Andromahe

 

Iată-i chiotind în cînturi,
Cupe-ncununînd cu vin;
Flota cu sprijin de vînturi
Vîjîie sub cer senin —
O, nu fierbi, adînc al mării,
Și furtuni tu nu stîrnești
Ca s-azvîrli îndepărtării
Rămășițele grecești;
Zeus, nu zgudui tu rotundul
Cerului cu foc etern,
Ca să-i vînturi în afundul
Nopții veșnice-n Infern!

De-am putut scăpa de săbii,
Flăcări ne-au încins pe loc;
Robi ajuns-am pe corăbii,
De-am putut scăpa de foc!
Vai, și de-au scăpat o seamă
De robie, unde sunt?
Chinul ăsta cum se cheamă,
Cînd de viu ești în mormînt
Rătăcind printre ruine,
Troia moart-o vor vedea,
Și le-ar fi cu mult mai bine
Dac-ar fi pierit sub ea!

Dar și-atît e mîngîiere,
Cu iubiții tăi să fii
La un loc și-ntr-o durere;
Și e dulce gînd să știi
Că cenușa ta udată
De vrun binefăcător
Va zăcea amestecată
Vecinic cu cenușa lor!
Însă noi, pe mări, robite
Urgisiților ahei,
Noi ne ducem risipite
Prin pămînturi fără zei!

Tu mi-ai prevăzut mormîntul,
Tu Casandra,și-ai tăcut?
Nimeni nu-ți credea cuvîntul,
Însă eu l-aș fi crezut!
Astăzi n-aș pluti spre Ftia ,
Îndurînd potop de-ocări;
Noi n-am suferi robia
Celei mai mișele țări!
Eu prin Skyros, tu-n Micene
Roab-a regelui să gemi —
Țara unde cresc Helene
Și se nasc Neoptolemi!

Plînge tînguita gloată,
Plîng și eu privind la ea:
Ah, din lumea asta toată
Eu am partea cea mai rea!
Îl urăsc, și el, turbatul,
Nemilos cu mine nu-i;
Cel ce mi-a ucis bărbatul
Azi mă are-n voia lui!
Întunerec mă-mpresoară,
Mîinile pe cînd îmi frîng,
Și vedenii-n jur îmi zboară
Și-mprejuru-mi toate plîng

Plîng lopețile, și plînge
Marea cu murmur amar —
Iată-l, gol și plin de sînge,
Hector, și-i tîrît de car.
Risipită-n vînt viața
Strop de strop din el s-a stors,
Și, murind, strivit, cu fața
Bietul e spre Troia-ntors.
De fiori încremenește
Largul apelor adînci,
Și de vaiet lung vuiește
Golul mucedelor stînci!

Și mă-ntorc... și mi s-arată
Sîngele-mproșcat pe zid,
Și, gemînd cutremurată,
Lumea ochilor mi-o-nchid.
Nici o milă n-au mișeii!
De-un copil nepriceput
Tremurau pierduți aheii
Și-Agamemnon s-a temut.
O, și sunt viteji! și tată
Au pe Phoebus! Cum te mint
Și tu nu-i stîrpești odată,
Mîndre zeu cu arc de-argint!

Iar prin noapte, cînd, pe puntea
Tigrului, eu de dureri
Îmi îngrop în palme fruntea,
Vine-ncet printre străjeri
Hector aducînd de mînă
Pe copil, frumos și blînd;
Glasul apelor se-ngînă,
Pînzele vuiesc gemînd:
Și pe cînd la piept ne strîngem,
Plînge tată și copil,
Și tustrei prin noapte plîngem —-
Evoe,-n Infern, Ahil!

O, dolopi, și v-amăgește
Gîndul că, rîzînd de sorți,
Azi prin mine se-njosește
Cel mai vrednic dintre morți!
Că din cercul nemuririi
Smuls ieși-va, voi păgîni,
Cel ce v-azvîrli pieririi
Pe la Xantus, ca pe cîni?
Iar tu crezi că-i trecătoare
Jalea mea pe care-o gem?
Că mă vei călca-n picioare,
Barbare Neoptolem?
 
Blestemată fie țara
Care v-a născut pe toți!
Ura lumilor și-ocara
Moșteniți-o la nepoți!
Iar pe tine-n rînd cu orbii
Foamea poartă-te prin uși,
De pe cîmpi adune-ți corbii
Oasele-n scîrbos culcuș;
Și murind, de-i vrea cu mîna
Să-ți aduni pe-obraz nisip,
Sa se zvîrcole țărîna
Îngrozită de-al tău chip!

Și-n tesalicele maluri
Rîuri milostive sunt
Ca-n rostogolite valuri
Să dea omului mormînt!
Și greceasca spadă scurmă
Pieptul, ca și orice fier,
Curge de pe-a dînsei urmă
Sîngele din cei ce pier.
Și-ori și-n care țări silită
Să trăiesc, se va afla
Vrun pămînt care să-nghită,
Hectore, pe-aleasa ta!