Angel Demetriescu (Barbu Ștefănescu-Delavrancea)

Jump to navigation Jump to search
Angel Demetriescu
de Barbu Ștefănescu-Delavrancea


…Am avut norocul de a cunoaște pe Angel Demetriescu de demult. Mi-a fost profesor și mai în urmă amic. Și amiciția nu mi-a șters nici o clipă respectul cuvenit profesorului.

Îl văz pe catedră. Și eu sunt mic, slab, palid, cu un păr… cu un păr… și acum parcă tresar, ca să nu mă întrebe: „Cînd tăiem pădurea?” în mijlocul clasei. E nalt, drept, c-o redingotă neagră, cu pantalonii fumurii; impozant; niște ochi albaștri-deschiși, și luminoși, și iuți, și cuprinzători. În acești ochi, o comandă în contra căreia nimeni nu poate rezista. Din acești ochi, frumoși și clari, pornesc priviri… Ce curios… aceste priviri îți ridică mînele în sus cînd sunt pătate de cerneală, îți pornesc inima în bătăi puternice cînd nu prea știi lecția, îți dau cîte un bici de fiori cînd te știi vinovat și te apucă de la ceafă, ca un clește puternic, și te apasă în jos, în genuchi, cînd meriți pedeapsă. Suntem niște jucării sub aceste priviri…

Ah!… ți-ai făcut datoria, ai răspuns bine; ți-ai dat seama de valoarea cuvintelor; ai înțeles sensul capitolului din istorie… Mușchii sprincenelor, cari apasă necontenit asupra ochilor, se ridică în sus; ochii se măresc și se înseninează; în loc de acele săgeți reci și tăioase, o lumină blîndă, caldă, mîngîietoare. Ș-acum își aruncă în sus șuvițele de păr blond și lucios cari îi cade pe frunte; mișcarea e tot de leu care își scutură coama; dar cîtă deosebire!

Pleci în bancă moleșit de fericire.

Ți-a zis „Bravo!” Ți-e de ajuns cel puțin pentru o săptămînă.

N-a surîs încă, n-a rîs. Surîsul său era rar și scump și întotdeauna amestecat cu milă. Numai cînd se convingea că nu lenea, ci natura săracă a elevului era cauza vreunei prostii colosale, începea să rîză pe catedră, dar un rîs cumpătat, fără zgomot. Și întreaga clasă sărbătorea această delicată manifestație de prietenie.

Mi-aduc aminte de trei momente de veselie ale profesorului meu ca de trei evenimente plăcute din viața mea de la 12 pînă la 16 ani. Cînd „Decebal, murind, mai luptă cîteva zile”, cînd „Mihai Viteazul, trecînd Țarigradul, se apropie pînă sub zidurile Nicopolei”, si a treia oară…

Eram în clasa IV-a. Dupe programul de atunci, într-a patra se preda o geografie mare și grea…

Anglia. „D-l cutare să poftească la lecție.”

E ceva de sever în glas. Și d-l cutare nu știe boabă din Anglia. E unul din colegii noștri, cari învăța foarte anevoie și pricepea foarte puțin. Vina nu era a lui.

— Anglia… Î… Anglia… Î… Englitera… Î…”

Noi — între rîs și temere. Furișam priviri de spioni asupra profesorului.

— Anglia, î… Englitera, î… foarte bine. Mai departe.

Noi, din bancă: va rîde, nu va rîde? Nu știm încă.

— Anglia… se mărginește la nord cu marea…

— Cu marea?

E sever încă. A trecut mîna prin păr.

— Cu Marea Nordului…

— Foarte bine…

Parcă începe a surîde. Ochii se măresc; semn bun,

— La sud cu marea…

— Cu marea?

— Cu Marea Sudului…

— Foarte bine.

Figura sa albă se rumenește. Abia se ține de rîs.

— La vest cu marea…

— Cu marea?

— Cu Marea Vestului.

— Bravo… mai departe.

A surîs. A rîs.

Elevul a prins curaj și are aerul d-a se mira de el: „Cum dracu stiu eu astăzi cînd niciodată n-am izbutit să știu?!”

— La est… cu Marea Estului.

Rîsul a izbucnit.

Geograful ne privește indignat: „De ce să rîză ei cînd d-l Demetriescu îmi spune bine?”

— Ia spune-mi… ce este est

Tînărul stă pe gînduri. Și-a făcut o socoteală hotărî- toare. Întrebarea trebuie să fie grea. Își ia avînt… ah! dacă va izbuti și în acest răspuns!

— Est… este persoana a treia singulară de la verbul esse odată nu voi uita: Angel Demetriescu a trecut peste măsura rîsului său. Îi curgeau lacrimi pe obraz.

După ce s-au potolit și el și clasa:

— Treci la loc. Să știi că-ți pun 4 fiindcă ai știut la geografie persoana a treia de la verbul esse.

Singurul 4 în tot anul. Restul: l, 2, 3 și 3, 2, l.

Un moment tragic.

Eram într-a șasea. Angel Demetriescu este numit provizoriul internatului „S-tul Sava”. În internat, oarecare dezordine. La auzul acestei numiri, un fior trece prin toți bursierii statului: „Cu Angel nu e de glumit !”

În prima seară, la rugăciunea de culcare, ne ține un discurs. În cuvintele lui: forța și hotărîrea. Un singur lucru ne-a revoltat: disciplina o întindea pînă la haine, ba pînă la nasturii hainelor. Am intrat în dormitor tăcuți.

— Dar nu suntem la cazarmă!

A fost cineva care a aruncat acest strigăt de revoltă.

Și acel cineva a fost spus de unul dintr-a șaptea.

Cel dintr-a șaptea a fost numit pedagog și și-a continuat răul obicei de a ne spune. A spune șoaptele sau a pîrî era o crimă, o lașitate. Deci, complot.

Nu știu de ce m-au ales șef. Cuvîntul de ordine: să aruncăm pedagogului mantaua în cap, să-l împingem, dar să nu-l lovim.

A sosit momentul asaltului.

Nimeni nu l-a lovit. Dar era teribil ce făcuserăm noi.

A doua zi, Angel Demetriescu ne-a chemat pe rînd. Ghimpa a ieșit palid și a șoptit ceva colegilor. Condeescu, un spirit distins la matematică, a ieșit descompus… Îi tremurau fălcile și ne-a zis: „Ori toți, ori nici unul!” Am înțeles. M-am hotărît. Voia să mă dea afară din internat. Și Anghel nu-și călcă cuvîntul.

Am fost chemat în cancelarie cel din urmă. Inima bătea puternic. Nu mai mi-era frică. Mă vedeam aruncat în stradă. Suiam scările, ca și cum aș fi suit scările eșafodului. O singură ambiție: să nu-mi tremure glasul.

L-am văzut: înalt, drept, teribil.

Ochii lui — ca ai unui „roman în luptă” pe care îl desenasem de curînd.

— Ai complotat contra d-lui… (Astăzi un înalt funcționar de stat.)

—’Da.

Glasul nu-mi tremura.

— L-ai lovit…

— Nu.

— Tăgăduiești?

Începusem a fi prada acelor priviri energice.

— Ai fost capul revoltei?

Am tăcut.

— De ce?

— Fiindcă e laș… (glasul îmi tremura), fiindcă ne-a pîrît… fiindcă nu suntem la cazarmă ca să avem toți nasturii la haine (n-aveam nici unul). O aluzie directă la discursul lui.

— Să-ți faci pachetul cu rufe și mîne să pleci din internat.

În sfîrsit… am auzit sentinta. Cutitul eșafodului căzuse!

— Prea bine… este loc între cer și pămînt pentru un om!

Cine ar putea descrie impresia produsă de aceste cuvinte? Mă măsură de sus pînă jos. Mă privi lung, și privirea sa se oprea pe petele hainei, pe buzunarele rupte, pe șnurul care atîrna, pe petecele pantalonilor, pe ghetele scîlciate, cari căscau gura…

M-am înroșit.

El a izbucnit într-un rîs colosal.

— Nu vezi că-ți curg zdrențele?

Eram revoltat, eram furios.

— Domnule, așa zdrențe ai purtat și d-ta altădată! Mă supui puterei, dar nu batjocorei!

El continuă să rîză. Apoi citii pe figura lui o bunătate profundă.

S-a apropiat de mine și mi-a zis:

— Nu e bine ce-ați făcut. Contez pe omul (un mic surîs) despre care-mi vorbiși: el își va recunoaște greșala.

Dupe un an am fost numit pedagog.

Și nopțile petrecute, mai tîrziu, în lungi discuțiuni cu tînărul și savantul meu profesor au avut o influență decisivă asupra mea.

Cu altă ocazie voi vorbi despre Angel Demetriescu între cărți, manuscrise și amici.