Amurguri
Pe zidurile orașului, frunzișul serii a lunecat galben.
Aud pe-aproape, o cădere de zăpezi melodioase.
Prin gene străvăd mângăerea ta,
Și liniștea e aceeaș batistă de melancolie și mătase.
Fereștile care s’au sbătut în umbră, spre sufletul odăiții ne-au chemat.
Casele ghemuite se caută și-și răspund silabisind prin întunerec lumini șterse,
Pe uliți o sfâșiere de toamnă a prins să se reverse,
Și bucuria ca un bulgăre de omăt s’a fărâmat.
Vrei să stăm acolo, dinaintea focului stins?
Deasupra balconului, funinginea tristeții a căzut brună,
și de firele pe care mâhnirea noastră tăcută, le-a întins,
s’au agățat pânze subțiri de melodie și de lună.
Dacă rămâi așà, apa ochilor tăi se va luminà tot mereu.
Degetele noastre asemeni unor copile, au adormit îmbrățișate.
În clavir, tristețea, fin, ca’ntr’o strașină bate,
și cu fruntea pe umărul rotund simt inima ta, în pieptul meu.
Astfel sufletul pe firul melodiei domoale mi se odihnește,
cum, pe-o sârmă de telegraf, iarna o vrabie ostenită.
Și amintirea alunecă pe notele stângace și mici,
așà ca pe niște pietricele albe, o apă liniștită.
Vezi? Asta e viața pe care o înțelegi și o știi.
Peste desnădejde scama cântecului a căzut subțire...
...Să rămânem așà până la sfârșit,
Și gândul tău, trupul să mi-l învăluie, molatec, ca o privire.