Amintiri (Rosetti)/Capitolul XV. Vecini, prieteni, rude și cunoștinți

←Capitolul XIV. Vecini, rude, prieteni și cunoștinți

Amintiri de Radu Rosetti Capitolul XV. Vecini, prieteni, rude și cunoștinți

Capitolul XVI. Vecini, rude, prieteni și cunoștinți→

(URMARE)

La Tîrgul-Ocnei aveam pe Costache Negri și pe surorile lui, Catinca Negri și Zulnia Sturdza, pe nepoata lor, Smărăndița Jora, născută Rosetti, tovarășe de pension a mamei, care, fiind aproape de despărțenie, trăia cu mai – că-sa, cu coana Catinca, și pe medicul nostru de casă, doctorul Louis Collin, fiul unei poloneze și a unui elvețian francez. Collin era medicul spitalului înființat în Tîrgul-Ocnei de bunul meu, Grigore Ghica, precum și a „Castelului”, cum se numea închisoarea clădită sub aceeași domnie.

Legăturile lui Costache Negri și ale surorilor lui cu tata datau din copilăria lor, mama cunoștea pe Negri din timpul domniei tătîne-său, el fiind prieten și tovarăș de idei și de luptă al lui Grigore Ghica încă de înainte de acțiunea acestuia la domnie, în tot timpul căreia rămăsese unul din colaboratorii lui cei mai iubiți și cei mai prețuiți.

Costache Negri era unul din bărbații cei mai frumoși ai țării. De o statură de urieș, avea corpul unui Hercule și un cap de o rară și bărbătească frumuseță. Părul îi era negru, bogat și ondulat, fruntea puternică, ochi mari, negri, luminoși, vii, dar de nespusă blîndeță, cu o expresiune de mare bunătate, sprincene negre, lungi și bine hrănite, un nas puțin încovoiat și o gură frumoasă cu buze rumene și pline; purta barba întreagă, lungă și lată. Înfățoșarea lui era impunătoare, dar te simțeai atras spre el prin impresiunea de blîndeță și de bunătate ce o făcea de la primul aspect.

Atît el, cît și cucoana Catinca, soră-sa, mi-au spus în diferite rînduri că tatăl lor, Petrache Negri, fusese grec venit din Țarigrad, care-și făcuse cariera în țara la noi. Nici unul din familie nu hrănea vro simpatie pentru greci și cred că, în inima lor, ar fi preferat să fi fost de obîrșie română, dar deloc nu ascundeau această origine grecească. Mama lor era frumoasa Zulnia, atît de cîntată de Conache și cu care, după văduvia ei, poetul se căsătorise. Ea din prima căsătorie avea un fiu, Costache, și patru fete: Catinca, Zulnia, Eugenia și Elena. Lui Conache îi născu o singură fiică care, și ea, primi numele de Catinca, dar era mai cunoscută sub porecla de Cocuța.

Costache Conache era, pe vremea lui, bărbatul cel mai cult și cel mai bogat din țară, dar vestit pentru o neasămănată zgîrcenie și lăcomie, ceea ce însă nu-l împiedecă să fie, pentru copiii soției sale, un maștih excelent. Ei conglăsuiau pentru a recunoaște că i-a tratat totdeauna cu mare bunătate și a îngrijit de interesele lor în chip minunat. Pe Costache îl iubea așa de mult, încît i-a propus să-l înfieze și să-l facă clironomul principal al colosalei sale averi, cu condiție ca el să ia în schimb numele de Conache, dar tînărul Negri a refuzat, nevoind să se lepede de acel al părintelui său. Dealtmintrelea, averea ce-i rămăsese de la acesta era destul de frumoasă, căci era stăpînul frumoasei moșii Mînjîna de la ținutul Covurluiului.

Costache Negri își făcuse primele studii în țară, cu un didascalos grec, pe urmă în pensionatul lui Cuénin, plecă apoi în Franța unde, dacă nu urmă cursuri regulate; își însuși, mai ales prin cetire, o bogată cultură, fiind de firea lui foarte dornic de învățătură și interesîndu-se nu numai de literatură și de istorie, dar și de chestiuni științifice: avea mai multe cunoștinți decît mulți posesori de diplome, dar era de o rară modestie. Făcu în tinerețe mai multe călătorii în Italia, țară pe care o iubea foarte și din care adusese o colecție de tablouri de valoare. Avea talent pentru poezie, ni-au rămas de la el mai multe piese de versuri, cele mai multe cu subiect patriotic, care arată ușurință de versificare, o mare iubire de țară și de neam și un viu simț al frumuseților naturii.

Familia Negri, cu toată originea ei grecească, se distingea din tinerețe prin patriotismul ei înflăcărat și dezinteresat. Pe cînd, în cele mai multe din familiile noastre boieiești, limba grecească fusese înlocuită, în al doilea sfert al veacului, prin acea franceză, am auzit totdeauna pe Negri și pe surorile lui întrebuințînd între dînșii numai limba românească și, după cît știu, surorile n-au învățat limba grecească și numai o înțelegeau puțin fiindcă, în copilăria lor, fiind vorbită pretutindeni, au prins cîte ceva dintr-însa mulțămit ușurinții cu care copiii îndeobște se familiarizează cu înțelesul limbilor ce le aud vorbindu-se împrejurul lor. Costache Negri însă vorbea din tinerețe limbile greacă modernă, franceză, germană și italiană, iar în timpul șederilor sale prelungite în Constantinopol își însușise și cunoștința limbei turce. Franceza lui era nu numai foarte corectă, dar chiar de o rară eleganță. Mai posed scrisori franceze adresate de el tatei încă înainte de 1850, scrise cu marea, frumoasa și bărbăteasca lui scriere, atît de caracteristică a unei firi bune, generoase și artistice.

Adept fervent al ideilor naționaliste, a luat parte la toate luptele duse sub Mihai Sturdza de tineret împotriva regimului de corupțiune al domnului și a legat frăție cu fruntea membrilor acestei opozițiuni. O mare asămănare de aplecări și de idei îl făcu să contracteze cu Vasile Alecsandri niște legături ce încetară numai odată cu moartea lui Negri și la strîngerea cărora veni să contribuie în chip puternic marea iubire dintre poet și sora lui Negri, Elena.

Cariera politică a lui Negri a început în timpul domniei lui Grigore Ghica. Noul domn apreciase de mai înainte iubirea curată de neam și de țară a lui Negri, se convinsese că împărtășeau acelaș ideal, aceleași idei generoase, acelaș absolut dispreț pentru ban, aceeași iubire pentru acei slabi și suferinzi. [… ]

În timpul căimăcămiilor nu primi nici o slujbă și fu unul din luptătorii cei mai convinși ai partidului Unirii, căruia îi făcu servicii prețioase.

Adevărata și marea activitate politică a lui Negri este însă legată de domnia lui Cuza, de care îl lega o veche și strînsă prietenie. De la început el este trimes la Constantinopol spre a stărui pentru recunoașterea de cătră Poartă a îndoitei alegeri a domnului. Poarta, fără a cuteza să refuze recunoașterea în chip formal, făcea feli de feli de greutăți, întemeindu-se pe textul strict al Convenției care pretutindeni vorbește de doi domni. Negri avea sprijinul ambasadorului francez, iar Poarta, puternic sprijinită și chiar îndemnată de Austria, aștepta în realitate rezultatul războiului ce era gata să izbucnească între cele două împărății. Dacă Austria ai fi învins, nu poate încăpea îndoială că îndoita alegere a lui Cuza n-ar fi fost confirmată de Poartă și Unirea desăvîrșită s-ar fi putut efectua numai cu mult mai tîrziu. Nu se știe chiar dacă, în asemene caz, alegerea lui Cuza nu ar fi fost anulată și toate readuse în starea de mai înainte. Din fericire Franța a fost învingătoare, iar Austria învinsă și sultanul n-a îndrăznit să se opuie dorinților clar exprimate de Napoleon al III-lea, dar a urmat să invoace și să ridice pretexte pentru a întîrzia confirmarea alegerii. Corespondența lui Negri cu Cuza arată cu cîtă perspicacitate cel dintîi, încă din primele zile ale sosirii sale în Constantinopol, a judecat situația, cu cît tact, cu cîtă sagacitate a lucrat pentru înlăturarea acestor pretexte, cît de adevărat descrie el situația în rapoartele sale cătră domn.

Dar serviciile lui Costache Negri au fost mai ales mari și prețioase în timpul ce a decurs între învestirea lui Cuza și recunoașterea de cătră Poartă a Unirii definitive. Rapoartele sale arată cu cîtă dibăcie, cu cît devotament cătră țară și domn a lucrat Negri, ce sfetnic și ajutor prețios a fost pentru Cuza.

Tot el, în calitate de agent diplomatic al țării la Cons – tantinopol, a fost însărcinat, după secularizarea averilor mănăstirești, să ducă negociațiunile privitoare la chestiunea acestor bunuri închinate Locurilor Sfinte din Orient. În această chestiune el a avut să lupte nu numai cu vicleșugurile și șiretenia clerului fanariot, dar și cu meșteșugurile și fățărnicia diplomației țariste, pentru care apărarea intereselor materiale ale fruntașilor bisericii răsăritene era o vajnică chestiune de prestigiu în Orient.

Însărcinat la Ministerul Afacerilor Străine cu studierea acelei chestiuni, am avut la îndămînă toate dosarele privitoare la acea chestiune și mi-am putut da samă de conștiința și de perspicacitatea cu care Negri a apărat cu acest prilej averea țării.

Revoluția de la 11 fevruar a pus capăt vieții sale publice. Prieten devotat și partizan convins al lui Cuza, indignat de chipul în care fusese răsturnat acel al cărui iubire de neam și rodnică activitate pentru asigurarea viitorului țării nimene mai mult decît el nu fusese în stare s-o aprecieze, renunță la viața publică și refuză în chip statornic toate slujbele ce i se propuseră. Primi numai, la 1869, să facă parte din comisiunea însărcinată să restabilească fruntaria noastră cu Austro-Ungaria, astfeli cum fusese stabilită prin actele încheiate în veacul al optsprezecelea între Poartă și Austria, dar care fusese de fapt simțitor modificată în urma cotropirilor succesiv săvîrșite de Austria aci.

Dar guvernul român deloc nu se gîndise să adune materialul de acte și de hărți trebuitoare pentru dovedirea acestor încălcări. Cînd Negri și colegii lui se găsiră în fața delegaților austro-ungari, ei găsiră niște oameni care studiase chestiunea în chip amănunțit, aveau de la guvernul lor instrucțiuni precise și erau înzestrați cu un întins material de acte și de hărți cu îngrijire ales pentru a susține starea de fapt a graniței, iar delegații români neavînd nimic în mînă, nu aveau ce să răspundă. Comisia nu putu să percurgă decît o parte a fruntariei. Negri, la întoarcerea lui, era indignat de ușurința cu care guvernul român îl expusese, pe el și pe colegii lui, să se facă de rîs. De aceea, cînd în anul următor, guvernul făcu din nou apel la el pentru urmarea lucrărilor pe fruntarie, Negri răspunse printr-un refuz categoric, motivat mai ales pe faptul că nepunîndu-i-se la dispoziție nici material documentar, nici hărți, nu mai voiește „să steie ca un nemernic” în fața străinului care dispunea de toate actele necesare.

Călătoriile lui Negri, contribuțiile sale la ajutarea politicii naționaliste, cumpărările de tablouri, disprețul lui desăvîrșit pentru ban și mai ales dărnicia lui nemăsurată încurcase încă de timpuriu frumoasa lui avere. Mama spunea că, la întoarcerea ei în țară, se povestea în Ieși ca Negri dă țăranilor de la Mînjina mese la care li se servesc icre negre; fapt este că nu putea să vadă o nevoie fără ca s-o ajute, o faptă bună sau folositoare pentru țară la care să nu ieie parte. La 1848 înlesnise din punga lui întoarcerea de la Paris în țară a celor mai mulți tineri români aflați în acea capitală; prea puțini din ei gînditu-s-au să-i restituie sumele împrumutate care, dealtmintrelea, el nu le-a reclamat niciodată. Fusese silit, încă de timpuriu, să-și vîndă moșia și se stabilise, aproape ruinat, la Tîrgul-Ocnei, de a cărui pozițiune fusese sedus și pe care îl numea rîzînd: la dernière étape des prolétaires (ultima etapă a proletarilor). Ducea acolo un trai foarte simplu, căci acest bărbat atît de darnic, atît de disprețuitor de ban avea pentru sine trebuinți foarte puține, iar disprețul lui pentru lux ținea pasul cu acel ce-l avea pentru ban.

A locuit dintăi într-o casă din tîrg în care de nenumărate ori am însoțit pe părinții mei, casă din care au rămas astăzi numai slabe rămășiți din temelii. Soră-sa Zulnia, căsătorită cu Vasile Sturdza, unul din fruntașii care au dus lupta pentru Unire și a fost membru în Căimăcămia de Trei, se stabilise și ea în Tîrgul-Ocnei unde, pe o poziție din cele mai pitorești, pe malul stîng al Trotușului, a clădit o casă căreia i s-a dat denumirea de chalet. Pe cînd se afla încă în slujbă, la Constantinopol, Negri cumpărase, pe malul drept al Trotușului, un loc foarte frumos, pe niște stînci, unde clădise o casă cu două rînduri, în stil oriental, care nu fusese cu totul terminată cînd trebui să părăsească [pe] acea din tîrg, ceea ce îl făcuse să se stabilească, la 1866, într-un feli de dependență, tot cu două rînduri, în care a trăit pănă la săvîrșirea lui din viață, nedispunînd de mijloace îndestulătoare pentru a-și isprăvi casa.

Dacă traiul său era foarte simplu, ospitalitatea îi era din cele mai largi. Mai ales în timpul verii casa era totdeauna plină de oaspeți. Pe lîngă un cîrd de nepoți și de nepoate care petreceau la el, numeroși cunoscuți, cu prilejul mergerii lor la Slănic sau a întoarcerii lor de acolo, trecînd pe dinaintea porții lui, se opreau și luau parte la masa lui simplă, dar abondentă. Cînd era singur, își petrecea vremea cu cetitul și cu lucrul la grădina ce o sădise împrejurul casei, unde pusese pomi de soi și viță minunată. De cîte ori găsitu-l-am cu sapa, cu hîrlețul, cu grebla sau cu cuțitul în mînă, îmbrăcat, vara, în largi haine de pînză albă, toamna în haine de șaiac de aceeași făptură, cu o largă pălărie, de paie sau de pîslă, pe cap și încălțat cu ciubote pînă la genunchi.

Te primea totdeauna în chipul cel mai afabil și știa să deie convorbirii o directivă potrivită cu vrîsta, cultura și inteligența musafirului. În memoria lui era înmagazinată o adevărată comoară de fapte, de lămuriri și de amărunte asupra trecutului. Cînd vorbea despre oamenii pe care îi cunoscuse, judecata lui asupra lor era totdeauna dreaptă, cu tendență vederat binevoitoare și plină de indulgență. Numai față de două categorii de oameni această indulgență era mai mică și mi-a fost dat să aud chiar judecăți aspre pronunțate de el: „roșii”, înțelegînd sub această denumire pe liberalii munteni și evreii. Denunța, mai ales, cu indignare ipocrizia celor dintîi și primejdia ce o înfățoșa pentru țară prezența într-însa a unui atît de mare număr de evrei. Deplîngea crima comisă de Mihai Sturdza cînd li vînduse dreptul să năvălească în țară. Totuș era drept cătră ei și înfiera cu asprime brutalitățile săvîrșite împotriva lor la Bacău, în anul 1868.

Era de o rară modestie, nu scotea niciodată faptele sau persoana lui în relief, nu vorbea de jertfele aduse țării, nici de serviciile însămnate făcute statului. Binefacerile lui ar fi rămas pe veci necunoscute dacă nu ar fi fost date în vileag de acei care se folosise de ele sau de alții la cunoștința cărora ajunsese din vro întîmplare oarecare. Vanitatea și fudulia erau două simțiri ce-i erau cu totul necunoscute.

Iacă o nostimă lecție de simplicitate ce a dat-o unui concetățean din Tîrgul-Ocnei:

Cuconul Iorgu Metaxa era unul din fruntașii tîrgului, pe care voturile ocnenilor îl adusese de mai multe ori în capul administrației comunale. Cuconul Iorgu avea o vie producînd vin roșu foarte bun și o livadă cu fructe de soi, de care era mîndru. Mergînd într-o toamnă să facă o vizită lui Negri, acesta bineînțeles îl duse în grădină, unde Metaxa fu încîntat de strugurii de poamă ananas pe care Negri cel dintîi îi introdusese în țară. Negri, care se îngrijise de un paner, îl umplu cu struguri aleși de acest soi, întovărăși pe musafir pănă la poartă, unde despărțindu-se de dînsul, îl rugă să primească „acei. cîțiva struguri», înmînîndu-i totodată panerul. Atunci cuconu Iorgu, fără a primi panerul, se închină din nou înaintea lui Negri, zicîndu-i cu un aer de demnitate jignită:

— Foarte vă mulțămesc, cucoane Costache, oi trimete rîndașul ca să-mi aducă panerul, și a plecat.

Negri n-a zis nici un cuvînt, dar a rămas la poartă pînă cînd a socotit că Metaxa a cîștigat un bun avans, apoi, cu pasul lui liniștit, dar mare, a plecat spre casa lui cuconul Iorgu. Ajuns acolo și găsind un servitor în curte, îi dădu panerul zicîndu-i:

— Dă acest paner cu poamă lui cuconul Iorgu, cu închinăciuni, și spune-i că i l-o adus cuconu Costache Negri.

Negri cătră familia lui nu a pominit un cuvînt despre această întîmplare, căci cucoana Catinca, care mi-a povestit-o, mi-a zis că l-a aflat, nu de la frate-său, ci de la tîrgoveți.

A murit la septemvre 1876, în urma unei pneumonii care i-a atras-o tot dorința lui să facă bine.

Cunoștea și proteja pe un biet birtaș din Tîrgul-Ocnei ale cărui afaceri mergeau prost. Mergînd, nu știu pentru ce interes, la iarmarocul ce se ținea la Rădeana, la 8 septemvre 1876, a dat peste protejatul său, care deschisese acolo, sub un cort, o locantă. La întrebarea lui Negri dacă treburile îi merg bine, răspunse că, dimpotrivă, merg foarte rău, căci iarmarocul este cît se poate de slab și, de ar fi știut, nu venea, căci are să aibă mare pagubă, deoarece nu avusese pînă atunci decît un singur mușteriu și are să fie silit să arunce bucatele ce le pregătise. Negri ar fi rămas bucuros să mănînce la el niște bucate despre calitatea cărora nu-și putea face nici o iluzie, numai ca să-i mai micșoreze cîtuș de puțin paguba, căci se știa bărbat cu stomah sănătos, dar făgăduise lui Manolache Donici să mănînce la el, iar ceasul mesei nu numai sosise, dar chiar trecuse. Se despărți deci de birtașul protejat și se grăbi să urce dealul destul de mare și de răpede, care de la iarmaroc duce la curtea de la Rădeana, unde ajunsese tocmai în momentul în care Donici și cu număroșii musafiri ce la acel prilej îi avea totdeauna în casă se scoborau în sofragerie. Se puse la masă, dar gîndul pagubei ce avea s-o aibă protejatul său îl chinuia. Mîncă puțin, iar după ce se sculară, pretextă că are o afacere urgentă în iarmaroc și plecă înapoi, fără măcar să-și beie cafeaua, merse drept la locanta birtașului de care se interesa și-i ceru un feli de bucate oareșcare și o cafe. După ce plăti acest suplement în chip generos, s-întoarse iar la curte, unde-i rămăsese căruța și mantaua. Pînă în acel moment căldura fusese foarte mare și Negri, care plecase de la Tîrgul-Ocnei îmbrăcat în haine de șaiac cam pline, asudase tare. În momentul ieșirii de sub cortul locantierului începuse să bată un crivăț puternic, care deveni tot mai violent și mai puternic pe măsură ce urca dealul Rădenii: ajunse sus înghețat. A doua zi se și declarase o pneumonie care, ajutată de nepriceperea medicului primar din Bacău, Dumbrăveanu, și în ciuda naturii voinice a bolnavului, îl duse la mormînt.

Din toți bărbații care i-am cunoscut, acel care se apropia mai mult de perfecțiune a fost, fără îndoială, Costache Negri.

Negri a lăsat o fiică, numită Josefina, ce o avuse dintr-o legătură de dragoste cu o cîntăreață de operă, germană, pe care o cunoscuse în timpul călătoriilor sale în Italia. Dăduse acelei fiice o creștere foarte îngrijită, o înzestrase și o măritase.