Anexarea Dobrogei



Anexarea Dobrogei
de Mihai Eminescu


În ajunul de-a pierde o parte din patria noastră, Basarabia, și a adăuga la pământul strămoșesc ținuturile de peste Dunăre ale Dobrogei, credem că chestiunea aceasta trebuie cercetată mai cu de-amănuntul și din mai multe puncte de vedere.
Cunoscând odată stipulațiunile tratatului de Berlin, vom cerceta deci întru cât avem datoria și întru cât dreptul de a le urma.
Considerația care ni se impune chiar de la început este că actele noastre, care vor avea de obiect realizarea stipulațiunilor tratatului, sunt acte ce le vom face de astă dată și pentru prima oară după sute de ani pe răspunderea noastră proprie. Oricâte ne-am fi închipuit în trecut despre drepturile noastre ab antiquo, fie cu, fie fără cuvânt, totuși marile puteri europene ne consideră parte ca pe niște vasali ai Turciei, parte ca pe niște epitropisiți ai Europei și răspunderea pentru faptele noastre era adeseori ale suzeranului, dar și mai adesea ale epitropilor, așa încât părtinirea părintească a unuia ne scăpa adesea de supărul poate mai puțin părintesc al celuilalt din ei. Legați de-o împărăție, pusă sub epitropie din cauza bătrâneții ei, noi, popor tânăr de ciobani, deveniți plugari abia de la 1830 încoace, croirăm cu ușurința ce ne caracterizează, planuri de politică europeană și ne amestecarăm în certele celor mari, fără a pricepe politica lor, urmărită de veacuri cu stăruință de fier și cu mijloace uriașe, cășunându-le de nu primejdii serioase, ceea ce nu suntem în stare totuși, însă vexațiuni, pe care ei le treceau cu vederea, tocmai din cauza atârnării noastre relative.
Mai este însă același caz și astăzi? Ca și fiul pierdut din parabola Evangheliei, noi ne-am pierdut din calea istoriei noastre adevărate, am cheltuit în mare parte moștenirea părintească pe formele goale ale unei civilizații străine, pe care n-am avut nici timpul, nici mijloace îndeajuns spre a ne-o apropia, și azi, cu mult mai săraci în puteri decât acum douăzeci de ani, noi ne vedem puși înaintea unor întrebări, pe care trebuie să le dezlegăm, deși viața ușoară de până acuma nu ne-a înțelepțit decât prea puțin.
Nu e vremea de a ne face unul altuia imputări; cel puțin nu în această privire. Națiunea va judeca la momentul oportun pe cei ce merită să fie judecați și va mustra pe cei ce s-au jucat cu interesele ei. Noi abstrăgând deocamdată de la orice polemică, vom privi chestiunea cedării Basarabiei și luării în posesiune a Dobrogei într-un mod cu totul obiectiv și fără a face fraze.
Premiza de la care pornim, pe care credem că ne-o consiliază orice român cu minte este că trebuie să ne supunem tratatului de la Berlin, mai ales acum și după câte s-au întâmplat. Ar fi fost mai demn poate dacă de la început urmam o altă cale și ne îndeplineam cu sfințenie și curaj misiunea ce ni se impunea de către tratatul de Paris, ar fi fost mai cu minte poate de a face cauză comună cu popoarele de peste Dunăre abia atuncea când am fi putut regula chestiunea singuri și fără costisitorul ajutor de peste Prut, dar, în sfârșit, în cartea sorții a fost scris ca să fim împresurați de mreaja ademenirilor de dinafară și a vanității dinlăuntru și să jertfim bunuri câștigate și sigure pe bunuri necâștigate încă și închipuite poate. Înainte de un an eram poate în stare de a schimba multe din cursul evenimentelor; astăzi evenimentele petrecute în mod fatal ne silesc sub jugul lor. Ieri încă, puteri egale își țineau cumpăna și micul nostru adaos ar fi înclinat limba într-o parte ori într-alta, astăzi nu mai avem nimic din importanța ce ne-o dăduse un moment mare și solemn din viața noastră. Nefiind ieri cu dreptate, astăzi dreptatea nu e cu noi.
Deci să ne supunem certării, adică tratatului de la Berlin.
Întâi: Basarabia ni se dăduse pentru a ne indica rolul nostru la gurile Dunării și ținerea acelei fășii de pământ era pentru noi o misiune europeană. Aceeași Europă, care ne-a redat-o, a găsit de cuviință să ne-o reia și ne-a oferit Dobrogea, reînnoind un mandat dat pe tăcute prin tratatul de la Paris, mandatul adică de-a păzi libertatea celei mai importante artere a negoțului răsăritean, nu atât prin puterea noastră proprie pe cât prin lipsa de amestec a unei puteri mari, oricare ar fi aceea, a cărei preponderență ar deveni hotărâtoare prin posesiunea exclusivă a gurilor Dunării. Meniți a fi proprietarii unui bun, asupra căruia toate puterile mari vor să aibă servitutea liberei întrebuințări, slăbiciunea noastră e o garanție; pe când o putere mare în locul nostru, legată chiar prin tratate juruite, ar ști cu vremea să dispună în mod discreționar de un bun atât de prețios pentru toți sau cel puțin ar ține legați pe mulți și i-ar paraliza în acțiunea lor politică prin gingășia unei libertăți de navigație, garantată numai prin șiruri negre pe hârtie albă. Deosebirea între noi și dispuitorii Europei e că ei ne iau o provincie și ne dau alta, privind lucrul în sine ca foarte indiferent, pe când noi simțim cu vioiciune că ni se rupe o bucată din patria noastră străveche, lucrul ce nu se poate compensa, nici prin bani, nici prin drepturi noi, nici prin chestiuni de teritoriu.
Durerea noastră e drept că nu mișcă pe nimeni, dar presupunem totodată că nici un om înțelept din diplomația europeană, nici chiar aceia, ce ne sunt contrari, nu ne vor lua anume de rău un resentiment, ce e natural și care-și poartă justificarea în sine însuși.
Vederat e asemenea că, deși stăm înaintea unor hotărâri a căror întreagă răspundere cade asupra noastră, totuși libertatea noastră de deciziune și de acțiune e departe de a fi atât de largă precum ar cere-o gingășia momentului. Obiectele stipulațiunilor tratatului de Berlin, Basarabia și Dobrogea, sunt ocupate de trupele împărătești; ba chiar mijlocul țării e pentru un an calea deschisă pentru mișcarea din și înspre Bulgaria a acelor trupe. Și cu toate acestea trebuie să ne hotărâm. Mai mult încă. Pe când suntem siguri de simpatiile populațiunii noastre din Basarabia, nu suntem încă siguri de acelea ale dobrogenilor, încât s-ar putea repeta și față cu noi scenele ce se petrec cu austriecii în Bosnia, cu rușii în Lazistan și poate în curând cu muntenegrenii în părțile anexate ale Albaniei, cu sârbii în ținuturile locuite de moametani. Acest lucru ne-ar fi indiferent, dacă noi ca stat și ca națiune am împărtăși punctele de vedere care au hotărât acțiunea tuturor beligeranților în chestiune; dar noi — precum am declarat-o solemn de la început — n-am întreprins un război de cucerire trecând Dunărea, ci am întins numai peste Dunăre acțiunea noastră defensivă. Dacă n-am putut fi consecinți în lucrări, pe care ni le-au impus alții, să fim cel puțin consecinți în lucruri, în care suntem liberi de a fi.
Deci dacă pe de o parte noi ne supunem și primim Dobrogea, pe de altă parte chestiunea cum s-o primim, adică a modului luării în posesiune, e mai grea de cum s-ar părea la prima vedere, grea din cauza împrejurărilor, grea prin necesitatea de a fi consecvenți cu declarațiunea făcută la intrarea în luptă, grea în fine prin modul de-a armoniza o anexiune de teritoriu pe care de aproape 500 de ani am pierdut-o către turci cu întreaga noastră manieră de-a privi lucrurile, cu moralitatea noastră politică, cu sentimentul nostru de dreptate.
Să nu se uite un lucru. Tratatul de la Berlin însemnează într-adevăr o înțelegere între toate puterile cele mari, dar acea înțelegere e numai formală. Sub forma netedă a articolelor, așezate pe o hârtie, care nici se supără nici bănuiește, fierb totuși dușmăniile și exclusivitatea intereselor, din cutele păcii, decretate în mod formal și solemn, se scutură insurgenții din Bosnia, liga albaneză, nemulțumirile din Rumelia, revolta lazilor, rezistența Porții contra cererilor grecești, iar pentru noi: concedierea cu nepusă masă a colonelului Fălcoianu și repatrierea cerchezilor în Dobrogea. Să ne înțelegem. N-am fi avut nimic contra repatrierii sub auspiciile noastre sau sub auspiciile voinței liber exprimate a provincialilor dobrogeni; însă repatrierea energicului dar turburătorului element sub scutul ocupației rusești poate avea o altă semnificație, când cunoaștem înlesnirea cu care acești oameni, mercenari de meserie, se pun la serviciu orișicui și când din cazurile citate, avem dreptul de-a ne îndoi despre sinceritatea omnilaterală a stipulațiunilor tratatului de Berlin.
Nu ne e frică de acești oameni, precum austriecilor nu le e frică de bosniaci sau rușilor de lazi, căci Dobrogea e departe de a avea prin natura ei fizică o atât de însemnată putere defensivă, ca Bosnia și Lazistanul. Dar a împușca în oameni ar însemna a preface anexiunea pacinică în cucerire, ar însemna a împărtăși punctul de vedere al tuturor celora care s-au luptat cu turcii în acest război, ar însemna a deveni complici cu ei și a consfinți prin această complicitate pierderea pe de-a pururea a Basarabiei. Cu ce drept ne-am plânge că poporul nostru se-mparte ca o turmă necuvântătoare când noi înșine am tratat ca pe o turmă necuvântătoare părțile unui popor, care și el are mari calități și mai cu seamă o mare și nu tocmai neîntemeiată susceptibilitate națională? Sau poate turcii din Dobrogea cu strălucitul lor trecut militar, ei cuceritori în trei continente, se pot privi ca o turmă fărde voință, căreia nu-i pasă sub ce stăpân încape?
Într-alt număr al Timpului, am anticipat chestiunea de principiu ca și când ar fi fost hotărâtă deja, pentru că știrea adusă de bine informata “Corespondența-politică“, cum că guvernul nostru umblă să precupețească de pe acum pământul Dobrogei, ne indignase. Același principiu moral, care ne dictase respect, pentru averea privată din Dobrogea, ne dictează și șirurile acestea care ating modul politic al luării în posesiune. A face ce fac toți, adică a lua și a stăpâni cu baioneta e lucru ușor; a păstra însă acest orient în miniatură cu tot amestecul său de popoare, a dovedi că suntem destul de drepți și destul de cumpătați, ca să ținem în echilibru și în bună pace elementele cele mai diverse, este o adevărată politică, pe lângă care politica forței brute e o jucărie.
Dar înainte de a hotărî definitiv datoriile ce ni le impune nouă în special anexarea Dobrogei, ne abatem puțin pentru a arăta dreptul nostru în aceasta. Dreptul nostru e istoric. Dacă împrejurările sunt de natură a-l sprijini, cu atât mai bine; însă în orice caz, fără acest sprijin ar fi un drept nud, de a cărui întrebuințare ar trebui să ne ferim.
Într-adevăr, încă în vremea lui Herodot, Dobrogea era stăpânită de geți, care îngemănați într-un singur stat cu dacii țineau amândouă malurile Dunării. În vremea lui Cezar, Dobrogea e în mâinile romanilor, iar dacii și geții trecură de mult dincoace de Dunăre și se așezase definitiv aicea. Pe timpul împăraților Dobrogea era populată, în orașe, de comercianți greci, pe șes de sciți plugari și făcea parte din provincia Moesia inferioară. Poate că în vremea aceasta a fost epoca dezvoltării celei mai mari a provinciei. Cosmografia anonimului din Ravenna, o compilație din veacul al 17-lea după Christ, dar a cărei autenticitate e fără de nici o îndoială, ne citează orașele Dionisopolis, Bizoi, Timum, Tirisso, Callatis, Stratonis, Tomis (locul de exil al lui Ovid), în fine Istriopolis, toate colonii grecești de negoț (Cf. Ravennatis anonymi cosmografia, IV, 6.) iar Pliniu bătrânul citează ca orașe scitice Afrodisias, Libistos, Zigere, Borcobe, Eumenia, Parthenopolis, Gerania. Pe itinerarul lui Antoniu numărăm de la Silistra (Durostoro) până la Noviodunum (Tulcea) șase orașe mai însemnate: Transmarisca (Turtucaia), Capidava, Carso, Cio, Beroe, Troimisi iar de la Noviodunum(Tulcea) până la Callacis (Mangalia?) două orașe: ad Salices și Tomi (Küstengé?). Dacă mai adăugăm încă o parte din orașele Moesiei inferioare tot la Dobrogea, vom avea însemnatul număr de 20 de orașe în acea provincie, dintre care cele mai multe au pierit fără de nici o urmă. Rămânând moștenire împărăției răsăritului, Dobrogea a fost cutreierată ca și principatele românești de roiuri de popoare: de huni, avari, pecenegi, cumani și în fine de tătari. Într-adevăr pe la începutul veacului al XI-lea, cumanii sau polovții, un neam finotataric, își părăsi așezarea de lângă Volga și ocupă țările române din care au gonit pe chazari și pecenegi. Cum că în veacul al unsprezecelea, cu mult în urma venirii bulgarilor, stăpâneau în Dobrogea pecenegii se dovedește prin multe nume actuale de pârâuri și localități. Scoși au fost pecenegii de cumani, aliații viguroși ai asanizilor contra Bizanțului. În fine, în veacul al treisprezecelea, epoca fondării principatului Valahiei, cumanii sunt scoși din țară de către tătari, care se așezară cu predilecțiune în Dobrogea și sunt până azi acolo. Existența lor în acele părți îl face pe Mircea I să se numească prin hrisoave în toată forma domn al țărilor tătărești. Astfel provincia a fost stăpânită succesiv de toate roiurile de popoare barbare care au trecut prin țările noastre, deși această stăpânire n-a întrerupt continuitatea de drept a împărăției bizantine, care-și menținea garnizoanele și organizația provincială mai cu seamă în orașele țărmurene și în olatele mai mult sau mai puțin întinse ale acestor orașe. Cu succes au fost luate orașele țărmurene de către asanizi, pe când șesul însuși pare a fi rămas tătăresc. De la tătari a luat Mircea, domnul țărilor tătărești, Dobrogea, de la Șișman, Vidinul și malul drept până la Silistra și le-a și ținut toate acestea, până ce la 1413 sultanul Mohamed I ocupând cetățile românești Isaccea, Silistra și Giurgiul, precum ocupase Nicopolul și Vidinul, puse capăt domniei Basarabilor pe malul drept al Dunării. În vremea lui Mircea populația Dobrogei se vede a fi fost în majoritate tătărească.
În vremea migrațiunii popoarelor, deci și în vremea venirii bulgarilor, cât și mai târziu, atât Dobrogea și țările române se considerau ca aparținând împărăției bizantine și anume |ara Românească și Moldova făceau parte, adesea numai nominal, din Mesia inferioară. Anonimul din Ravenna zice:

Asemenea peste fluviul Dunării sunt următoarele cetăți ale Mesiei inferioare: Porolissos etc. între care Sacidaba, Ponti Aluti, Romulos, Zarmisegethusa ș. a. care după tabla Peutingeriană și după Ptolomeiu se află fără contestare dincoace de Dunăre.

Urmași ai dacilor și romanilor și cei din urmă posesori ai Dobrogei înaintea cuceririi prin Mohamed I, dreptul nostru istoric este întemeiat; dar sprijinul cel mai bun al acestui drept sunt împrejurările chiar.
Într-adevăr, petițiunile uniforme ale bulgarilor din Rumelia, care declară, că nu vor a trăi alături cu mahometanii și că ori unii ori alții trebuie să iasă din țară, aprobarea indirectă a acestor petițiuni, cuprinsă în răspunsul principelui Dondukof-Korsakof; vestita programă despre organizarea Bulgariei, trimisă din Belgrad către Norddeutscche Allgemeine Zeitung, în care se stabilește confiscarea averilor geamiilor și vânzarea cu toptanul și pe prețuri de nimica a bunurilor imobile ale musulmanilor din Bulgaria, toate acestea sunt de natură a face pe mahometanii din Dobrogea să piardă orice gust de a fi lipsiți de o provincie, în care majoritatea generală ar extermina majoritatea locală.
Dar dacă dreptul nostru istoric și împrejurările sunt îndestul de puternice față cu Bulgaria și cu alte puteri, lucrul nu stă tot astfel față cu chiar populația Dobrogei. În privirea acesteia maxima jus posterius derogat priori e-n vigoare. Locuitorii Dobrogei sunt adevărații proprietari ai ei și dreptul nostru istoric alături cu posesiunea lor de fapt se poate compara cu un hrisov vechi domnesc alăturea cu proprietatea reală, mai ales când n-a fost acest drept istoric cauza intrării noastre în război, mai ales când am declarat că nu trecem Dunărea ca să cucerim.
Afară de Delta Dunării și insulele, care sunt incontestabil ale noastre, căci ne-au fost hărăzite și prin tratatul de la Paris și se țin de noi prin chiar natura teritoriului, apoi fiind nelocuite nu ne impun datoria de-a ține seamă de voința legitimă a altuia, celălalt teritoriu al Dobrogei îl primim într-adevăr, dar numai c-un titlu veritabil de drept, cu consimțământul populațiunilor.
Cum se vor întreba populațiunile — prin plebiscit sau pe altă cale, e o chestiune de detaliu. În orice caz, n-ar fi o chestiune de dominare, ci de conviețuire, căci nu e vorba de cucerire, ci de uniune.
Această atitudine credem că ar fi pe deplin corectă. Ar fi corectă din punctul de vedere al moralității politice, ar fi conformă cu maniera de a vedea a unui popor, care fiind însuși în mare parte apăsat și supus sub popoare străine, nu voiește a face și el ceea ce dorește să nu i se facă. Apoi ni s-ar dovedi în mod pipăit cum că stipulațiunea respectivă a tratatului de Berlin e sinceră și în fine n-ar mai fi vorba de schimbul Basarabiei, cel puțin nu pentru conștiința noastră națională.
Se înțelege că nu dăm nimănui lecțiuni de morală politică și de dreptate. Dar pentru un popor mic e primejdios de a imita procedarea celor mari și singura sa tărie e dreptul, dreptul legătuit, juruit, întărit cu șapte peceți.
Cazul consultării populațiunii în privirea aceasta nu e cel dintâi, deci nu e unic. Nizza și Savoia, cedate Franței printr-un tratat în regulă, au fost consultate și au primit a fi anexate; într-un mod asemănător se poate consulta Dobrogea. Sau dacă acest mod s-ar părea nepotrivit cu starea Dobrogei, atunci se va găsi o altă formă legală corespunzătoare. Cu această ocazie s-ar dovedi totodată și dorințele speciale ale provinciei și prerogativele, care le-ar cere gințile deosebite, pentru a-și păstra individualitatea.
S-ar dovedi c-un cuvânt modul de conviețuire pe care-l doresc populațiunile. Raționamentul nostru trebuie să fie următorul: în război am pierdut o provincie și n-am câștigat nimic; să vedem acuma dacă avem destul sentiment de dreptate și dacă inspirăm destulă încredere pentru a câștiga o provincie pe cale pacinică și numai pe cale pacinică.
Acesta e singurul protest pe care-l putem ridica fără a jigni pe nimenea, dar și fără a lovi în noi. Sentimentul de naționalitate a poporului român e prea viu, pentru ca guvernul lui să poată face abstracțiune de dânsul. Deci constrânși a fi înțelepți în procedarea noastră și independenți fiind acuma, adică liberi de a muri de arma celui mai tare, să păstrăm cel puțin până în ultimul moment mândria și sentimentul dreptății noastre, care ne sunt absolut trebuitoare, pentru momentul când existența noastră, de astă dată atârnând ca frunza pe apă, ar fi din nou pusă în chestiune. Greutatea e de a împăca exigențele simțului național cu susceptibilitatea asemenea naturală a fostului nostru aliat.
În cazul când populațiunile Dobrogei ar fi contra anexiunii în forma ei cea mai blândă chiar, de ex. contra uniunii personale, atunci ar fi un semn:
1) că stipulațiunea tratatului de Berlin relativă la aceasta a fost subminată de mult de contralucrările unei puteri mari;
2) că ni s-a preparat o mreajă, care să ne consume puterile și mijloacele în lupte sterile,
al căror rezultat — cel mai bun chiar — ar fi cucerirea unei provincii c-un climat în mare parte nesănătos și care nu ne-ar aduce nici un folos pentru cincizeci de ani; căci n-avem nevoie a spune — ceea ce toți știu — cum că de când Dobrogea e cunoscută, adică de 2 500 de ani aproape, de la Herodot și până azi, ea a fost o provincie mlăștinoasă, puțin populată, foarte fertilă dar și foarte nesănătoasă, care numai sub cârma de fier a poporului roman putuse ajunge la un grad de înflorire relativă. Dar cum a căzut cauza acelei înfloriri, adică Roma, toată suprafața Dobrogei, lăsată la discrețiunea agenților naturii care o stăpânesc, redeveni repede pustiul care-a fost întotdeauna, un pustiu care atrage prin fertilitatea lui mereu colonii noi, dar pe care le și stinge cu aceeași repejune cu care le atrage.

19 august 1878