

Dar dragostea noastră era mai tare cu mult
Decât a celor mai bătrâni decât noi —
Decât a celor mai înțelepți decât noi —
Și nici chiar îngerii de sus ai cerurilor,
Nici demonii de jos din fundul mărilor,
Sufletul meu n-au putut despărți
De al frumoasei ANNABEL LEE.

Căci razele de aur ale lunii, mi-aduc
Visuri cu frumoasa ANNABEL LEE.
Și când stelele ies, scânteind văd ochii
Totdeauna frumoasei ANNABEL LEE.
În mareea înaltă a nopții, așa, mă culc alături de draga mea
Draga mea, viața, mireasa mea.
În cavoul deacolo, din țara mării, —
Țara cu mormântul în care e ea.

:1849.