Amintiri din timpurile unirei

Jump to navigation Jump to search
Amintiri din timpurile unirei
de Nicolae Gane


I[modifică]

Nu am intențiunea să fac o descriere istorică amănunțită a tuturor împrejurărilor prin care a trecut țara cu ocaziunea luptelor pentru Unire. Mi-ar trebui volume pentru aceasta și îmi lipsește în mare parte și materialul trebuitor.

Vroiesc numai să reculeg amintirile mele personale despre unele fapte întîmplate sub ochii mei, la o vrîstă cînd impresiunele se întipăresc în memorie ca pe ceara fierbinte pentru a nu se mai șterge.

Am ajuns aproape la capătul cărărei. Cînd mă uit îndărăpt la calea ce am străbătut și la atîta amar de vreme rămasă în urmă, ruptă din existența mea, simt o tainică emoțiune văzînd marea prefacere ce a luat țara în acest răstimp. În cincizeci de ani, ce par mulți în viața unui om, dar cari nu sunt decît un fulger sclipitor în viața unui popor, toate s-au schimbat din temelie.

Am avut norocul să trăiesc în această epocă de transformare și să văd aceea ce nimeni în viitor n-o să mai vază. Să văd două țări surori, vasele Turciei, aproape barbare, urgisite, umilite, închegîndu-se într-un stat unic, independent, înalțat la rangul de regat.

Să văd apoi țara noastră dezvoltîndu-se, civilizîndu-se ca prin farmec și luîndu-și un loc de cinste între popoarele culte ale Europei.

De unde mulți dintre cei ce viețuim astăzi am apucat o stare de lucruri așa de înapoiată, că nu era un singur kilometru de șosea, afară de acele puține făcute de Mihai Sturdza pe la moșiile sale, un singur pod pe apele curgătoare, o singură școală rurală, o singură fabrică, vedem astăzi țara înzestrata cu șosele, drumuri-de-fer, telegraf, telefoane, școli, cazărmi, spitaluri, fabrici, în fine cu tot aparatul de civilizațiune pe care alte țări nu l-a putut avea decît după o muncă de sute de ani și cu prețul a multe revoluțiuni și vărsări de sînge.

De unde țara noastră era într-un timp nu tocmai depărtat cutrierată de hoarde străine și bande de haiduci a căror nume ajunsese legendar; de unde pentru siguranța publică nu era decît o ceată de panțiri plătiți mai mult pentru paza domnului decît a țărei, iar artileria noastră se mărginea în două tunuri, unul la Iași și altul la Galați; de unde noi cei mai bătrîni am apucat timpuri pe cînd nu se dădea o funcțiune, un decret de boierie, un hrisov, o hotărîre judecătorească fără tradiționalul rusfert, care intrase adînc în moravuri, astăzi avem în capul României moderne un rege, model de înțălepciune și virtute, o armată puternică care și-a făcut probele pe cîmpul de bataie, o magistratură instruită și cinstită, o administrațiune regulată, care, dacă prezintă încă neajunsuri, se vor îndrepta negreșit, căci mult a fost și puțin a mai rămas de făcut; astăzi putem constata cu mîndrie că nivelul moral și intelectual al țărei este incomparabil mai ridicat; astăzi, simțimîntul de patrie, odinioară stîns prin veacuri și restriște, a încolțit din nou în inima poporului și a deșteptat în fiecare conștiința că a devenit cetățean liber într-un stat liber și de sine stătător.

Acest avînt urieș spre progres s-a accentuat cu deosebire de la 1857 încoace cînd a început să se agite ideea Unirei.

Simt dar o mare plăcere să revin un moment asupra acestor fapte petrecute, precum am zis, sub ochii mei și cari au schimbat fața țărei într-un timp relativ așa de scurt.

Eram un băietan abia ieșit din școli și cu musteața nu tocmai bine răsărită, cînd fui numit membru la Tribunalul de Suceava în timpul scurtei căimăcănii a lui Theodor Balș. Se știe că după moartea lui Balș, Poarta a numit caimacan în Moldova pe principele Neculai Conache-Vogoridi.

În Folticeni, orașul meu natal, era pe vremea aceea o generațiune întreagă de tineri, excepțional de numeroasă, compusă din cîte doi și trei frați și anume: frații Morțun, Forăscu, Botez, Sungurof, Razu, Pleșescu, Stamate, Văsescu, Ghițescu, Gane, Macărescu, Romano etc., toți în mumăr de aproape 40, uniți prin strînse legături din copilărie și care îmbrățoșasem cu entuziasm ideea mare și mîntuitoare a Unirei.

Toți eram gata sa facem orice jertfe cu averea și persoana noastră pentru realizarea acestui ideal care ni se înfățoșa ca un soare luminos pe cerul patriei noastre.

O Doamne! Ce sus erau atunci inimile tuturor; cu ce foc, cu ce curaj, cu ce abnegațiune lucra fiecare pentru marele scop de regenerare a neamului românesc!

Era o suflare puternică de reînviere care trecea peste țară și căreia nici un obstacol din lume n-ar fi putut să-i puie stavili.

Și totuși biruința nu era deloc sigură, căci aveam dușmani strașnici atît în afară cît și înlăuntru, care ne stăteau în cale. În afară erau trei mari împărății vecine, Austria, Rusia și Turcia cari nu vedeau cu ochi buni curentul unionist de la noi. Apoi se mai împotrivea și Anglia, care, deși mai depărtată, dar tot atît de influentă, era dominată de principiul integrității Imperiului Otoman, și căuta, prin urmare, să împiedice orice mișcare ar fi fost de natură să atingă această integritate.

Iar înlăuntru aveam în contra noastră bătrîna clasă privilegiată, compusă mai mult din odrasle de la Fanar, clasă refractară la orice progres, neaccesibilă la orice idee nobilă și patriotică. Ei ne numeau pe noi pantalonari, bonjuriști, și căutau să ne convingă cu argumente ca de-alde aceste:

— Știți voi ce vă așteaptă, dacă nebuniile voastre se vor împlini? O să se desființeze rangurile de boierii, o să vă ieie la oaste, o să plătiți bir!

Noțiunea egalităței cetățenești nu intra deloc în mintea lor. [… ]

Asemenea oameni cu asemene idei nu ne puteau opune piedeci serioase, dacă n-ar fi fost sprijiniți din afară.

Centrele noastre de întrunire și consfătuire erau în Iași la răposatul Mihalache Cantacuzin Pașcanu, în casele căruia s-a subscris actul solemn al Unirei, iar în județul Suceava la monastirea Slatina unde era egumen răposatul Calinic Miclescu, ales în urmă mitropolit primat al României. În fruntea comitetelor de acțiune din toată Moldova erau: Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu, Dimitrie Ralet, Dimitrie A. Sturdza, Vasile Alecsandri, Vasile Mălinescu, Costache Negri, Alecu Cuza, Lascar Catargi, Petru Mavroghene, Costache Hurmuzache, Manolache Costache-Epureanu etc., oameni vrednici, de mîna întăi, cari au ajuns mai curînd sau mai tîrziu la cele mai înalte trepte ale țărei și dintre care o mare parte plătisă deja cu exilul generoasele lor aspirațiuni.

În județul Suceava ne întruneam regulat noi tinerii cel puțin o dată pe săptămînă la Slatina sub prezidenția lui Calinic Miclescu, unde combinam toate planurile de luptă, dresam procesele-verbale de rezultatele obținute, întrețineam corespondența cu celelalte comitete și unde din vreme în vreme făceam și cîte un chef stropit cu vin de cel vechi din pivnițele monastirei. Îmi aduc aminte că la una din acele petreceri la care se cinstea pentru Unire cu paharele pline, un amic al nostru, Manolache Morțun, care se greșise, se vede, cu un pahar prea mult, zicea că „cele patru puncte ale Divanului ad-hoc sunt punctele cardinale ale universului”; iar Neculai Verdeanu, care de asemenea se cam întrecuse cu șaga, ne-apostrofa mereu cu cuvintele:

— Fraților!… Eu nu sunt beat de vin, sunt beat de amor de patrie!

Astfel, și la chef, și la treabă, și la voie, și la nevoie, grija țărei domina totul. Și doar nimene dintre noi nu avea în vedere foloase personale. Din contra, toți știam de mai înainte sacrificiile ce eram chemați a face odată cu realizarea Unirei; toți știam că interesele noastre materiale aveau să fie întrucîtva zdruncinate prin strămutarea capitaliei din Iași, și, cu toate aceste, dorința mare a constituirei statului român ne stăpînea întru atîta, încît nici unul dintre noi nu se gîndea să-și calculeze pagubele, căci dinaintea ochilor fiecăruia strălucea de astă dată un țel pe care cei mai mari domni din epoca eroică a țărilor dunărene au încercat în zadar să-l atingă.

Acest simțimînt de abnegațiune și dragoste de țară care se manifesta cu așa tărie în toată suflarea românească, nu are exemplu în trecutul nostru. Sunt curente de înalțare de inimă în viața popoarelor care le fac capabile de orice jertfe, și care se pot asemăna cu acele momente cînd omul la vrîsta tinereței și-ar da bucuros ultima picătură de sînge pentru ființa ce iubește.

Eram și noi ca popor în acea vrîstă binecuvîntată a tinereții, deschisă tuturor pornirilor generoase. Fericit cine a apucat acele timpuri!

Viața omului e așa de scurtă și mai totdeauna așa de deșartă sau plină de decepțiuni, încît cine a trăit în acea perioadă de prodigioasă mișcare națională și i-a văzut roadele, poate zice că a trăit două vieți.

II[modifică]

Eram în miezul iernei, cu cîteva zile înainte de Sf. Neculai. Mare chef între tinerii noștri de la Folticeni. Cei mai mulți primiserăm prin poștă, pe neașteptate, decrete de boierii de la caimacanul Vogoride. Eram căftăniți fiecare după aprecierile binevoitoare ale luminăției-sale cu rangurile de căminari, comis, spatar, ban, agă etc.

În dispozițiunea de spirit în care eram noi atunci, e lesne de înțeles ce haz am făcut de această mărinimie intenționata a caimacanului. Toți eram de părere la început să-i întoarcem imediat decretele, dar am amînat lucrul de Sf. Neculai, pentru cînd ne-am hotărît să-i exprimăm mulțămirile noastre într-un mod mai drastic.

Întru adevăr, părintele meu, deși bătrîn, dar om vesel și primitor, mă însărcină să invit la masă de Sf. Neculai pe toți prietinii mei din oraș. Îmi aduc aminte că atunci, cu ocaziunea acelui banchet, am scris eu însumi învitațiunile cu litere chirilice încălecate unele peste altele după moda veche, puind în fruntea fiecărei scrisori următoarea adresă:

Onorat d-sale boierului… mare agă sau mare ban, sau mare spatar, după rangul fiecăruia; singura dată cînd am uzat de titlurile cu care Vogoride sperase să ne cumpere.

Iar la masă, să dea Dumnezeu bine! Numai rîs și chef; și nici că se putea să fie altfel cînd eram vreo 40 de ștrengari, toți unul și unul, tineri, sănătoși, veseli, la adăpost de grija zilei de mîni și toți însuflețiți de focul pe care Vogoride cerca să-l înădușe cu pergamente.

— Bine te-am găsit, bre comis!

— Să trăiești, chir paharnice!

— La mulți ani, arhon spatar!

— Și cu bine, cilibi aga!

Erau toasturile care se încrucișau întruna, întovărășite de cele mai pipărate glume la adresa căftănitorului nostru.

Afară, luminăție, focuri bengale, muzici, transparente cu portretul lui Vogoride și norod, de nu puteai răzbate cu sufletul. În dricul entuziasmului de comandă ce se manifesta pe strade, ieșirăm și noi de la banchet, numai buni pentru asemenea demonstrațiuni, și ne îndreptarăm spre primărie, unde pe un cogemite transparent luminat, se vedea zugrăvită o caricatură omenească sub care era scris cu litere roșii: „Trăiască excelența-sa caimacanul Neculai Vogoride! ”

— Ura… strigarăm noi din răsputeri, și deodată zece, douăzeci, treizeci de pietre fură aruncate asupra transparentului și-l rupse de sus pănă jos.

— Jos grecoteiul!

— Jos maslinarul!

— Jos capra rîioasă!

Și o nouă ploaie de petre distruse transparentul cu desăvîrșire, de nu mai rămase nici un petic din el. Iar publicul, în loc să ieie partea grecoteiului, făcu imediat cauză comună cu noi și prinse să strige:

— Muzica!… Hora Unirei!… Atunci tarafurile de lăutari, cari în atîtea rînduri și-au văzut scripcele și cobzele lor umplute cu sorocoveții și irmilicii noștri, intonară în aplauzele frenetice ale publicului întreg Hora Unirei, vestita horă a lui Alecsandri, care era cîntecul înălțător, hrana noastră sufletească de toate zilele.

Atunci toată lumea care se afla în fața dărămăturilor transparentului, se prinse de mînă într-o horă strașnică, uriașă, cum nu se mai văzuse în orașul nostru, în care oameni de toate vrîstele, de toate treptele sociale, jucau cu o furie nebună și în acelaș timp cîntau în cor:

Hai să dăm mînă cu mînă
Cei cu inima română;
Să-nvîrtim hora frăției
Pe pămîntul României;
Unde-i unul nu-i putere
La nevoi și la durere,
Unde-s doi puterea crește
Și dușmanul nu sporește.

O! cine ar putea să descrie entuziasmul fără seamăn ce mișca acea sumedenie de oameni care își vînturau căciulele în aer, frămîntau pămîntul cu călcăile și cîntau, de răsuna văzduhul.

Erau valurile poporului cari, întocmai ca un șuvoi ce a rupt stavilile, nu mai întîmpină piedeci.

În fața acestei priveliști impunătoare, oamenii poliției rămaseră încremeniți. Unde ar fi îndrăznit ei să ne atace sau măcar să ne zică un cuvînt, căci praf și pulbere s-ar fi ales de dînșii.

Astfel, nesupărați de nimeni, după o oară de joc nebun puturăm să ne ducem cu toții pe la casele noastre bucuroși de izbînda făcută și fiind siguri că caimacanul Vogoride va fi fericit cînd va auzi în ce mod i-am adresat mulțămirile noastre de ziua-i onomastică pentru boieriile cu care ne căftănise.

A doua zi pe la oarele 11 dimineață, cînd mă pregăteam să merg la tribunal, fui întîmpinat de aprodul care îmi remise o hîrtie.

Eram destituit din funcțiunea de membru al Tribunalului Suceava.

Am fost în viața mea, fără să solicit și fără să doresc, chemat la funcțiuni și onoruri înalte, pe care poate nici le-am meritat. Ei bine, n-am simțit niciodată o mai mare mulțămire sufletească ca acea din ziua destituirei mele din prima funcțiune ce ocupasem.

Eram acum om complect; îmi plătisem tributul de jertfă pentru țară; îmi cîștigasem pintenii, ca și cînd aș fi fost într-o bătălie din care aș fi ieșit cu cinste, rănit și decorat.

Imediat se răspîndi vestea destituirei mele și toți prietinii și partizanii politici veniră să mă felicite de marea onoare ce mi se făcuse. A doua zi, sara, se dădu un bal în casele răposatului Alecu Forăscu, unde toți invitații mă sărbătoriră ca pe un erou al zilei. Mărturisesc că eram foarte simțitor la cuvintele lor măgulitoare, mai ales la ale doamnelor, cari jucau un rol activ în mișcarea noastră națională. Una mai cu samă, căci totdeauna trebuie să fie una care să aibă o înrîurire mai hotărîtoare, ne stimula și ne încălzea inima cu farmecul cuvintelor și al ochilor ei.

Ei! Sunt mulți ani de cînd frumoasa femeie a trecut hotarul vieței pămîntești, dar chipul ei mi-a rămas și acum în minte ca o plăcută vedenie din zorile tinereților mele.

Acum eram dezlegat de orice rezervă față cu grecoteiul și hotărît pe luptă pănă în pînzele albe. Dar n-avurăm noi nevoie cei din Suceava de luptă așa de aprigă, căci conducătorii noștri din Iași izbutiră să puie mîna pe corespondența lui Vogoride, doveditoare de fraudele comise cu ocazia alegerilor pentru Divanul ad-hoc, și obținură de la puterile subscriitoare Tratatului de Paris casarea acelor alegeri.

Țara, pusă acum în pozițiune de a se pronunța liber, trimesă la al doilea alegeri în Divanul ad-hoc numai deputați unioniști cari votară cele patru memorabile puncte ce rezumau dorințele țărei:

1. Unirea Principatelor.

2. Autonomia și neutralitatea garantată de puteri.

3. Domn străin ereditar.

4. Guvern constituțional, reprezentativ.

Cu toate aceste, nu fără greutate se făcură în județul Suceava al doilea alegeri: căci avurăm în contra noastră pe șeful separatiștilor, răposatul Neculai Istrati, care era proprietar mare în județul nostru și în măsură de a lupta cu oarecare sorți de izbîndă. Curentul unionist însă era așa de puternic, încît în cele din urmă Istrati nici nu îndrăzni să vie la vot, iar din urne ieșiră în toate colegiile cu majorități enorme:

Iorgu Vârnav-Liteanu,

Alecu Botez-Forăscu,

Costache Morțun,

Dimitrie Grigoriu-Văsescu și Toader sin Pavel, deputat sătean din Rădășeni.

Alte petreceri, alte baluri, pentru a sărbători marea izbîndă în alegeri.

Hora Unirei se cînta și se juca în toate răspintele; versurile lui Alecsandri erau pănă și în gura copiilor; jurnalul unionist Steaua Dunărei, redactat de Mihai Kogălniceanu și Vasile Mălinescu, scris într-o limbă, cu un foc și cu o putere de argumentare cum nu mai fusese jurnal românesc scris pănă atuncea, era Evanghelia care ne inspira în toate zilele și întreținea căldura entuziasmului nostru.

Căci soarta cea bună a țărei a vroit ca în împrejurări așa de grele să avem și oamenii mari trebuitori, pentru a ne cîrmui barca și a o aduce la liman.

III[modifică]

Divanul ad-hoc își isprăvise chemarea prin votarea celor patru puncte ale dorințelor țărei, și, în virtutea Convențiunei de la Paris din 7 august 1858, o altă Cameră urma să fie convocată pentru alegerea domnului.

Caimacanul Vogoride, revocat de înalta Poartă, a fost înlocuit prin o locotenență domnească de trei, după prescripțiunile Regulamentului Organic, compusă din Ștefan Catargiu, fost ministru de interne, Anastasie Panu, fost locoțiitor de ministru Dreptăței, și Vasile Sturdza, fost președinte Divanului domnesc sub ultima domnie a lui Grigorie Ghica.

O nouă perioadă electorală se deschidea deci tot atît de vie, tot atît de hotărîtoare pentru soarta Moldovei, căci candidații la domnie se iviseră deja în număr considerabil, între care cei mai în vază erau fostul domn Mihail Sturdza și fiul său, prințul Grigorie Sturdza.

Lupta între tată și fiu de la scaunul domniei, din cauza condițiunilor nenaturale în care se prezenta, s-a întors în folosul țărei, căci curentul opiniunei publice s-a îndreptat de la sine spre partidul național unionist care în campania electorală de atunci a învins cu o puternică majoritate.

Mai figurau între candidați: Lascar Catargi, Petru Mavroghene și Costache Negri, încunjurați fiecare de un număr de amici personali și politici, iar Vasile Alecsandri a fost pus înainte de alții, fără ca el însuși să aspire la domnie.

Îl vedeam des în casele unchiului meu, Dimitrie Văsescu, unde se adunau mulți deputați tineri spre a se consfătui asupra viitoarei alegeri de domn.

Parcă-l aud și astăzi, apărîndu-se de această mare onoare cu verva sa poetică cunoscută, zicînd că el nu-i făcut din lutul din care se fac domnii, că el nu înțălege sa fie robul etichetei, să nu poată face un pas fără să-i bată darabana la ureche, să fie toată viața prizonier în propriul său palat, condamnat să trăiască fără rude, fără prieteni, fără libertate, într-o atmosferă de intrigi și de lingușiri; că pentru nimic în lume el nu va preferi aerul apăsător și otrăvit al Curței domnești, aerului liber și limpede de la țară unde poate duce viață fără programe, unde ca supuși are un întreg popor de vietăți ce nu-i cer slujbe.

Ascultam aceste cuvinte ale lui rostite cu accentul sincerităței și mi se părea omul acesta atît de suspus pe scara lumei, deoarece desprețuia o domnie, încît în ochii mei lua proporțiile unei ființi extraordinare, supraumane.

O, da! Era fără îndoială atunci cel mai mare om al Moldovei. Poet tînăr, recunoscut și sărbătorit de toți, el a dezgropat limba noastră de sub dărămăturile trecutului, i-a redat frumuseța ei originară și a adus-o la cinste într-o lume care uitase s-o vorbească; el a fost cel dintăi care a înduioșat inimile noastre prin versul lui dulce și limpede curgător ca izvorul de la munte; el simboliza într-un cuvînt întreg neamul nostru cu suferințele, cu lacrimile lui din trecut, cu dorul și cu aspirațiunile lui spre viitor. El, de-ar fi vroit, se alegea domn.

Și ce bine a făcut că a ramas poet! Domnia peste oameni era să-i răpească domnia peste lumea visurilor omenești.

El retrăgîndu-se, toate voturile lui au rămas răzlețe. Atunci un număr de deputați, Alecu Grigoriu-Văsescu, Neculai Pisoschi, Panaite Cazimir, neștiind încotro să se orienteze, deoarece ei doreau să aleagă un domn care să nu fie tocmai din așa-numita aristocrație de pe vremea aceea, puse înainte numele colonelului Alecu Cuza, fără vreo șansă de reușită și fără să-l fi consultat macar.

La o întrunire care a avut loc în sara de 3 ianuarie 1839 la Elefant (așa era supranumit cabinetul de istorie naturală din Iași, unde Leon Ghica și Dimitrie Ralet ocupau un apartament) s-a făcut o încercare de alegere pentru a se vedea cine va întruni majoritatea absolută a voturilor, cu hotărîrea luată de mai înainte ca minoritatea să se supuie majorităței. La primul scrutin colonelul Alecu Cuza întruni o slabă minoritate compusă din deputații cari luaseră inițiativa alegerei lui și alți cîțiva dintre partizanii răzleți a lui Alecsandri; iar celelalte voturi se împărțiră între Lascar Catargi, Petru Mavroghene și Costache Negri. La al doilea scrutin, renunțînd Costache Negri, colonelul Alecu Cuza întruni majoritatea absolută a voturilor.

Imediat se încheie un proces-verbal de rezultatul acestei alegeri pe care îl iscăliră toți deputații prezenți, cu angajament solemn ca în ziua de alegere fixată pentru 5 ianuarie să voteze toți pentru Alecu Cuza, așa că înălțarea lui la scaunul domniei era acum asigurată. De notat e că Alecu Cuza, care nu se gîndea la una ca aceasta, nici a fost de fața la operațiunile acestei alegeri pregătitoare. El dormea liniștit în apartamentul său din casele răposatului meu socru, Pavel Stoianovici, cînd i se aduse marea veste. Pe soția lui, doamna Elena Cuza, o năpădiră lacrimele, iar el rămase uimit părîndu-i-se că face un vis.

Într-adevăr era un vis, și cel mai frumos ce poate un om să-i facă în viața lui; să se culce simplu cetățean și să se deștepte domn. Dar, împreună cu el, întreg poporul făcea un vis, pentru că întăiași dată, după sute de ani, el reintra în drepturile sale de a-și alege domn din libera sa voință. Lumea aștepta deci cu frigurile nerăbdărei ziua de 5 ianuarie, spre a-și vedea realizată cea mai scumpă dorință.

În ziua de 5 ianuarie 1859, zi frumoasă, cu soare, tot orașul era în picioare încă de dimineață. Fiecare simțea că în acea zi are să se petreacă un fapt mare care va lasa urme adînci în istoria țărei noastre.

La oara 11 dimineața, unchiul meu Alecu Grigoriu-Văsescu, care era secretar la biuroul adunărei, mă introduse într-una din tribunele publice ale Camerei elective. Rînd pe rînd veneau deputații, Alecu Cuza, viitorul domn, palid de emoțiune, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Manolache Costache-Epureanu, Costache Hurmuzache, într-un cuvînt toți aleșii țirei cari făceau parte din Camera electivă. Mai multe zeci de mii de oameni umpleau tribunele publice, coridoarele și curtea palatului.

La oara 12 se deschide ședința sub preșidenția mitropolitului Moldovei și Sucevei, Sofronie Miclescu. Se face apelul nominal la care răspund 49 deputați. Înainte de a se procede la alegerea de domn, Costache Hurmuzache, raportorul comisiunei însărcinată cu redactarea unui proiect de mulțămire cătră puterile garante, cetește proiectul care are următoarea cuprindere:

„1. Adunarea electivă a Moldovei rostește a sa adîncă recunoștință puterilor ce au subscris Tractatul de Paris pentru recunoașterea și garantarea drepturilor Principatelor Române, înscrise în capitulațiunele lor cu Imperiul Otoman.

2. Adunarea electivă, înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, declară că: Unirea Principatelor într-un singur stat și sub un principe străin din familiile domnitoare ale Europei, cerută în unanimitate de adunările ad-hoc în memorabilele zile de 7 și 9 octombrie 1857, a fost, este și va fi dorința cea mai vie, cea mai aprinsă, cea mai generală a națiunei române.

3. Adunarea electivă, în numele țărei, rostește adînca ei părere de rău că această mare dorință, singura care, împlinită, poate asigura fericirea a cinci milioane de români, nu s-a împlinit; totuși ea prețuiește și îmbrățișează o Constituțiune care cuprinde elemente ce țintesc la realizarea dorințelor unanime și constante ale națiunei. ”

Această rezoluțiune se votează în unanimitae, minus doua abțineri ale d-lor A. Balș și Dimitrie Cornea.

Apoi mitropolitul Sofronie Miclescu se ridică în picioare în mijlocul unei tăceri așa de adînci, că fiecare nu-și auzea decît inima sa bătîndu-se, și ținu cu glas mișcat următoarea cuvîntare:

„Această adunare, menită pentru a fi legislativă, se găsește întrunită astăzi numai spre alegera domnului țărei. Nu mă îndoiesc, iubiții mei compatrioți, că fiecare din dv. prețuiește cît de importantă este această operație și în cît grad viitorul țărei se află legat cu rezultatul ei.

Mai înainte de a păși la lucrare, eu rog pe milostivul Dumnezeu ca să ne lumineze și să ne povățuiască spre a nimeri cu ale noastre voturi pe acela din candidați carele mai mult merită încrederea obștească și a cărui legături cu țara închizeșluiesc mai mult priincioasele cugetări ale sale cătră compatrioți. Așadar, fieștecare, povățuit de al său cuget, îndeplinească chemarea sa cu depunerea votului pentru această alegere, care, potrivit cu înțălesul convenției, trebuie neapărat să ieie sfîrșit în seanța de astăzi. ”

După pronunțarea acestor cuvinte, mitropolitul este aclamat de adunare cu un întreit strigăt de: „Să trăiască mitropolitul Moldovei și Sucevei. ”

Apoi, după programul admis de mai înainte de camera electivă, fiecare deputat este chemat pe rînd după ordinul alfabetic să depuie jurămîntul și să voteze pe față pentru persoana ce voiește să o aleagă domn. Unul cîte unul se suie deputații la biurou și rostesc cu mîna pe cruce: „Jur, și Dumnezeu să-mi fie întru ajutor! ” Și iarăși unul cîte unul se suie din nou la biurou și declară în glas mare: „Votez și subscriu pentru colonelul Alecu Cuza! ”

Această declarațiune de vot ei o scriu și o subscriu într-un tablou de mai înainte pregătit; iar după terminarea votărei, președintele constată că colonelul Alecu Cuza a întrunit unanimitatea voturilor, afară de unul singur, a însuși colonelul Cuza, care s-a abținut.

Atunci mitropolitul Moldovei, rîdicîndu-se din nou în picioare, și împreună cu el toți deputații și tot publicul din tribune, proclamă în numele Camerei elective și a poporului pe colonelul Alecu Cuza de domn stăpînitor țărei Moldovei.

Strigătul de entuziasm care izbucni în acele momente din pepturile tuturora nu se poate descrie. Aplaozele, aclamările, uralele: „Să trăiască Alecu Cuza! să trăiască Camera! ” zguduiau zidurile palatului. Cu mare greutate, mitropolitul putu restabili tăcerea, și atunci alesul țărei urcă treptele biuroului și depuse jurămîntul după formula următoare:

„Jur în numele Preasfintei Treimi și în fața țărei mele că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele patriei, că voi fi credincios Constituției în textul și spiritul ei, că în toată domnia mè voi privighea la respectarea legilor pentru toți și în toate, uitînd toată prigonirea și toată ura, iubind deopotrivă pe cei ce m-au iubit și pe cei ce m-au urît, neavînd înaintea ochilor mei decît binele și fericirea nației române. Așa Dumnezeu și compatrioții mei să-mi fie întru ajutor! »

Apoi, pănă a nu se scoborî domnul de la tribună, Mihail Kogălniceanu, privighitoarea Moldovei cum era numit pe atuncea, îl întîmpină la scara tribunei și rosti cu voace adînc emoționată următorul discurs:

„Măria-ta!

După o sută cincizeci și patru de ani de umilire și degradare națională, Moldova a intrat în vechiul său drept, consfințit prin capitulațiile sale, dreptul de a-și alege pe capul său, pre domnul. Prin înălțarea ta pe tronul lui Ștefan cel Mare s-a reînalțat însăși naționalitatea română.

Alegîndu-te de capul său, neamul nostru a voit să împlinească o veche datorie cătră familia ta, a voit să răsplătească sîngele strămoșilor tăi, vărsat pentru libertățile publice.

Alegîndu-te pre tine domn în țara noastră, noi am voit să arătăm lumii aceea ce toată țara dorește: la legi nouă, om nou.

O, doamne, mare și frumoasă-ți este misiunea! Constituția din 7 (19) august ne însemnează o epocă nouă, și Măria-ta ești chemat să o deschizi. Fii, dar, omul epocei; fă ca legea sa fie tare, iar tu, Măria-ta, ca domn, fii bun și blînd, fii bun, mai ales pentru aceia pentru cari mai toți domnii trecuți au fost nepăsători sau răi.

Nu uita că, dacă 50 de deputați te-au ales domn, însă ai să domnești peste două milioane de oameni!

Fă, dar, ca domnia ta să fie cu totul de pace și de dreptate: împacă patimile și urele dintre noi și reintrodu în mijlocul nostru strămoșeasca frăție. Fii simplu, Măria-ta, fii bun, fii domn-cetățean; urechea ta să fie pururea deschisă la adevăr și închisă la minciună și la lingușire.

Porți un frumos și scump nume, numele lui Alexandru cel Bun. Să trăiești, dar, mulți ani.

Ca și dînsul, fa, o Doamne, ca prin dreptatea Europei, prin dezvoltarea instituțiunilor noastre, prin simțimintele tale patriotice, să mai putem ajunge la acele timpuri glorioase ale nației noastre, cînd Alexandru cel Bun zicea ambasadorilor împăratului din Bizanțiu că:

— România nu are alt ocrotitor decît pre Dumnezeu și sabia sa! ”

Cînd Kogălniceanu își isprăvi discursul, toată lumea plîngea în tribune, căci bucuria mare ca și durerea mare tot prin lacrimi se exprimă. Afară văzduhul clocotea de sunetul clopotelor tuturor bisericilor din oraș și de bubuitul a 101 lovituri de tun.

Dacă astăzi, după 42 de ani de regim constituțional, punem un interes atît de arzător pentru o simplă alegere parțială de deputat, își poate cineva închipui ce a trebuit să fie atunci cînd era vorba de prima alegere de domn, după 154 de ani de viață umilită și îngenuncheată.

Eu unul mărturisesc că niciodată n-am avut o mai puternică strîngere de inimă ca în fața acestui mare act care era prima piatră așezată în temeliile statului român. În acel moment am simțit individualitatea mea de român sporită, neamul meu înălțat; am văzut dintre negurile trecutului răsărind un soare nou care avea să ne încălzească și să ne lumineze calea spre un viitor și mai frumos.

Și, într-adevăr, după 19 zile se împlini în București un act și mai măreț, alegerea lui Cuza-vodă de domn al Țărei Românești. Astfel că dorința cea mai vie, cea mai aprinsa, cea mai generală a națiunei române, Unirea țărilor surori, era acum îndeplinită.

Mulțămesc lui Dumnezeu că mi-a fost dat să le văd toate acestea!

Desigur că mulți din generațiunea actuală, care vor ceti aceste rînduri amintitoare din vremi trecute, vor sta la îndoială dacă nu cumva am alunecat în exagerări sentimentale. Se poate că în dorința mea de a colora mai viu mișcarea de atunci să fi întrebuințat cuvinte pe care un istoric rece le-ar fi înlăturat. Dar mi se va ierta, căci am fost însumi martor la aceste evenimente unice în istoria noastră contimporană; am împărtășit însumi emoțiunile ce au zguduit inima multîncercatului nostru popor, am trecut însumi rînd pe rînd, prin toate crizele lui de neastîmpăr, de îndoieli, de speranțe, de bucurii, la o vrîstă cînd aceste mișcări sufletești nu se uită, și poate de aceea voi fi ieșit din limitele strictei obiectivități!

Și apoi am rămas acum între acei puțini care au văzut ce a fost și văd astăzi ce este, și pot face comparațiune dreaptă între trecut și prezent, și măsura distanța ce am străbătut.

Prin urmare, cuvintele mele, oricît de vii, nu vor fi niciodată la înălțimea faptelor săvîrșite.

Iar acei care au deschis ochii mai încoace și trăiesc astăzi în casa zidită gata, la adăpost de vremi răle și vijălii, aceia nu vor înțălege poate mărimea muncei generațiunei de la 1848 și 1859; își vor închipui poate că România a trebuit să fie de cînd lumea așa precum au găsit-o ei.

Ei bine! Acelora voi zice: închinați-vă cu dragoste și venerațiune memoriei oamenilor din bătrîna generațiune, încălziți-vă inimile la amintirea faptelor și virtuților lor, căci, dacă n-ar fi fost ei, cine știe ce ați fi astăzi voi și împreună cu voi, întreaga țară!