Anatolida sau Omul și forțele

 

I. Empireul și Tohu-Bohu

Înalt, mai sus de ceruri, la locul nemuririi,
În sfânta atmosferă luminii celei vii,
De unde-emană viața; și râul fericirii
Adapă, răcorește cereștile câmpii,

Și spiritul agapei burează ambrozie
Și-nmărgărită câmpii eternei beatituți,
Spre-a crește-haritatea, angelica tărie
Din care purced pacea, divinele virtuți;

Pe muntele de aur, în stânci de adamante,
Cu pulbere de stele, verzit de imortali,
Umbrit de cedri-eterii, florat de amarante
Și unde se dezvoltă virtuțile florali;

Acolo unde-adie zefirul de clemență
Prin arborii științei ce Domnul! Domn! șoptesc
În quietutea naltă d-amor, de inocență,
La râuri de viață ce Domn! iar murmuiesc;

Pe culmea astui munte, sub tinda-omnipotenței,
Înconjurat de angeli, puteri de serafimi,
Acolo este tronul divinei providenței,
Pe mii de miriade de repezi cherubimi.

Cerească armonie organe mii răsună;
Poeții-eternitătii, serafi întraripați,
Sub degete d-auzuri vii arpele înstrună,
Răpiți în adorare, de Domnul însuflați.

Ființe de simțire, cu totul de vedere,
Contemplă în mirare p-eternul Iehova,
În marele panhymniu, în sfânta preveghere
Întreg nemărginitul răsună: Osana!

P-același tron, d-a dreapta, născut în preștiintă
În sânu-eternității, de angeli nevăzut,
Etern era și Fiul, cu Pater d-o ființă,
Ca dânsul fără margini și fără început.

Când pater al puterii, voind să-l glorifice
Ca un moștean al gloriei, ca Verb și creator,
Puteri, virtuți într-însul să se identifice
Și-ntr-însul să cunoască p-al lor începător,

Cerești, eterii trombe în spațiuri răsună,
Puteri, tării de angeli svol repezi, lin se pun;
În juru-Omnipotenței miniștrii toți s-adună,
Atenți în tot amorul, ascultă, se supun,

Văd toți pe Fiul gloriei l-a Patrelui său dreaptă
Și cunoscut se face Cuvântul peste tot;
La vocea-i mundiferă creația așteaptă
Și laudă, mărire din arpele lor scot.

Și spirite, și geniuri, și minți ce nasc știință
Se-ntrec să se închine la Marele Cuvânt,
Prin el să se-ntregească în toată-a lor ființă
Și-ntr-însele să cheme al lui coborământ.
O nouă sărbătoare în ceruri se serbează;
Trag toți cu-ardoare sfântă, aduc carul cel viu
Ce splende de lumină și de științi derază.
Pe dânsul se așează Divinul Verb și Fiu,

A lui de flăcări roate iau drumu-ntraripate;
Sunt cherubimi prea repezi ce-n mii de ochi lucesc;
Orele-eternității la dânsul înhămate,
D-apocalipse duse, spre secoli propășesc;

De angeli miriade preced și îl urmează,
Și carul naintării propasă ne-ncetat,
Din iute în mai iute, și-n calea-i însemnează
Al lumii plan simbolic, d-atunci predestinat.

Tăria înconjoară în sfântă armonie
Și cerurile toate de glorie se-mplinesc;
Dreptatea, adevărul, știința, bucuria
Răsar într-a lui urmă și cresc și se-nmulțesc.

Iar spiritele-ntr-însul, prin tragerea centrală,
Celebră imeneul, arzând ca mii de sori,
Ființe mii într-una în nuntă-universală,
O flacără din flăcări, volvoare din volvori.

Al păcii spirt e una cu-al dragostei, blândeții,
Al dragostei ș-al păcii într-una se unesc
Cu al inteligenței ș-al naltei frumuseții,
Și toate iar în Domnul și cresc, și viețuiesc.

Tot este viu în ceruri și totul e viață,
Ș-o sfântă armonie ș-o unitate fac;
Un plan e tras d-atuncea, și totul ne învață
Că sufletele noastre tot astfel se înfac.

Tot astfel se mărită, tot astfel se-mpreună,
Așa purced și astfel solia-și împlinesc;
Așa-ntr-a lor agape ca flăcări se adună
Și tot așa ca raze la centru se unesc.

Astfel Fiul Puterii în glorie naintează
Din margine la alta, în drum triumfător;
Iuțimea naintării prin șoapte cuvântează
Și vine iar de șade pe tron imperator.

Se umple tot de glorie, de laudă, mărire,
Un singur cap arhangel rămâne nemișcat;
Distat în deitate, putere, fericire,
Iar ca ministru-al cerului, el singur protostat.

Onori și nemurire, tărie, libertate
Avea în cele nalte, de tot se bucura;
Ci cum văzu Cuvântul, a lui divinitate,
Îl dezvoltă în sineși, și greu îl apăsa.

Sta mut marele-arhangel, cu degetul la gură,
Sta neclintit la postu-i și buzele-și mușca,
Fierbea trufia-ntr-însul, fierbea friguri de ură,
D-a tâmplelor bătaie ochi, față se roșea.

Oribilă durere de frunte îl cuprinde
Și fruntea i se umflă, nu-l mai încape loc;
În cugetu-i prin ură concepe și s-aprinde,
Turbează apostatul, o spumă e, un foc.
Plesnește al lui creștet. Născu păcătuirea;
Frumoasă și ridentă îi svoală împrejur,
Arhangelul răsuflă, resaltă-n el simțirea,
Se-ncântă d-a sa filie întâiul duh sperjur.

Se înamoră; ea îl răpește,
Și mii de angeli o numesc sor',
La toți ea râde, ascuns fior
Pe toți petrece. La toți clipește,
Pe toți provoacă, la toți se-ntinde,
Cu toți e dulce, ochii-i vorbesc;
Și cap, și inimi la toți aprinde,
Ard de plăcere, tremur, doresc.

Ce mare și teribilă la angeli încercare!
Pe cine frumusețea-i nu l-ar fi tulburat?
O filie d-arhangel, născută-n cugetare,
O femine în spirit! Frumosul încarnat!

Răpindă, grațioasă, plăpândă,-amăgitoare,
Și umede și rumeni dulci buzi de Lucifer,
O față de speranță și mâini prea dătătoare,
Un viitor ferice frumoșii-i ochi ofer.

A sexului ei grații inspiră voluptatea
Și farmec peste farmec în corpu-i aerin;
Mișcarea ei seduce ca însăși libertatea
Și-n fața ei străluce ca fulger în senin.

Cochetă fără margini, cerească curtezană,
Încatena voința, pe toți îi captiva,
Și toți în ea văzură de cer o suverană;
Spre-a-i merita favoarea a-mpărăți dorea.

La toți le vine-n minte a-și pune rezidența
Mai sus de tronul păcii ș-a se-ndumnezei,
A-și însuși, a smulge pe seamă-și providența
Și sceptrul preatăriei spurcat a mânui.

În spiritul tiranidei strigară: Libertate!
O mască-amăgitoare infamei tiranii,
Iar boltele eterii răsună: Strâmbătate!
Din margine la alta trosnesc din temelii.

A reușit cocheta; dar țipă,-ngălbenește,
L-al său părinte-aleargă, și ochii îi sclipesc,
Și tremură la sânu-i, de el strâns se lipește,
La piept și el o strânge, și-ntr-una se unesc.

Bubuie cerul, se scoală Împăratul;
Duduie eterul, că pasă urgia;
Fulgere, vâlvoare în spațiu șerpuiesc;
Focul se-ntinde, curăță păcatul.
Marea-exploziune arrestă-eternitatea;
Saltă firmamentul și sorii se spăimântă,
Cugetul de crimă pe unde se-ntinde
Tot desfigurează, ca trăsnet încinde;
Foc negru și roșu lumina se preface,
Plumb e ușurința și cerul se desface;
Cad rebelii-n spațiu și vâjâie căzând,
Haos, abis mare-i așteaptă căscând.
Pică și se schimbă pe cât trec din cer
Capete de angeli, de demoni picioare,
Aripă cerească una se mai vede,
Alta infernală la vale-nnegrește,
Monstru la alți capul în abis precede
Tălpile, lumină în cer mai lucește.
Neagră, fumegândă acum sunt volvoare,
Nume, suvenire din ceruri le pier.

Se-nchide empireul. Ca fulgerul străluce
Un gladiu de flăcări ce ține Mihael,
Ce miriade d-angeli comandă și conduce,
Și pacea le anunță prea blândul Gabriel.

"Cu tremur și teroare să stăm pe loc, cu frică,
La toți atențiune! Căzutul e Satan!"
Satan! răsună cerul, Satan! se nalță, pică
Satan! din sferă-n sferă, și-n haos urlă — AN!!!

Cu mult este mai mare căderea spirituală,
Și nu pot fi cuvinte a se asemăna
Cu oricare cădere ce e materială,
E mică-asemănare concret a se-arăta.

Când aste întunerici de lumi nenumărate,
Nestrămutate astre și sateliți, planeți
Ce-și țin ale lor giruri prin căi preînsemnate,
Sori, centre parțiale, spăimântători comeți,

Când toate s-ar exmulge din marea concentrare,
Ieșind din a lor axe, și nu s-ar mai ținea,
S-ar precipita-n spațiu spre-eterna lor pierzare
Și una peste alta zdrobindu-se-ar cădea.

Ast uiet ce ar face totala-anomalie,
Amestecul, ciocnirea, zgomult material,
În ceartă elementele, cutremur în tărie,
N-ar face-atâta uiet ca-ast zvon spiritual.

Ca soarele de mare, mai mare între stele
Și stinși d-a lor lumină ca Urius, Titan,
Așa cad legioane de spirite rebele,
Moloh, Baal, Asmode, Dagon, Rimnon, Satan.

Cad repezi nouă zile; căderea se-ndesează,
Din regiune-ntr-alta mai repezi vâjâiesc,
Se-ntoarce fiecare spre ceruri, să mai vază,
Și trăsnete-nmulțite din urmă îi ajung.

Cad unul peste altul, ruine spirituale,
Și se resping teribil, în spațiu se-ntind;
Minți, spirite stupide, perverse și fatale,
Ca flăcăre în vortici tot haosul aprind.

Și cad căzând ca mintea, s-afundă în turmente,
Vârteje ascuțite, și tot se ascuțesc,
Și șuieră vâlvoarea ca lupta-n elemente,
Și negri, cât s-afundă, cu-atâta se negresc.

Plesnește universul, abisul se despică,
Tartarul se deschide; de foc un ocean
Se-ntinde fără margini, și demonii tot pică,
Cei mari tot mai nainte, din toți mai greu — Satan.

Acesta, ca alt soare, și încă și mai mare
Și repede ca mintea, cu uiet ajungând,
În Tartar urlând cade, s-afundă ca-ntr-o mare,
Cât universu-n spațiu deschide volborând.

Se varsă, stropesc flăcări, ca insola răsare,
Lăut în focul gheenei, ca-n jurământ fatal,
Uimit scutură capul, se-neacă de turbare
Și grință la cer dinții teribil, infernal.

Cu-același zgomult cade și Belzebuth, Astaroh,
Talmuth, Hamos, Asmode, Dagon, Mamuth, Baal,
Astoret, Isis, Orus, Moloh, Balmol, Briaroh,
Brihmuter, Gorgon, Bulhah, Rimnon și Belial.

Tartarul zbiară, grință și tremură-n turbare,
Și țipete teribili răsțipă, bubuiesc;
Lung urlă și răsurlă vendictă, răzbunare,
Blestemă providența, la ceruri greu hulesc.

Ca unde-ntărâtate când stă o vijelie,
Dezmăsurate unde când grele cad, plesnesc,
Așa munții de flăcări, dup-astă-anomalie,
În flisv plesnesc, se nalță, iar cad și iar plesnesc.

S-alină-apoi tumultul și nu mai e vedere,
Profund, mare-ntuneric în mijlocul de foc,
Vârteje de fum negru rotează în tăcere;
Zdrobiți abia demonii se-ntorc, își cată loc.

Și ce loc să-și mai afle? în locul de durere,
În locul din afară și unde nu ajung
Nici pace, nici repaos, nici semne de tăcere:
Exotic întuneric ș-eternul suspin lung?

Când s-ar lua unime în loc de măsurare
O rază de la soare și până la pământ,
D-aci până la ceruri e mare depărtare!
Unimi d-astă măsură nenumărate sânt.

Sau cât este din centrul al centrelor tăriei
Și până peste polul și cel mai depărtat,
De șapte ori atâta principiul fericirii
A-mpins răul din ceruri damnării rezervat.

Aci, stătuți demonii de lunga lor cădere,
De trăsnetele juste pătrunși și sfâșiați,
Încep să mișuiască în vasta încăpere,
Într-un noroi de flăcări de tot desfigurați.

Jurați d-atunci la rele, l-a cerului urgie,
D-atunci asupra lumii inventă și trimit
Invidia, impostura, infama calomnie
Și morburile toate, păcatul înmulțit,

Corupțiunea toantă, trufia-mpilătoare,
Codarda-ipocrizie, parodiat amor,
Teribila minciune și moartea destructoare,
Discordii paricide, rezbel ucizător.

Orice flagel al lumii și orice sacrilege
Și guerrele civile aicea se încep;
D-aicea screme iadul și domnii far'de lege,
Popoarele rebele aicea se concep.

II. Imnul creațiunii

I. Lumina

Ai zis: "Fie lumină!" și iată, sunt, eterne;
Umplut-am universul ca peplu împrejuru-ți,
Și spiritul vieții se poartă peste ape;
Pătrunsu-s-a abisul d-o mistică ardoare

Și l-a cuprins fiorii;
Tresare și concepe. Ai haosului germini
Spre viață și spre nuntă așteaptă a ta voce.

Materia inertă și vagă, și informă
Se pune în mișcare. E plin, plin este cerul
De gloria-ți eternă, și peste tot splendoarea-ți
Prin mine se revarsă suavă, lină, blândă.

Arhangeli ai puterii! voi, Eloimi, la față,
Glorificați pe Domnul prin operele voastre,
Cântați, căci vocea voastră e însăși armonie,

Creație divină.
Ca fulger din tenebre am răsărit lumină,
Lumină creatoare,
Și-n haos echilibrul și ordinea se puse:
Tenebrele d-o parte iau numele de noapte,
Și părțile luminii, din Zeu, se numesc ziuă.
Tot spațiul se umple, și timpul ia măsură.
Se face prima seară, se face dimineață,
Și periodu-acesta zi una se numește.
Lumină, întuneric, glorificați pe Domnul,
În ziuă și în noapte etern preaînălțați-l!

II. Firmamentul

Ai zis să fiu, și iată, la-omnipotenta-ți voce,
Din planul preștiinței extinsu-m-am ca domă
La sfântul tabernacol, nemărginitul templu!

Țesutu-s-a-mprejiuru-mi catenă-adamantină
Prin care se țin toate — și m-a încins tăria.
În tot nemărginitul, în multul nalt de ape,
Mai sus decât zenitul, mai jos decât nadirul,
Sub tâlpile-ți divine ai zis să fiu tărie
Și solidar cu toate. Chematu-m-ai pe nume

Și firmament mi-ai zis.
Dasupră-mi ascindură ca spirit ape vergini,
Și câte se nuntiră sub mine descindură

Să fie fecundate.
În mijlocul lor, Doamne, m-ai rotunzit ca domă,
Și cer e al meu nume,
Cuprinsul fără margini omnipotenței tale.
Te bucură, eterne! princip al frumuseții!
Căci opera-ți e mare ș-o recunoști de bună.

Se face iară seară, se face dimineață;
Ai istoriei angeli, în deltele eterne
Înscrieți ziua-a doua.
Glorificați pe Domnul, că sfânt e al lui nume!

III. Apele

Vocea Domnului peste ape,
Peste ape gloria lui.

Puteri primordiale, principe, Eloimi,
La nuntă, la creare sculați! suntem chemate;
Prunci-angeli ai răcorii cu aripi diafane,

Lucide ca-adamantul,
Formați-vă în rouă, din rouă-n picăture,
Din picăture-n ploaie, cântați și trageți danțul,
Descindeți și risorgeți, formați fântâni, pâraie,
Luați cursul în râuri, sisteme, congregații,
Umpleți și văi, ș-abisuri, și mări, pelage toate,
Formați de oceane catena prelungită
Și trageți, trageți hora; încingeți tot pământul,

Scăldați-l, fecundați-l;
Din sânul vostru iată-l că iese ca mireasă
Din nupțială baie.
S-aude-al picăturii încântătorul timbru
Ca-adamantine coarde de vânt înfiorate;
Fântâne, sorginți vergini, uniți susurul vostru
Cu-a râului murmură, cu uietul cascadei,
Cu spumegosul gemet fugoaselor torente,
Cu gravul flisv al mării ș-al valurilor muget,

Pangosmie-armonie!

Să lăudăm pe Domnul din cele preaînalte
Și cele mai profunde!
Ca tunetu-a lui voce răsună peste ape;

A zis și, iată, suntem.
Cât e de bine, Doamne, când tu zici că e bine!
Apari ca o mireasă, o, Mater Terră sacră,
Prepară-te de nuntă;
Pe creștetul tău pune a munților coroană,
Plini d-aur, de rubine, smeralde, iacinte,
Safire, adamante, de-ntregile-ți tezauri.
Ai munților nalți cedri, dumbrăvile-ebenine
Și fructidorii arbori adorni de multa floare:
Sunt brunele-ți cosițe, regala-ți capellură;
Aromele lor toate — cosmeticele tale.

Să înflorească pomii, să-și dea ale lor fructe,
Să germine-n tot locul și iarba, ș-orice plantă,
Dezvolte-se-orice floare, răsfire-se mirosul,
S-adoarne, să profume talamul tău de nuntă;
Și așternutul candid amorurilor tale
Întindă-se-n tapete, arhetipe modele
De orice țesătură, de orice adornare.
Ai grațiilor angeli, formați cununi, festoane
Spre marea sărbătoare.

Cântați, flori, bucuria și lăudați pe Domnul
Pe idioma voastră, vă exalați profumul
Spre ceruri ca tămâie. Formați sublime-acorduri;

Armonie d-arome.
Natura este-n nuntă, serbare-universală.
La germinare, plante, ș-eternă propagare!
Pe generi și pe speții vă dați a voastre fructe
Cu propria sămânță ș-a lumii abondanță.
Glorificați pe Domnul, c-aroma vă e imnul
Și sacrificiu fructul.
Eternul se complace în existența voastră,

Contemplă— și e bine!
Și iar se face seară, și iarăși dimineață,
În deltele eterne se-nscrie ziua-a treia.

IV. Astrele

A zis și, iată, suntem luminători ai lumii.
Strălucitoare heliu, sori, principi de lumină.
Focare arhicentre de raze, de splendoare,
Planeți, astre, luceferi, sisteme de lumină,
Să lăudăm pe Domnul!

Spre luminarea zilei, spre luminarea nopții
În firmament ne puse drept candele de aur,
În templul său cel mare,
A fi imagini însăși nespusei lui splendoare:

Reprezentați pe Domnul, narați a lui putere
Și gloria-i divină prin legea ce vă puse.
Lumina vă e vocea, prin ea vorbiți vederii;
În cursul periodic vă exprimați cuvântul,
Distingeți între vară, distingeți între iarnă,
La timpi, la ani, la zile fiți semne nemutabili:

Aceasta va e legea.
Armatelor de stele, străbateți firmamentul,
La veghiele voastre glorificați pe Domnul
În tot nemărginitul, fiți eho l-a lui voce,

Căci zice că e bine.

Se face iară seară, se face dimineață;
În tablele eterne se-nscrie ziua-a patra.

V. Peștii și păsările

A Domnului iar voce răsună peste ape,
Și aerul și marea se umplu de viață,
Dau ramuri zoofite, polipii iau simțire,
Se umple tot abisul, cuprinsele marine
De lucitorul nacru, de candidele perle,
De rumenul coraliu.
Înoată peștii-n ape, în aer păsări svoală
Și, binecuvântate d-omnipotenta voce,
Tresar de bucurie, celebră fiecare

Amorurile sale,
Spre-eterna propagare și varia-nmulțire
De generi și de speții.

Cântați, din aripi bateți, ființe svolătoare,
Nălțați la ceruri imnul prin cântecele voastre;
Voi, notători, asemeni jucați-vă în ape,
Umpleți cuprinsul mării, câmpiile eterii;
Sunt binecuvântate a voastre tinereți

Și candide fiori.
L-aspectul vostru Domnul exclamă că e bine.

Și vine iară seara, se face dimineață,
Se-ncheie ziua-a cincea.

VI. Animalele pământului

La viață, la lumină,-n sus orice suflare,
Luați formele voastre, de la insect și vierme
Și pân' la patrupede ce pașteți câmpi, dumbrave,
Și până la sălbatici ale pădurii fiare;
Ieșiți pereche toate în masculi și în femini,
Serbați nuntele voastre, vă propagați în secoli
Pe generi și pe speții, vă reproduceți semeni,
Nutriți, vă creșteți puii ce își așteaptă cuibul
Întâi la sânul vostru ș-apoi la al naturii,
Ospăț universale ce-ntinde providența
La tot ce e viață, la toată răsuflarea.
S-a pus și vouă lege, urmați dup-a ei voce,
Vă înmulțiți și creșteți, glorificați pe Domnul
În varii idiome, după natura voastră,
Căci, binecuvântate, aveți o providență
Ce-i place să vă ție, și zice că e bine.

• * *
  

Cap-d-operă la toate, la vocea-omnipotente,
Drept în picioare omul apare ca un rege;
Contemplă universul, cer, soare, lună, stele,
Și parcă va să svoale, în sus să-și ia avântul.
Se uită împrejiuru-și, contemplă munți, văi, câmpuri,
Și tot care germină, și tot care răsuflă,
Și flori, și păsărele, și arbori, ș-animale,
Și tot ce este-n mare, și tot ce svoală-n aer;
Din toate omul simte misterioasa voce
Ce-i spune că e tipul, imaginea divină.
Contemplă, se contemplă și Zeul, ca și omul:
În sus se uită unul, ardică la cer fruntea,
Umana-inteligență simte pe Zeu în sine,
Iar Creatoru-și vede în om asemănarea
Și se dilectă-ntr-însul. "Creat-am pe om, zice,
Imagine divină, asemănarea noastră.
Vă înmulțiți și creșteți și dominați pământul,
Vă bucurați de dânsul, a voastră-avere este,
Al vostru eritagiu; și tot ce e pe dânsul
De domni să vă cunoască."

Ci, rege peste toate, de ce omul e singur,
Când tot care viază și simte și se mișcă
Își are și soția? Tot animalul este
Un individ în parte, pereche — două corpuri,
Iar omul e androgin, consoartea lui e-ntr-însul,
În sânul său o poartă, la inimă-i palpită
Ș-o simte că viază. Bărbatul și femeia
E el și ea-mpreună, aceeași creatură,

Același corp și carne,
Vivificați d-un suflet, trăind aceeași viață.
Amorul lor nu este unirea întâmplării,
Atracția ce trage pe vită către vită;
E naltul, suveranul amor al providenței,
Serafica ardoare ce suflete mărită --
Ș-aci transpare Zeul.

Înalta Beatitute, văzându-și a sa faptă,
Într-însa se dilectă ș-exclamă: bine foarte!

Se face iară seară, se face dimineață;
În deltele eterne se-nscrie ziua-a șasea,
Și-ndată Creatorul reintră în repaos.

VII

Cât ești de mare, Doamne! și cât de admirabili
Sunt operele tale!
Glorificați pe Domnul, puteri, Eloimi, angeli,
În arpele serafici cântați, preaînălțați-l;
În cer și pretutindeni răsune osana!
Lumină, întuneric, puteri și elemente,
Seri, astre și luceferi, răsune firmamentul
De laudele voastre,

Pământe, trage danțul în cercul horei tale
Și tot ce este-asupra-ți ardice a sa voce
Și rugă către ceruri. Ai munților nalți cedri,
Plecați al vostru creștet, vă înclinați, o, arbori,
Și plante câte sunteți, verdeață, pom și floare,
Nălțați profumul vostru.

Tot ce viază-n mare și tot ce svoală-n aer
Și pe pământ se mișcă, și om, și animale,
Pe idioma voastră, pe limba-și fiecare
Uniți vocile voastre, și cerul, și pământul
Răsune osana!

Materie și minte, cântați lauda mare,
Cântarea creațiunii, panhimniul ființei!
Cântați ziua a șaptea, a Domnului zi sfântă:
Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul, omnipotent eternul!
Plin este timpul, locul, plin cerul și pământul

De gloria-i divină!

III. Viața sau androginul

I

Se completară toate, și cerul, și pământul,
Ș-adornamentul lor.
Era grădină mare cum n-a mai fost vrodată;
Era-n edenul păcii plantație divină,
Terestru paradis.
Acolo fu pus omul, ca-n sânul fericirii.
Și rege peste toate, de toate a dispune

Și a se bucura.
Ca un străin și singur, uimit, fără să știe
Nici cum, nici unde s-află, nici d-unde-aci venise,
Sta jos pe flori, pe iarbă și răsuflând profumul

În dulce reverie.
Se uită, vede lumea pe cât vederea-ajunge,
Și-n toate câte vede nu știe să distingă
Departele d-aproape, distanța-ntre obiecte.
Se pipăie și simte senzațiune dublă:
De pune la ochi mâna, el simte totdodată
Cu mâna și cu ochii; de își atinge fruntea,
Simțirea-i e-ndoită: și-n degete, și-n frunte;
De-și pipăie genunchii, asemenea simțire,
Asemenea cu pieptul, cu membrele lui toate.
D-atinge-mprejiur iarba, de ia în mână floarea,
Nu simte tot asemeni ca-n prima pipăire:
Prin degete pricepe, nu însă și prin floare.
Ardică la cer capul, și soarele îi pare
Că-n ochii săi străluce, și-ntinde iară brațul
Să ia soarele-n mână. Ci sare în picioare,

Că soarele-e departe.
Asemenea cu munții, asemeni cu dumbrave,
Cu pomi, cu flori, cu fructe, voiește să le-atingă
Cum s-a atins pe sine, cum cele dimprejiuru-i,
Se mișcă și cu pasul, se-ncearcă să le-ajungă,
Să măsure distanța cu-a tactului simțire.
Ca ochii la lumină, așa i se deschide
La minte cugetarea, și-ncepe a distinge
Între aci ș-acolo, între subiect ș-obiecte,
Pe sinele său propriu din tot ce nu e sine.
La început crezuse că toate era-ntr-însul.

Când vine pruncu-n lume, abia condus, cu anii
Ajunge să cunoască în stadiul prunciei
Și al copilăriei, în anii-adolescenței
Câte, ajuns în floare, ca june le cunoaște
Și judecă și știe. Cu-ncetul se deprinde

Cu orice cunoștință.
Iar primul om apare din mâinile divine
Întreg și deodată plin de vigoare, june,
Apt d-a distinge-ndată din rău și dintre bine,
Și mintea-i se dezvoaltă în câteva momente
Cum nu se mai dezvoaltă la noi, posteritatea,

Cu anii și cu secoli.
Începe să se miște, voiește a cunoaște,
Atinge și numește obiectele pe nume.
la plantele d-a rândul, se uită la văi, dealuri,
La râuri, la fântâne, la câmpuri, la dumbrave,
În toate se-nțelege și dup-a lor natură

Prin nume le define.
Cu toate se cunoaște, cu tot care vegetă,
Cu tot care viază, cu pasăre, cu vită;
Și-l recunosc iar toate de domnul lor și rege.
Pe dinainte-i toate, voioase, fără teamă,
Perechi și după speții trec rânduri spre-nchinare,
Trec păsări, păsărele, și ciripă și cântă:
Cu soțu-i filomela, și amoros columbul
Cu tânăra columbă, fidela turturelă

Cu soțul vieții sale,
Berbecele cu oaia, junicea lângă taur,
Cu-a sa lionă leul, și tigrul cu tigresa.
Ienă, lup și vulpe vin umili înainte-i,
Cu limba îi sărută picioarele și mâna,
Se tăvălesc, se joacă, și-arată bucuria,
Spre semn de mulțumire, luându-și al lor nume.

Și trec l-a lor pășune și jocuri inocente:
Junicea cu liona sunt bune vecinele,
Cavalla pe tigresă voioasă pune nara,
Tigresa pe cavallă c-o labă pufulină
O mângâie ușure, și mutual se cearcă;
Și pân' la pisicuță, cu șoricelu-n labe
Se joacă resăltându-l, ca pruncul cu o minge.

II

În toate omul simte nespusă bucurie,
Și cerul, și pământul îl pune în extaze.
Frumoasă-i pare lumea, și Cosmos o numește
(De marea-i frumusețe), divin adornament.
Ci n-are cui să-mpartă nici marea bucurie,
Nici cuget, nici plăcere, căci e cu totul singur

Și n-are sie semen.
E om, și n-are oamă, ca leul o lionă,
Ca turturelul soață. Cu toate-acestea simte
O voce-interioară, misterioasă voce
Și tânără, ce-i spune că nu e, nu e singur,
Că poartă un alt sine în sinele său propriu,
Ce-n sânul său viază, la inimă îi bate,
Cum simte mama-n sânu-i când saltă embrionul;
Ea știe că într-însa începe o viață
Din propria-i viață ca un depozit sacru,
Ea știe că e fructul amorurilor sale,
Obiectul adorabil ardorilor materne.
O știe cum știură în sus d-atâția secoli
Și tânăra ei mamă, cum a știut bunica,
Străbunele-n sus toate, cum știe-orice femeie;
Iar primul om și mire, augustul nostru pater,
De unde-avea să știe ce saltă și s-agită
În sânu-i, l-a sa coastă, de inimă aproape?
Nu știe, ci resimte că nu se află singur;
Și-n neastâmpăr straniu dorințe-l înfioară,
Se-mbrățișează singur și amă cu ardoare
Și nu știe ce amă... Se înamoră-n sine
De cel mai inefabil, legitim amor propriu.
Suspină și se simte ferice-n suferire,
Își rătăcește pașii și cată-n neastâmpăr.
Se pune spre repaos sub arbore la umbră.
Uimit ca în extaze, adoarme cum dorm pruncii,
Ca-n leagăn de verdeață, de tinerele roze,
Și petrecut de perle unei sudori ferice.

În somn, ca-n aromire, ca și cum e aievea
Când omul dulce doarme și simte și aude
Câte-mprejur se-ntâmplă, apare o ființă
Augustă, radioasă. Era Divinitatatea.
În formă de-om apare, cărunt și venerabil
Și plin de bunătate. S-apropie afabil
Și pune a sa mână pe coasta lui din stânga.
Atoatecreatorul operator devine
Și blând desparte coasta și ușurel o smulge,
Ca dintr-un argil nobil spre plastica divină;
Și o desparte astfel precum desparte Zeul
În faptele-i divine, să dea viață nouă
În loc de a distruge.
Profundă este plaga, și omul simte dorul;
Ci dorul este dulce ca dorul ce provine
Din mâna providenței, ca dorurile-agapei.
Cine-a simțit amorul o știe cât de dulce
Îi este și durerea. Sub mâna creatoare
Se-nchide-ndată plaga, cum vine la loc apa
Când mâna se afundă să ia dintr-însa parte.
Sub mâna creatoare palpită caldă carnea
Și coasta se mlădie. Într-însa Zeul suflă.
Mai mult decât viață, amorul divin suflă.
Și edifică Domnul acea vitală coastă
Ce din Adam luase, ca templu, în femeie.
Cum iese creatura din mâna creatoare,
Suavă se mlădie și moale se-angeliză,
Și Dumnezeu, văzând-o, din grația-i cea mare

O și numi muiere.
Când ne tot spun poeții de fabula Minervei,
De creierii lui Joie, d-a lui cefalalgie,
De marea-ndemânare la meșterul Vulcan
Și de severitatea, de candida bellețe
A verginei Pallade, ce copie obscură,
Ce palidă-imitare după originalul
Al omului arhetip! Și ce e de poetic
În cea grotească armă, a lui Vulcan secure,
Cum și-ntr-o amazonă coifată,-mpăvăzată,
Săltând toată armată din creștetul lui Joie,
Cum iese o păpușă săltând dintr-o cutie?
Divina noastră Evă --și Eva e viața,
Cui mai târziu și Ebe îi ziseră poeții,
Junețe, re-nnoire, viață în splendoare —
Divina noastră Evă, în toată nuditatea,
E tot ce e mai nobil, mai grațios, ferice,
Mai adorabil... însă curând și vom vedea-o,
Căci iat-o că dispare, precum dispare Zeul,
Și omul se deșteaptă din dulcea aromire.

III

La umbră, lâng-un dafin, ca p-un așternut moale,
Pe iarba mlădioasă cu flori îndamascată,
Ca pruncul într-un leagăn dormea prima femeie,
Cu tâmpla p-a sa mână, sublimă de inocență,
În toată nuditatea divinelor ei grații.

Ca peplu peste corpu-i se răsfira în raze,
În unde de lumină, cosițele-i de aur
Și-i coperea d-a lungul augusta nuditate
Și sânul d-alabastru și brațele-i rotunde.
Pe frunte-i o sudoare de perle transparente
Și un surâs pe buze, c-al pruncului ce doarme,
Spunea de beatitutea a unui vis ferice.

Susurul apei vie fântânii de aproape,
Murmura frunzăturii, cântarea filomelei
Ș-a vântului suflare ca un fior pe frunte-i
Din somn o deșteptară. Deschide la cer ochii.
Se uită împrejuru-i; nu știe unde s-află,
Nu știe d-unde vine. Se scoală în picioare,
Se pipăie, tresare l-al degetelor carmen,
Și-n repedea mișcare, în gestele-i naive,
I se răsfiră părul; și părul atingând-o,
O dulce-nfiorare d-a lungul o cuprinde.
Din toate câte vede, pe flori își pune ochii;
Și-ncepe a culege, și pasă înainte
Săltând din floare-n floare.

Din multele fântâne curgea limpede apă
Și-n râurile limpezi se aduna-mpreună,
Formând ca o câmpie lichidă, cristalină,
Ca cerul de albastră și lucie și lină,
Cât celesteu s-ar zice. La lucida lui față,
L-a arborilor umbră atrasă de răcoare,
Și-ndreaptă-acolo pașii. Și vrând să se așeze,
Plecându-se spre apă, apare drept în față-i
O formă-ncântătoare. Se-ntinde să se uite,
Se-ntinde ș-acea formă. Tresare, se retrage,
Și forma se retrage. Revine încântată,
Ridente-ntinde brațe, revine iar și forma;
Ridente-ntinde brațe, și brațele întinse
Ating, tulbură apa....

O astfel de-ntâmplare, și unică în lume,
D-a se mira în apă ș-a se vedea pe sine
Ca însuși într-un specol, și făr-a ști că este
Imaginea sa însăși, și făr' a-și da cuvântul
De câte i se-ntâmplă, n-a mai putut s-advie
Decât primei copile, ce, singură sub soare,
Nu mai văzuse încă imagine umană;
Ș-apoi atât de bellă, atâta de perfectă!
Acesta e-adevărul, acesta prototipul
D-o scenă-atât naivă ș-atât de grațioasă.
Iar fabula antică d-a lui Narcis fântână
Și de înamorarea a lui cu sine însuși
E palidă minciună, contrarie naturii.

Revine iară Eva și-și vede iar ritratul,
Se înamoră-ntr-însul, și vana ei ardoare
O face să s-arunce și-n brațe să-l apuce.
Se scaldă-n apa rece și, neaflând nimica,
Rămâne-extaziată, cu totul disperată
Din apă se retrage.

IV

O voce-interioară o face să dorească
Să-și aibă o soție ca forma ce văzuse,
Și inima îi bate d-amor și de speranță.
Era preocupată d-obiectul ce-o-ncântase,
Era înamorată de bella ei figură.
Noi nu putem descrie acele frumuseți,
Ci-n câteva cuvinte.

Ne tot vorbesc de angeli, ne tot deping la angeli
Sculptorii și pictorii, poeții-ntr-a lor vervă.
Să mergem la sorgintea-i de vrem să știm frumosul.
Atoatecreatorul, principul frumuseții,
Din grația divină când trase idealul
Belleții absolute, imaginii divine,
Prin mâna-i creatoare-l înființă în faptă
Și-n plină realitate prin om, a sa făptură,
Și toată frumusețea o puse în femeie,
În verginea primară. Frumoasele din secoli,
Ce-au apărut oriunde și au să mai apară,
Cântatele lor grații, proporțiuni simetrice,
Faimoasele bellețe într-una adunate,
N-ar întregi o Evă (ce cuprindea în sine
Ca-n germene tot sexul), cap-d-operă-a naturii
Și filia dilectă divinei frumuseți.

Mulți ochi s-asemănară cu-a cerului culoare,
Cu sori și cu luceferi; ci, d-ați avut nainte
Doi ochi ce adorarăți și razele-amoroase
De v-au pătruns vrodată, ce v-a păsat atuncea
D-a cerului culoare, de soare, de luceferi.
Pe lângă căutarea dilectei ce vă face
Să știți ce e viața, ce este fericirea?
Ce comparare-ncape între-acei ochi și soare?
De știți d-acea extaze, nespusă fericire,
Mulțiți-o, înălțați-o la maxima putere
Și veți avea idee de ochii, fruntea Evei,
A nobilei, divinei viragini primitive,
Model de frumusețe la angelii din ceruri
Când vin ca să reveste imaginea umană.
Acest fel era Eva, comuna noastră mater,
Când de fiori cuprinsă, cu fruntea radioasă,
Cu ochii plini d-ardoare, căta în neastâmpăr
Părerea ce văzuse și dispăruse-n apă.

V

În intervalu-acesta, Adam, deștept sub platan
Dup-acel vis ferice, avea tot înainte
Augusta, glorioasa figură creatoare,
Și mai vârtos ființa din coasta lui creată,
Atât de grațioasă, bellissimă și moale,
Cui i s-a zis muiere; iar numele de Eva
C-o mistică putere îi mângâia auzul
Și-i încânta ființa. Ci fericirea scurtă
A visului trecuse. Trecând și reveria
Ce-l consola atâta, văzu că e tot singur,
Cu totul solitariu.
Pierzând orice speranță, ca-mpuns sări-n picioare.
Atunci îl vede Eva: el n-avea-aceleași grații,
Același aer dulce imaginii din apă.
Era d-o frumusețe mai forte, mai severă,
Ce, inspirând respectul, atrage și impune.
Cu bucuria-ndată ș-o teamă o cuprinde,
Căci junele, văzând-o, venea voios spre dânsa,
Văzându-și idealul. Intimidată, Eva
Își strânge sânu-n brațe, s-acopere cu părul,
Și-ntoarce napoi fața ca prin instinct de fugă,
Deși nu-i displăcuse a junelui figură.
În forma lui virilă, în nobila-i statură,
Era plin de vigoare și plin de maiestate.
Cea gravitate blândă și seriosul aer
De autoritate intimidă pe Eva
Și o făcu să fugă.

Adam, recunoscându-și obietul adorabil
A1 visului ferice, strigă, iuțindu-și pașii:
"Stai, bella mea dilectă, întoarce-te, o, Eva!
Os nobil, adorabil din propriile-mi oase,
Din carnea mea ești carne, viață din viața-mi;
Te cată al meu suflet, ființa-mi te reclamă
Ca parte integrantă a existenței mele,
Să fim întotdauna, precum am fost, un corp."

Stă verginea, s-arrestă, căci fiecare-și cată,
Mai mult decât soția, să nu mai fie singur,
Își cată jumătatea din sinele său propriu.
Adam își simțea dreptul ce-avea într-ale sale,
Și Eva datoria, nevoia-mperioasă
D-a reveni la sine, de unde emanase.
Vocația spre nuntă era-nnăscută-ntr-însa,
Cu ea venise-n lume, ca și cu modestia
Virtuții virginale, ca și cu conștiința
D-a sexului valoare ș-a demnității sale.
Întinde mâna, cade l-ardoarea juvenilă,
S-arrestă și așteaptă. C-o blândă maiestate
Adam o-mbrățișează; ea s-abandonă placid,
I se mlădie corpul sub brațul ce o strânge,
Își lasă docil capul și-l pleacă p-ai lui umeri;
Iar sânul de-alabastru în unde i se gonflă
Sub vălul transparente al blondelor ei plete,
Întâmpină ș-atinge și electriză sânul
Divinului său mire. El tremură ș-o strânge,
La pieptu-i se lipește, și-n sacrul său deliriu
Depune p-a ei frunte nupțialul primul baciu.
Ea își ardică ochii și amoroși, și langhizi,
Și plini de elocință, ca raze de lumină
Se pun pe a lui frunte, cu-aceea tinerețe,
Drept dulce recompensă l-ardentea sărutare.
Nici cerul, nici pământul nu-i oferise încă
Ceva mai adorabil! Descoperă într-înșii
Ce n-a putut edenul a-i prezenta mai dulce,
Mai răpitor, mai nobil ș-a-l încânta atâta.
Adam pierde puterea, jos în genunchi se lasă.
Din ast moment începe sub soare adorarea.
Și-n adevăr, femeia fu viul edificiu,
Însuflețitul templu ce a putut să-nspire
Amor și adorare, și pe altarul cărui
Din inimă, din cuget se puse-n olocaust
Al laudei ș-al păcii sincerul sacrificiu.
Lăsa-va omul tată, lăsa-va p-a sa mumă
Și de a sa femeie lipi-se-va cu suflet,

Ș-un singur corp va face.
. . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . .

VI

Se scoală-Adam; și Eva în brațele-amoroase
Îl strânge cu ardoare; el mai ardent o strânge,
Și sân la sân ferice se-mparadisă mirii.

Ținându-se de mână în mutuali afecții,
Adam duce pe Eva în leagănul d-aproape
De flori și de verdeață. Nici un talam vrodată
Din stanțele regale augustelor mirese
N-avu atâta artă, nici adornare simplă
Cu-atâta maiestate, decor mai admirabil.
Flori, vițe în festoane, cum nu produce arta,
În toată abondanța, în toată frumusețea
Suav decora bolta, pereții și intrarea,
Extazia vederea și încânta mirosul.
Pe un tapet de iarbă cu flori presemănată
Se desemna ridente și roza amoroasă,
Și candid' iasomie, safranul, iacintul;
Pe așternutul moale de iarbă ca mătasea
Acante, lăcrimioare, voioase viorele,
Odorifere plante broda talamul nunții.
Atoatecreatorul, principul frumuseții,
A fost decoratorul când a plantat edenul.

Conduși d-al nunții angel, mireasa cu-al său mire,
Ținându-se de mână în sfânta nuditate
De care n-avea teamă nici d-angeli, nici de Domnul,
Nici unul despre altul, intrară-n sanctuarul
Misterelor divine și d-unde-avea să iasă
Întreagă omenirea spre-a popula pământul.
Au fost sacrați de preoți, de mâna preaînaltă,
Dodată cu viața, venirea lor pe lume,
De patriarhi ai legii conubiului sacru.
Cine-ar putea descrie nespusele transporturi,
Candoarea virginală și grațiile Evei,
A lui Adam fervoare, întreaga fericire
Și-extrema pietate l-a ritului plinire?
Împinși d-angelul nunții pe așternutul moale,
Sunt unul lângă altul în toată inocența;
Adam începe ritul; c-o dulce rezistință
I se supune Eva și-n olocaust cede

A se-mplini misterul.
. . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . .

Atuncea împreună, în toată fericirea,
Simțiră paradisul și-ntreaga beatitute.

Ca fulger fiori multe cuprinseră pământul
Ș-electrizat revarsă profumul fecundării,
Și pulberea-auree zefirii o răsfiră,
O spulberă-amoroasă, ia plantele d-a rândul,
Se-mbată în delicii, din floare peste alta.
Se-nfiorară păsări d-amor, de bucurie,
Din aripi, aripioare bătură și cântară
Și celebrară ritul misterelor vieții.
Luceferi, astre, stele și însăși casta lună
Aprinseră ca martori făcliile nuntale,
Și angelii agapei cântară-epitalamul
Și acțiuni de grații, d-amorul conjugal.

În horul astor angeli, o, bard al Albionei,
O, Milton, treci la rându-ți! De ai pierdut vederea,
Ți-e inima-n lumină și geniul în ceruri;
Cu arpa ta de aur celebră imeneul,
Salută ca un vate amorul conjugal
Cu care numai omul a fost dotat din ceruri.

IV. Arborul științei

I

De este o cădere, a fost ș-o stare cultă
De arte, de științe, de pace, de dreptate,
D-amor, de armonie, de bunuri legitime,
A fost ș-o fericire.

A Greciei cădere în sine presupune
Ș-o mare naintare, în care înfloriră
Virtuți, științe, arte și drept, și libertate,
În care se născură ș-atât se dezvoltară
Talente, minți și genii, eroi și legislatori;
A Greciei cădere ne dă să înțelegem,
Din fapte-nvederate, c-a fost a lumii școală,
Precum căderea Romei ne-nvederează-n faptă
C-a fost odinioară și doamnă, și potente.

A omului cădere de ce să n-aibă-n sine
Aceeași însemnare? de ce să nu ne spuie
D-un nalt grad de cultură în care omenirea
A fost ajuns odată și a căzut la urmă?

Toți popolii din lume conservă suvenirea
D-o stare foarte naltă din care căzu omul.
Tradiția îi dete și forme variate,
Și nume, după locuri: la unii ev de aur,
La alții paradise, la mulți divină eră,
Cereasca-mpărăție, perfecta fericire.
S-a zis că pe atuncea locuitorii Terrei
Erau mai sus de oameni cu mintea, cu puterea,
Când, domni pe elemente, răsstrăbătea pământul
Și aerul și marea, când spațiul și timpul
Erau al lor domeniu; perfecta fericire
Sau absolutul bine era a lor avere,
Legitim eritagiu.

Tradițiuni c-acestea era-n mare credință
În Asia întreagă, și câți n-ar fi crezut-o
Ar fi trecut de empii, nedemni de existență.
Să le luăm d-a rândul, făcând aceeași cale
Ce au făcut și ele prin lumea primitivă
D-a omului cădere.

II

Să-ncepem d-unde-ncepe credința despre starea
Acei culture nalte de unde căzu omul.
Așa de fostul bine, d-antica fericire
Se nară pretutindeni și-nvederează fapta
C-a fost ce nu e astăzi, un nalt progres în toate,
În care omenirea se bucura ferice
De dreptul la viață.

Acea antică eră s-arată, cum am zis-o,
Sub varii, multe forme, sub varii, multe nume:
În Indii se numește maharchiane faste,
Căci oamenii d-atuncea erau maharchi pelorii,
Mai mari decât pământul, atotpotenți ca zeii;
Și leii, tigrii, lupii, momițele, asinii,
Și înșiși peștii mării aveau mai multă minte
Decât regii de astăzi; iar vulpile și lupii
Se pricepeau mai bine decât toți fariseii
Spre a-ncela și-a smulge.

O singură cetate era tot globul nostru;
Maharchii, cetățenii acestei urbe vaste,
Erau cât universul de mari și formidabili.
Pe lângă ei pământul era ca o puntură
Și — o, minune mare! — că ei, maharchi cât lumea,
Cu mii și milioane se desfăta pe dânsul
Și bea la ambrozie și se punea la luptă,
Precum se luptă zeii sau regii până astăzi.

În mijlocul cetății, ce-era ca o grădină,
Și arborul științei creștea superb spre ceruri,
Nemărginit cu trunchiul. Ca și știința însăși
Se împărțea în ramuri, în crace,-n rămurele,
În secțiuni aparte, capitoli, paragrafe,
Articoli, axiome și câte-are știința
Să semene cu pomul.

Acest arbore mare era ca orice plantă,
În jos cu rădăcina, spre cer cu-ale lui ramuri,
Și rădăcine-ntinse ce sfredelea pământul
Și străbătea profunde în iad ca niște pompe,
Cât să spăimânte mintea și să-nfioare carnea.
D-acolo-și trăgea sucul și-l răspândea în fructe
Ca, d-or veni vrodată p-acest pământ și oameni,
Precum veniră-n urmă, să nu guste dintr-însul,
Căci moartea îi așteaptă în stirpea lor întreagă,
În toată-eternitatea.

P-acest fel de credințe și Brahma, și brahmanii
Își stabiliră siguri și tronul, și altarul,
Și ordinea legală.

III

Un eretic odată, potente cât maharchii,
Arhibrahman din leagăn, sacrat de sine însuși
Și suveran pontefice, c-un braț de naltă forță
Ia pomul și, smulgându-l din cele mai profunde,
L-întoarce și-l înfige cu rădăcina-n ceruri.
Cu ramurile-ncoace spre noi ca niște raze,
Să-nvețe d-altădată să nu mai sugă moartea
Ca pân-atunci din iaduri, ci viață și lumină
Din cele preaînalte; să crează fiecare
Că cine din el gustă ia viață și putere
Spre a combate forța ce se credea că este
Ea însăși absolutul.

D-această cutezanță se zbucină pământul;
Toți sfinții, toți maharchii strigară: "Sacrilegiu!
Trădare,-apostazie!", căci după dânșii lumea
S-a-ntors, ca niciodată, cu josul său în sus.
Nici Anna-arhiereul, nici doctorul Caiafa,
Cuvioșia toată, cu scribi, cu farisei,
Nu-și sparseră vestmântul și nu strigar-atâta
Când încarnat Cuvântul, spre nutrimentul minții,
Își dete al său sânge, doctrina sa divină.
Nici însuși sfântul papa n-a fulgerat atâta,
Din culmea Vaticanului, urgie și-anateme
Gând Luther ereticul se puse să proteste,
Altissim să proclame și voia conștiinței,
Și liberul examen.

Era nevoie mare în Indiile toate!
Și de aci nainte persecutări, martire,
Furci, bende, rugi și roate, cu moartea toți să moară
Și câți n-au atins pomul.
Ci arborul științei fu transplantat în China
Cu rădăcina-n ceruri.
P-atunci China, mai simplă, cu totul primitivă
N-avea atâtea-nvățuri ca cele de prin Indii;
Chinezii-n simplitate nu se puteau pricepe
Cum mii de universuri, de colosali maharchi,
Putea să se desfete pe glob ca un grăunte.
Au fost auzit însă din tată la alt tată
C-a fost mai dinainte timpi, zile fericite,
În care-și mânca omul fără laboare pâinea
Și oamenii cu toții erau nici viermi, nici humă,
Ci suverani cu toții, imperatori celebri,
În strictă alianță cu cele preaînalte,
Căci cerul cu pământul erau ca două sfaturi
Vecine și amice, în bună armonie.
P-atunci imperatorii (c-așa se zicea omul)
Pe căi d-argint, de aur, de fier peste tot locul,
Cu trăgători d-aramă vărsând flăcări pe gură,
Mergea unul la altul și, devorând distanța
În câteva minute, în țări prea depărtate.
Iar alții-n vehicule ca stelele volante,
Cu ipogrifi de flăcări ca fulgerul de repezi
Îți străbătea prin aer de la pământ la lună,
Din lună drept la soare. P-atuncea toată lumea
Era în fericire, p-atunci erau și râuri
De miere și de lapte.

Dar cum, nu se prea știe, că-ncetul cu încetul
Se tot corupse lumea, și iată și căderea.
Spre consolare, însă, advine pomul științei,
Și, tot gustând dintr-însul (cum gustă din știință),
Locuitorii Chinei inventă astăzi una,
Inventă mâine alta; cu corpul și cu mintea
Se puseră-n travaliu, se deteră la arte,
La măiestrii, științe; aflară niște semne,
Spre-a se putea-nțelege cu cei ce sunt departe
Și cu posteritatea; făcură tipografii,
Hârtia inventară, făcură cărți sau table;
Țin mult la industrie, ș-a câmpului cultură
O au drept lucru mare, că ară și-mpăratul;
Și le-a rămas credința că au să mai ajungă
Tot cum mai fură-odată, nainte de cădere,
Pe drumuri ferecate, cu cai de acioaie
Și vărsători de flăcări, distanța să devoare
Și lumea să străbată din margine la alta,
Și c-or s-ajungă încă ca-n clipă, ca un fulger,
Apus cu răsăritul să stea gură cu gură
A se-nțelege-n vorbă, ca-n zilele acelea
Ce le numea divine.

Acestea le cred toate, și încă și mai multe,
Ci nu se pun să facă, așteaptă să le vie
De peste mări decindea, din lumea cea mai nouă,
Din țara lui Franklin.

Căci ei au o credință, și țin prea mult la dânsa,
Ca soarele, lumina tot de la răsărituri
S-a învățat să vie, când alții, bunăoară,
Așteaptă să le vie de la apus sau nord.

IV

În secolul de față progresul nu e încă
La gradu-n care-n China se crede c-a fost omul
Nainte de cădere; când însă după secoli
Va tot nainta omul, și dup-o catastrofă
Ar recădea cu totul în nouă barbarie
(. . . . . . . . . . . . . . . . . .

VIII

. . . . . . . . . . . . . . . . . .)

Și-oricând pe el se pune al Domnului nalt spirit.
Iar mitul despre lemnul științei era încă
În credit între stirpea lui Abraham sau Brahma,
Ci-l nară omenește, ca și cum nu l-ar crede,
Căci prea cu pietate vorbește de știința
Ce Dumnezeu pusese în inima cea dreaptă
Lui Betseel, s-opere și să arhitectone
A Mărturiei tindă.

El face istorie din fabula trecută,
El spune că edenul e parte din Asia,
Prin care trece Tigrul, Gehon și Eufratul,
Și poate și-nsuși Istrul, cui și Phison se zise,
Grădină ce-avea-ntr-însa Siria,-Etiopia,
Cu Indii împreună, cu țările-Evilat.
El spune că acolo era stabilit omul,
Cultivator, custode, de mâna preaînaltă;
C-acele mari cuprinsuri, de multa lor cultură,
Era ca o grădină cum nu e azi Europa,
Că omul, mâncând pâinea în toată abondanța,
Fără sudoarea feței, ne dă să înțelegem
Machine de laboare ce-au fost liberat brațul
Ș-o mare naintare d-industrie, de arte;
Că-n plină libertate femeia-era consoarte

Mai sus d-o Aspasie, mai sus decât o Sappho,
A lui Pindar emulă, și, întregind pe omul
Ca demnă jumătate, năștea fără durere;
Că arborul științei, ca-n orice țară cultă,
Crescuse-n cea grădină și prospera d-alături
Cu arborul vieții.

Ne spune de o stare de pace, d-armonie
În care azi Europa s-a pus pe drum s-ajungă
Și d-unde omenirea căzu ca și Egiptul,
Și Grecia, și Roma. C-Adam, ca o figură,
Personifică omul din era de prodige
Culturii primitive, căzut în barbarie.
Și-n marea lui cădere, lipsit d-orice mijloace,
Lipsit d-orice știință, de tot ce ușurează
Și brațele, și corpul, de orice instrumente,
Redus, precum se zice, într-o informă sapă
De lemn foarte ingrată, și astfel a-și susține
Viața cu laboarea, a-și blestema ființa,
A-și face din femeie o sclavă tremurândă,
Iar din posteritatea-i moștenitori durerii,
Ai gemetului filii.

Narată pe-omenește, tradițiunea-antică
Ne face să-nțelegem enigma ce agită,
De șaptezeci de secoli, umana rațiune.
Aci s-aude clară a istoriei limbă
Ce-atâta se distinge d-al fabulei haracter,
Ce ne descrie anii și zilele de aur
Ai evului ferice, atâta de contrariu
Cu însăși fericirea.

O viață monotonă d-o-ntreagă nemișcare,
Când râurile d-astăzi erau râuri de lapte,
Pâraie curge-miere, când fructele din arbori
Erau poame de aur, și oamenii la umbră
Și neatinși de soare stau răsturnați ca pruncii
În leagăn de mătase, făr-a mai ști de mâine,
Și arborii de sine plecau ale lor ramuri
De fructe încărcate, ca muma ce își pleacă
Cu tinerețe sânul l-a pruncului său buze.
Nici artă, nici știință, nici frământarea minții,
Nici semn de rațiune. Se poate fericire
În plină neacțiune, monotonie-ntreagă?
Și-n care loc al lumii au fost aste tărâmuri?
În visele-indiene? în câmpuri elizee?
Grădinile-esperide c-acele încântate
Grădini-ale Armidei, create ca prin farmec
Și care niciodată și nicăieri n-avură
Nici loc, nici existență?

IX

În adevăr, căderea a fost și este-o faptă,
Căci degradat fu omul mai jos și decât vita;
Și oricare-ar fi forma prin care se transmise,
Învederează timpii de-ntreagă fericire
Și d-o cultură naltă, cât li s-a dat și nume
De timpi divini, timpi d-aur.

Ci care e cuvântul căderii deplorabili,
Al unei catastrofe atâta de complete?
Să ascultăm răspunsul sau paradoxul mare:
Căci cuteză să guste din arborul științei!!!
Și ce, au moare omul când gustă temerariu
Din fructele științei?
Problema se prezintă mai mult decât enigma.
Ci, studiind progresul cu istoria-n mână,
Se poate ca-n enigmă s-aflăm și adevărul.
Să trecem peste toate câte putu să-nvente
Și să fabrice omul spre-a lui necesitate:
Invențiuni de vase, de varii instrumente,
Cu uzul profitabili, cu-abuzul dezastruoase.
Sunt însă legi eterne, cuprinse-n marea carte
Ce s-a numit natură ș-a căror existență
Și-ntreagă împlinire fu ordinea naturii
Când a ieșit din haos, și care nu se calcă
Nepedepsit de nimeni.

Pe apă nu se umblă, prin aer nu se svoală;
Știința însă vine și îi produce vase
Și nave și batele ș-aerostate înseși.
Aceste admirabili ale științei fructe,
Gustate fără cumpăt sau fără sprevedere,
Pe lâng-a lor foloase aduseră și moartea.

Tot fructe-ale științei sunt ș-armele de luptă,
Măciuca ori securea, ori gladiul, ori spada,
Săgeata, arcul, lancea, făcute spre-apărare
Și-n fond spre a distruge.

Progresul e mai mare, știința mai departe
Când ne produce fructe ca pulbera tonante,
Ș-alăturea cu dânsa fulgerătoare arme
Și tot mai mortifere ca cele mai din urmă
Și cele ce cu timpul mai repede vor stinge
Și arde, și distruge.

Câți ați gustat din aste ingenioase fructe,
Tot fructe-ale științei spre-a subjuga, distruge
Ș-a domina ca zeii, trăit-ați cu viață
Sau ați murit cu moarte, făcându-vă ori Caini,
Ori victime ca Abel?

Să punem ipoteza de ce-ar putea s-advie
D-acum în câțiva secoli de-nvențiuni, progrese.
Se-ntrarmă astăzi omul cu electricitatea,
Dispune după voia-i d-a aburilor forță,
Și toți le recunoaștem foloasele immane.
Ci tot mai e progresul pe cât există încă
Și mai există timpul.

Străbată-se uscatul de forțele de aburi,
Mulțească-se ca peștii pe mare piroscafe;
Din popol la alt popol, de la un stat la altul,
Din urbă l-altă urbă și din comună l-alta
Încingă-se pământul de căile ferate;
Locomotive, fabrici mulțească-se-n tot locul;
Consume-se cărbunii și umple atmosfera
De gazuri, când natura ni-l dă-n stare compactă,
Să-și imagine omul la ce grad ar ajunge
Progresul în doi secoli și cei ce au să vie;
Ci fără preștiință sau fără prevedere
Ce-ar fi când atmosfera dodată s-ar aprinde
În general incendiu și cataclism de flăcări
Ar arde ș-ar reduce progresul în cenușă?
Acest fruct al științei nu ar aduce moartea
La câți au vrut să-l guste lipsiți de preștiință
Și înșiși la aceia ce n-au gustat dintr-însul,
Posterității înșeși din germene extinse
Nainte d-a se naște?

Sau fără a ne-ntinde în ipotezi asemeni,
Prin alte catastrofe, invaziuni de barbari,
Ar recădea iar omul precum căzu Egiptul
Și Grecia, și Roma și n-ar rămânea semne
De marea naintare în care s-află lumea;
Cine-ar scăpa atuncea din astă catastrofă
Ar spune cum pot spune căzuții și barbarii
De câte-a pierdut omul. Prin forme variate
Tradiția-ar începe a deveni iar mituri,
Divini, fabuloși secoli. Și ori credul, ori sceptic,
Ori humă, ori zeu, omul din nou ar reîncepe
Tot în sudoarea frunții să-și ție o viață
De chinuri, de durere; prin luptă, prin travaliu
Din nou ar reîncepe o cale lăcrimoasă
D-o lungă, grea laboare și aspră, și ingrată
D-invențiuni târzie, cât șaptezeci de secoli
De luptă, de turmente, sudând, laborând unii
Și tot culegând alții, n-ar fi d-ajuns ca omul
Să vie iar în starea în care ajunsese
Nainte de cădere.

X

Scriptura cam acest fel ne dezvelește mitul
Ce străbătuse lumea; într-însa-aflăm mijloace
A dezlega enigma.

Mois', crescut în Egipt, mai conserva d-acolo
Și datini, și doctrine, și tot mai întrevede
Divinitatea-n forță, și Eloim îi zice.
Ca stirpe-abramiană reține iar credința
Științei prohibite; d-aceasta în Geneze
Mai dă divinității antice atribute
Sau calități păgâne, o lasă ca și alții
Tenace în vendictă, teribilă-n mânie,
Avară și geloasă în cauza științei;
În fond însă-l repumnă absurdul și nedreptul:
În Eloim transpare divinitatea veră.
Căci însuși prin femeie prescrie re-ntregirea,
Regenerarea plină umanității-ntrege.
Ea are să strivească culpabila, perfida
A șarpelui rea țeastă.

E cu metod Scriptura, căci atestând căderea
Ne spune câte-există și cum vorbește lumea
De arborul științei și lasă o speranță
De câte au să fie, prin contraziceri înseși
Descoperă-adevărul.

Căderea este-o faptă, ș-așa o recunoaște;
Ci care e cuvântul? de unde provenise?
Scriptura ni-l transmite așa cum se didese
D-adoratorii forței, satrapii-antichității,
Și pare că s-adresă la mintea omenirii,
Zicându-i: "Au se poate un zeu gelos și pater?
Un zeu plin de vendictă în marea-i bunătate?
Un zeu plin de rancurră în lunga lui clemență?
Și dacă vreți cuvântul căderii deplorabili,
Vi-l spui cum vor să-l spuie potenții, impostorii:

Creat cu simțiri omul, dotat cu judecată,
Distins prin rațiune cu naltă facultate
Să studie, s-observe și altor să comunice
Ideea, cugetarea, acesta este omul,
Imaginea divină.
De altă parte, iară, o lege de teroare
Divinamente dată, nerevocabil pusă
Să nu cumva să puie în uz aceste daruri,
Să nu cumva să guste din arborul științei,
Ce-atât se dezvoltase în lumea cunoscută
Cât paradis se zise! că va muri cu moarte
În tot superlativul și el, ce-a comis fapta,
Ș-a lui posteritate."

Prin aste contraziceri Scriptura ne deschide
Un drum de judecare și d-a conchide singuri:
De este cu putință un zeu pervers cu mintea,
Gelos d-a sa făptură, nedrept, cumplit, teribil,
Neconsecvent cu sine, lipsit de rațiune,
Într-un delir culpabil de ură, de vendictă,
Să dea pe mâna morții umanitatea-ntreagă,
Să martirize filii d-a tatălui păcate
C-o ură ne-mpăcată, să-și facă un deliciu
Din lungile suspine ș-universalul gemăt?
Acel zeu nu există și n-a putut să-existe;
E zeul ficțiunii infamilor ce vrură
Să-mpile omenirea în numele credinței
De dânșii inventată, făcând divinitatea
Egală și complice cumplitelor lor crime.

Scriptura îi denunță prin contraziceri înseși,
Și toată neființa, ca zeii ficțiunii,
Dispare ca minciuna când adevăru-apare
În Iehova-Ființă, și când mai dinainte,
Prin luptă decisivă și foarte neleală
D-o noapte foarte lungă, învinse omul forța,
Ce pe lângă tărie adăugea și dolul,
Punându-i mii de piedici la coapsa lui virilă.

În alba dimineții teribila fantasmă,
Divinitatea-Forță, cu toată-a ei tărie,
Manopere și curse, era jos răsturnată;
Iacob e cu genunchii pe pieptul și gâtlejul
Lui Eloim cel tare, ce grație îi cere.
Nu grație, ci pumnă, te luptă d-aci, oame
Dezmoștenit, te luptă!

Cu propriul tău sânge respinge ignoranța,
Nu crede imposturii; Scriptura ce-ți depinge
Figurile erorii te face să vezi singur
A ta regenerare în fructele științei,
În Dumnezeu-Cuvântul.

Căzut-ai prin eroarea-ți, lipsit de preștiință;
Prin Dumnezeu-Cuvântul te nalță la splendoarea,
La starea-ți primitivă.

Desparte din substanța divinității vere
Nedemnele-atribute ce-i dete impostura;
În legile-armoniei vezi legea providenței,
Principiul bunătății; divinitaitea-ntreagă
Sta însăși în dreptate, când faptele-ți perverse
Răstoarnă echilibrul. Când ieși din calea dreaptă
Și predomină răul, convinge-te că bunul
Răsare din excesul al răului, și darul
S-adauge oriunde păcatul se-nmulțește;
Ca lucea din tenebre din rău binele iese.

V. Moartea sau frații

I

Căderea-a fost și este, nu însă preursită
Din planul providenței, ci din fatală-eroare.
D-aci în ignoranță, în lipsă căzut omul,
Ajunse-a se susține ca fiarele cu prada,
Ca păsări cu ciupitul, sau laborând pământul
În chinuri și sudoare, cu palmele, cu brațul,
În lipsă d-instrumente, a se arma cu lemnul
Și mai târziu cu piatra spre-a răsturna pământul.

Dotat cu rațiune, își construi umbrarul;
Castorul, rândurela îi fură drept maeștri
Spre a-și clădi coliba, și alte animale
Spre a-și căta spelunce și a scobi pământul
Să se alberge iarna.

Domă cavallul, boul și le împinse jugul
D-a trage greutatea cu dânsul dimpreună
La asprele lui sarcini. Domestici și păsări,
Formă de vite turme, dispuse d-al lor lapte,
De lână și de piele, d-a lor progenitură.

Cu fiara veni-n luptă și, vingător adesea,
Întreaga-i despuiere îi atestă valoarea
Și-l revesti ca mantă, emblemă de victorie,
Trofeu al luptei sale.

Cu furie mai mare, cu ură mai cumplită
Veni cu omu-n luptă și, vingător sau pradă,
Ajunse ori despotul, ori sclavul mizerabil
Al fratelui său însuși, carnefix ori victimă.

Urmând după Scriptură, lua-vom înainte
Drept arhetip de viață adamiana stare,
Familia întreagă ce reprezintă-n sine
Viața primitivă; vom spune cu durere
De cele întâmplate după cădere-ndată
Ca niște consecințe.

Pierdu Adam edenul, primara fericire,
Căzu omul din culmea progreselor cântate
De toți profeții lumii popoarelor antice.
Un cataclism teribil, universal incendiu
Se pare că cuprinse, distruse moștenirea,
Averea omenirii; că cherubimi de flăcări
Sta custodind intrarea, romfeea fulgerante
Rota neîmpăcată. Nu mai era speranță:
Cu mâinile-atârnate, cu palmele-ncleștate,
Își pleacă omul fruntea și jos la pământ cată.
Iar sventurata-i soață în lacrimi sta în urmă-i.
Cu părul în desplete în marele său doliu.

Expatriat e omul, dezmoștenit cu totul
Din marele său bine, din toată-a lui avere;
În faptele lui toate e blestemat pământul:
E roșu de arsură, triboli abia produce
Și spini și pălămidă; chin și sudori l-așteaptă
Spre a-și susține viața; mai vine și insectul
Să-i dispute, să-i roază productele laborii.
Pe lâng-acestea-o voce din sânul său se nalță
Și-i spune implacabil că nu e decât humă
Și-n humă-o să reintre.

Frumoasa lui consoarte, cea grațioasă Eva,
Docilă îi urmează, supusă servitoare;
În lacrimi și lamente, labori de tot ingrate,
Își pierde ai ei carmeni și grațiile toate,
I se pălește fața, i se deseacă pieptul
Și buzele îi crapă. Cu scobitoru-n mână,
Drept instrument laborii, i se năsprește palma,
Când tălpile, călcâiul i se-ntăresc ca osul,
Ca-a vitelor copită. Durere o așteaptă
În viața-i lăcrimoasă spre-a naște și a crește
Spre dor, spre chin, laboare, tot filii ai durerii
Ce au să-ngrașe câmpii cu sânge, cu sudoare.
În toată nuditatea, expuși la ger, la vânturi,
Tunice pellicee le coperiră corpul,
Și vița, sicomorul le oferiră frunze
Spre-a-și coperi mijlocul.

II

În astă scăpătare și lipsă despre toate
Născu lui Adam Eva pe-ntâiul filiu, Cain,
Cu gemenea Azruna. Ca cuibul unei păsări
Se împleti un leagăn de flori, plăpânde frunze.
Acolo puși copiii, ca doi Columbei tineri,
Fură-ardicați spre ceruri de mâinile paterne,
Primițiile-agapei.

Se mai născu și Abel, și gemenea Helia.
Părinții se-nmuiară cu inima, cu dorul,
Cum foarte des se-ntâmplă, spre cel mai june frate,
Și gestele lui toate, mișcări, apucăture
Li se părea mai tineri, mai blânde, grațioase,
Cât din fatalitate, și încă din pruncie,
Redeștepta în Cain o tristă gelozie.
Când se măriră frații, căzu-n partea lui Cain
A câmpului cultură, întru sudoarea feței
A-și întreține viața; iar Abel își alese
Viața pastorală, a turmelor sporire.

În arșița căldurii sudând labora unul;
Asprindu-i-se palma, curbându-i-se corpul,
I se năsprea-mpreună și inimă, și cuget.

În urma turmei sale, la umbră, la răcoare
Sta în veghere altul, cu inima în pace,
Cu sufletu-n repaos.
Stătut de labori unul, ca negura de noaptea
Se returna la tindă; își întrista părinții
Și tânăra soție.

Blând, plin de bucurie, cu oile, cu mieii,
Venea voiosul Abel ridente ca seninul
În brațele Heliei, ambilor săi genitori.
Familia întreagă era în voie bună,
Căci devenise Abel cel mai dilect al casei.

Pe lâng-acestea iară intrase-n ale rugii,
În câte își expande spre cer inima omul,
Și datina d-a-aduce din fructe ș-animale
Spre-a le-nchina de sacre l-altar, în olocaust,
Oblațiuni, ofrande.

Cu ritul dimpreună, cu observări de forme,
Nu mult, și supravine și o credință-absurdă
D-o teamă, d-o speranță, și pân' la degradarea
Să uite ale rugii și să observe numai,
Când focul se aprinde, cum flăcările joacă,
Când drept se suie fumul sau când apucă-n lături,
Când bate vântu-n dreapta sau dacă bate-n stânga,
Când păsări trec sau svoală d-o parte sau de alta,
Când victima se lasă pășind l-altar voioasă
Sau face vro mișcare, ori înapoi se ține;
Când măruntaie, oase cuprind cutare semne
Ce-nseamnă ori dezastre, ori fericire mare;
Să mai acuze încă pe cel care ofere
D-a lui bunăvoință sau de vro coditură
De inimă, de suflet.

Adam, precum se vede, ca omul ce ignoră
Și va și el să știe, și n-are cum să afle,
Căci n-are de la cine, observă și întreabă
Obiectele inerte, ș-atât cele-ntâmplate,
Cât mai vârtos pe sine; din sânul solitudinii
Se forță-a-și da cuvântul de tot ce-aduce-azardul,
De jocul întâmplărilor, a tot ce e materie
Și n-are voie liberă, nici rația drept duce;
Voind prea mult să știe, în supraștire-ajunge,
Și-n loc de veritate s-afundă-n superstiție,
Ce, oarbă de lumină, să-nvăluie în umbre,
Ș-a noastră neștiință, în toată neputința
D-a o-nsemna cu nume, se crede că ajunge
A-și dezlega problema dacă din gură-i scapă
Pomposul sacru nume, expresia mister.
Mai mult decât tot omul Adam cătă s-ajungă
Prin via, primitiva-i imaginațiune
În regia fantasmelor, ș-a-și face o sistemă
În practicarea ritului și explicarea semnelor.
Și-inițiați de dânsul, și Abel, ca și Cain,
Cu multă pietate în cele rituale,
În seară, dimineață își aduceau ofranda
L-altar în sacrificiu. Unul venea cu fructe,
Producte ale terrei ș-ale laborii sale,
Cu primogeniți altul, din mieii turmei sale.

Să fie întâmplare, să fie voie însăși
De sus a providenței, precum Scriptura-afirmă,
D-a preferi p-un frate așa din chiar senin
Mai mult decât pe altul? Că fumul de la Abel
Făcea coloană dreaptă suindu-se spre ceruri,
Pe când cel de la Cain se disipea în lături,
Ca fum dezagreabil la nările divine.

"Semn rău, precum se vede!" strigară asistenții;
Semn rău, crezu în sine și Cain svânturatul.
Se negură la față, crezându-se-n urgie
În cele preaînalte și el, și ale sale.

Tentația fu mare, și o simți ca omul
Cui nu-i dă pas laboarea, fatica și durerea,
Ca tot dizgrațiatul. Mai auzi ș-o voce
Ce răsuna severă: "De ce astă-ntristare
Și negură pe frunte-ți? D-aduci întru dreptate,
Întru dreptate-asemeni împarte sau desparte,
Căci altfel se comite în pe deplin păcatul.
Acesta te alungă, și tu pune-ți puterea
A-l domina-nvingându-l."

D-a priceput-o Cain, noi nu putem pricepe
De e vro rațiune c-apucă fumu-n lături,
Sau vreo cuviință l-a ritului plinire
Că se împarte-ofranda la dreapta sau la stânga;
Ci știm că răscredința aduse rele multe.
Aceasta n-a fost vocea divinei rațiuni,
Ci vană aiurare, tentație supremă
La inima dolente, în omul ce se vede
Dezmoștenit de toate.

Se negură la față dizgrațiatul Cain;
I se negriră ochii și-ntunecat ia câmpii.
În inimă-ncuibată invidia-l cuprinde,
L-agită și-l turmentă; astâmpăr nu-i dă ura.
Necutezând s-abhorre pe fratele său Abel,
Se blestemă pe sine, dorește starea vitei,
Dorește neființa și va să moară-ndată.
La cugetarea morții îi vin părinții-n minte
Ș-un dor nespus l-apucă de tristele lor zile,
De filii, de soție și de suror' și frate.
Cu repentirea-i vine dorința să-i mai vază,
I-e frică și rușine naintea lor s-apară,
I-e frică d-al său sine.

Trist, palid, plin de spaimă, stătut d-atâtea chinuri,
De dor, de repentire își rătăcește pașii
Și intră în dumbravă să-și caute repaos.
Aci, rupt de fatică, bătut de remușcare,
S-așează să răsufle, și cugete-n amestec
Îl tulbură cu mintea, cu corpul îl frământă.

Aci, în murgul serii, în mijlocul tăcerii,
Nu mai avea nainte decât o viață-amară
Și grea ce-avea să tragă prin căile spinoase,
Și nici o consolare, și nici o bucurie.
I se părea că este obiectul unei ure
Oriunde s-ar întoarce.

Din cuget în alt cuget era în neastâmpăr,
Și orele de noapte treceau fără să poată
A-și mai închide ochii sau vrun repaos s-afle.
Spre ziuă, în turmente, somn greu pe dânsul cade
Și visuri vin grămadă să-i prelungească chinul;
I se părea că vede că-n umilita-i stare
L-amenința sclavia. Simțea foamea și setea,
Angaria, laboarea, amarurile, jugul
Posterității sale într-însul rezumate,
Le resimțea în corpu-i, pe pieptu-i grămădite.

Gemea de greutate, mugea, nu ca un taur,
Mugea ca om, ca tată ce simte cu simțirea
A mii de individe și scumpe, și dilecte.

P-atunci era și ziuă, și Abel își mișcase
Către pășune turma și o-ndreptase-n partea
Dumbravei unde Cain își petrecuse noaptea.
S-apropie, îl vede. Dormea și gemea încă;
Se miră, se attristă văzându-l așa singur,
Voiește să-l ia-n brațe, ci îi respectă somnul;
Stă-n loc și nu cutează să-l miște, să-l deștepte.
L-aude și-l observă cum geme și s-agită
Și că e-n prada vrunui oribil vis tenace.
Pătruns de tinerețe, d-ardoarea lui fraternă,
Se pleacă și cu-ncetul îl mișcă și îl cheamă:
"Te scoală, frățioare, te scoală prea dilecte."

Ca-mpuns, speriat Cain răsare și se scoală
Feroce, spăimântabil ca unul ce e-n luptă
C-un inemic de moarte; i se zbârlise părul,
I se-ncruntase fruntea, cu ochii plini de flăcări
Și cu furoarea-n față: "Ce! fiii mei sclavi vouă?
În servitute fiii, a mea posteritate?
Mai bine jos despoții! De jos, din rădăcină
Să moară tirania!" răcnește, se repede,
Ia furios măciuca și capul drept în două
Lui Abel îl despică.

Ca fulgerul jos cade blând, inocentul frate,
Și-n ultima-i cătare răsstrăluci clemența,
Amorul și iertarea , cu un surâs pe buze-i
Fiori îl petrecură și-i coperiră ochii.
Se stinse. Și pământul săltă cuprins d-oroare,
De sângele ce curge s-orbil îl întină.
Cade și Cain, țipă, ia repede în brațe
Victima ce făcuse; și vede, svânturatul,
Că nu era fantasmă, nu inemic de noapte,
Ci fratele său însuși ucis de a sa mână.
Îl cheamă, îl sărută, îl mișcă, iar îl cheamă,
Cutremur îl apucă și crede că-l apucă
Pe dinapoi o mână și că aude-o voce.
Era divina voce cui zicem conștiință:
"Și unde este Abel? și unde e-al tău frate?"
Ce are să răspunză? "Nu știu! (Căci n-are încă
Întreagă cunoștință d-a faptei împlinire.)
Nu știu!... n-am fost custode!"

Și când își veni-n sine, când își aduse-aminte
De cele de cu seara, de cugete sinistre
Ce nu-l lăsau să doarmă, de visele oribili
Și de suprema luptă să-și apere copiii,
Posteritatea-ntreagă de fiare, de sclavie,
Atunci disperat strigă: "Ucizător de frate,
O, mizerabil Cain! Iertare cât de mare,
Cât Dumnezeu de mare, păcatul meu o-ntrece
Și nu mai e speranță. Deschisu-s-a pământul
Și buzele lui sânge vărsat de a mea mână,
Al fratelui meu sânge a supt"; și în rărunchii-i
L-a apucat cutremur. "Să fug..." Și până astăzi
Așa fug fratricizii, așa fug criminalii.

III

Și frica, remușcarea-l împing ca o tempestă
Ce-mpinge peste valuri un vas lipsit de cârmă
Ș-al căruia pilotul e și nebun de spaimă,
Nu știe unde fuge, când repezit la dreapta,
Când zbucinat la stânga. Îi pare că pământul
Îi fuge sub picioare. Stătut cu corp, cu mintea,
Jos cade, și-i detună și creierii ca locul;
Ca mort aci rămâne și stă în nesimțire.
Durerea îl deșteaptă... și când îi vine-n minte
A fratelui figură, fatală lovitură
Răsună-ntr-al lui suflet; ca pe cărbuni se simte
Și sare plin d-ardoarea să-l mai revază-o dată:
Aleargă și ajunge la locul de păcate
Și cade peste corpul abandonat de suflet.
La pieptul său îl strânge, și țipă, se lamentă,
Curg lacrimi de durere, fierbinți îi ard vederea,
Șiroaie cad, se-ncheagă cu inocentul sânge;
E desecat cu dorul ce-l sparge și-l sfâșie,
Sughițele-l îneacă, își pierde răsuflarea,
Cu mâini, cu capul cade pe pieptul adorabil
Mai micului său frate.
În mare neastâmpăr de multa-ntârziere,
Adam, Eva, Helia, Azruna după dânșii,
Căta pe Cain ș-Abel, și-n astă prosternare
Îi află... O, spectacol! Părinți, copii, soție,
Vă lamentați și plângeți, vă smulgeți în cap părul,
Țipați, că iată moartea în pragul tindei voastre
Oribil grință dinții.

Dizgrațiat Adame, al patrilor părinte!
Mult lăcrimoasă Evo, a mamelor strămater!
Pe cine-aveți d-a plânge? pe justul ce trepasă,
Sau pe ucizătorul mai hâde decât crima,
Oribil de cutremur, de spaimă, repentiri?
Căci unul, ca și altul, sunt scumpii voștri filii.

Ca tată te-ntreb, Doamne, al totului părinte,
De cine simți durerea mai mult și pietatea:
De fiul ce blând cade ucis de al său frate,
Sau de dizgrațiatul ucizător frenetic?
Întreci sau te-ntrec, Doamne, părinții în durere?
Mai bine zeci de filii la oricare părinte
Uciși de mâna morții (de s-ar putea vrodată
O astfel de urare), decât un singur filiu
Ucizător de frate!

Dă, Doamne,-acolo lacrimi și grația ta toată,
Împacă (de se poate) dizgpațiatul suflet
Damnat de sine însuși turmentelor eterne!
Aibi pietate, Doamne! miserere lui Cain!
Clemență, re-ntregire la sventurata ginte,
A lui posteritate! Răscumpere-se-n secoli
Prin chinuri ce-i așteaptă, prin gemet, prin laboare,
Prin cuget și travaliu! Mulțească-se iertarea
Oriunde e păcatul mai mult, mai deplorabil!

Fiorător spectacol! Tabelul se prezintă
Oribil, plin de sânge. E amplu și se-ntinde
Cât omenirea-ntreagă, trecută și prezentă,
Și-n secoli se destinse ca două mari figure
Ce ne-ncetat arată ce-a fost și este omul:
Când fiară, când victimă; sus unul, în picioare,
Și tremurând și livid e Cain fratiricidul;
Jos, palid, justul Abel, scăldat într-al său sânge,
Lăsând orfani copiii, se vede până astăzi
Din secol în alt secol, din ginte l-altă ginte,
Trecând din dogmă-n alta, din lege-n altă lege.

Vedeți după cădere cât este de oribil,
Lugubru tot aspectul. Figure două-n sine
Răsună omenirea, și o desparte-n două:
În Căini și în Abeli. Scriptura ne-o descrie
Și o personifică în doi frați ce ieșiră
Din sânul tot acela și din aceeași coapsă.
Și Cain se înseamnă pe frunte-i ca cu-o stemă,
Să nu-l omoare nimeni; și Cain nu mai moare,
Ca însuși despotismul ce-n secoli se succede,
Schimbând formele toate, luând toată figura,
Ș-a libertății însăși. Și de se mai nasc Abeli,
Vin tot spre-a fi victime, tentație invidiei.
"Dă, frate, și ucide, dezmiardă-te-n sudoarea-mi
Te-mbată d-al meu sânge!" Aceasta e strigarea
Și țipătul cel mare de șaptezeci de secoli.
Juni, vergini, dați la fiare, dați și mai rău orgiei
Mii, mii de ecatombe idolului de Marte,
Damnării de-inchiziții și autodafede,
În olocaust corpuri, și suflete-azvârlite
La flăcările gheenei! Măciucă, lance, gladiu,
Rug, furci și roată, cruce, salpetră și pucioasă,
Plumb, fier, bronz, acioaie, jug, carcere și bende,
Cepi, fiare și verige, sclavie, servagiu, glebă,
Impozite, uzură...

IV

Dispare de durere, de frenezie Cain,
Nu mai putea să vază îndolorați părinții,
Oribilul spectacol, cu-atâta mai lugubru,
Cu cât cele umane acum de prima oară
Și pe neașteptate se-nspăimântară horrend
D-atâta catastrofă.

Ci Abel sta cu fața și palidă, și rece,
Ca cel care așteaptă spre cer și mut imploră
O grație din urmă. Lamentele-ncetară;
Părinții și soția, cu cât cătau la dânsul
Și-l mai sorbeau cu ochii, și-l mai luau în brațe
Și-l sărutau pe frunte, cu-atât simțeau nevoia
Sau marea veritate d-eternă despărțire;
N-o cunoscuse încă, ș-acum le-o spunea sufletul,
Convins d-a sa durere. Avea supreme drepturi
Dizgrațiatul Abel, ș-acestea-imperioase
Se impun ca datorie l-ai săi ce îl contemplă.
A fost mai naturală din toate datoriile
L-asemenea mari pierderi, l-asemenea durere,
La o transfigurare atât de spăimântabilă,
Să facă să dispară tot ce era oribil;
Nu mai putea să vază acel scump, sacru sânge
Negrindu-se-n tăcere cu cât se-nchega rece
Și-i macula tot corpul ș-aureea lui coamă,
Lipindu-i în dezordin, pe frunte și pe tâmple
Șuvițele lugubre și-l desforma atâta.
Spălară, curățiră, cu lacrimi inundară
Acele scumpe membre; îi sărutară fruntea
Și mâinile, și ochii și vrea ca să-l adorne,
Magnefic să-l prepare spre-a mai face un pas
Ca să apară candid în fața Creatorului.
I-acoperiră corpul cu flori, tinere plante,
Și fruntea îi încinseră cu lauri ș-amarante,
Îi puseră ca aripe d-a lungu-n ambe părțile
Stâlpări de palmifer, cântând toți aleluia.
Și toată solitutea ce sta atât d-atentă
Răsună în lamente din vale până-n vale,
Ca angelii durerii: "Amin și aleluia!"
"Eterna lui memorie! mai ziseră părinții,
Ca-a noastre lungi suspine!" și frunzele din selbe
Înfiorat răspunseră: "Ca-a noastre lungi suspine!"

Se uită-n toate părțile, la cer câtă părinții,
Și parcă cer o grație, vro naltă prevedere
Spre-a veghea cu martirul într-o viață nouă
Unde n-avea nici soață, nici mater să-l adoare,
Nici pater să-l conducă.

Cu toți laetemente își adresară vocea,
Neavând cui să se roage, și Eva în durere
Acest fel se exprimă:

"O, aer ce verși viața spre-a răsufla-n suspine,
Nu mai răsuflă Abel!... L-abandonați, etere!
L-ai curățit, o, apă! Albitu-l-ai ca lâna
Și c-al Albanei nectar; stropitu-l-ai în unde
Ca lacrimile mele ce m-ard... și lui căldura
Nu pot să-i mai aducă. O, sfinte foc, divine,
L-așteaptă-a tale flăcări ca mielu-n olocaust,
Îmi ceri ast sacrificiu în arderea de tot;
Ci ard și frig cărbunii, și dorul e prea mare,
Și nu-mi lași până-n urmă nici dulcea lui imagine,
Să nu-mi mai vază mintea decât cenușă stinsă.
De ar simți oița când i se arde mielul,
Și d-ar avea putere, nu l-ar lăsa să-l arză.
Nu-l pot preda la flăcări... O, mater, sacră Terră!
Ia-l tu-n brațele tale, să-i ții tu locul meu;
Deschide-ți al tău pântece și poartă-l tinerelă,
Precum l-am purtat însămi, până să-l naști d-a doua
Spre o viață mistică și fără chin, durere.
În sânul tău, o, mater, depui pe al meu filiu!"

Adam își șterge ochii, se scoală în picioare
Cu gravida idee ce-i deșteptase Eva,
Și ia genunchii fiului, îi mai sărută-o dată,
Îi strânge cu vigoare, și stinsul corp încovăie
Și îl mlădie-atâta, cât pumnii și genunchii
I-aduce pân'la gură, ca filiul să-i semene
Cu pruncul când se află în pântece materne.
L-acest aspect patetic cu toți se consolară
Și toți puseră ochii la stânca colosală
Pe care blândul Abel își aducea ofrandele
În seară, dimineață, la cer în sacrificiu
Și unde era grota cui, prunci încă, copiii
Ei singuri îi ziseseră în jocuri inocente:
Aidem în sânul Terrei, zicând stâncii dolman.

Luară cu toți corpul, prin norii de profume,
Ș-acolo-l mormântară dolenți și plini de lacrimi.
Iar angelii blândeții, drept preoți, intonară
Cântarea despărțirii ș-a sărutării ultimi
Și imnul nemuririi.

În grotă, lângă Abel, îi puseră drept steme
Și vargă pastorală, și gladiul de cremene
Prin care-njunghea mieii l-altar în sacrificiu,
Velocile săgete de silex, adamante
Și toată armătura ce-avea ca un păstor.
Acea stâncă și grotă ca monument rămase,
Ca punct de demarcație, hotar între doi secoli:
Intre edenianul, sau zisul ev de aur,
Și durul, asprul ev de sudori, laboare.
D-aci se începură și-ntâiul ev de cremene,
Și epoha faimoasă, epoha a dolmanilor.

▲ Începutul paginii.

1870