Amintiri (Gârleanu)

Jump to navigation Jump to search
Amintiri
de Emil Gârleanu


Chipuri de demult

Nimic nu se desprinde mai lămurit din trecut, ca unele chipuri pentru cari mima ți-a bătut mai tare, de dragoste sau de milă.

Oamenii aceia îți rămân bine întipăriți în minte, ca și cum și-ar îi apăsat într-însa obrazul, ca într-un aluat ce le-a păstrat, neatinsă, asemănarea. Și câteodată, când poate nici nu credem, atunci răsar și ele, ca venite dintr-o alta lume, prin care am trecut și noi cândva.

„Bine-ați venit! dar, chipuri dragi ale copilăriei mele!… Bine-ați venit! aici, în mintea mea, căci odată cu voi vin și împrejurările, și vremea, și farmecul zilelor de-atunci!… Stați, încet, să vă văd pe fiecare, bine-bine, să vă înfășor cu dragostea sufletului meu, cum atuncea vă petreceam, unora dintre voi, pe după gât, brațele mele de copil!”

Mătușa Smaranda. Mică, mototoli tăparcă, în fusta ei verde, și-n cațaveica roșie căptușită cu blana de vulpe, parcă o văd, ici, pe scaun, în fața mea.

Umbla totdeauna legată la cap cu un tulpan alb, curat, cu capetele înnodate drept în creștet, ca doua urechiuși. Avea sprâncenile îmbinate, așa de îmbinate, că multă vreme nu m-am lămurit de ce mătușa Smaranda are o singură sprânceană stufoasă, ce pleca de deasupra ochiului stâng, tivea toată marginea de jos a frunții și, la capătul ochiului drept, se cobora așa de mult, ca și cum s-ar fi unit cu geana. Ochii ii erau verzi, și supt fiecare dintre ei, drept în umerii obrajilor, avea câte o aluniță. Fața îi era zbârcită ca o smochină. Era iute la treabă și ocăra pe toii. Iar vorba ei era, câteodată numai, cepeleagă.

Strângea parale și, când aduna mai multe, nu știa ce sa facă cu ele. Într-un an, înainte de sărbătorile Crăciunului, și-a luat, după multă chibzuință, un palton. Îi plăcea să umble bine îmbrăcată. Și-a luat un palton lung, până-n pământ, cu înflorituri de găitan pe la poale, cu gulerul și betițele de blană. S-a arătat la toți cu dânsul, a firitisit-o fiecare’ai casei; era mulțumită mătușa Smaranda, și ar fi fost și mai fericită dacă nu i s-ar fi părut paltonul cam greu.

Să fi avut bătrana, pe atunci, vreo șaizeci de ani.

Așa, în ajunul Crăciunului, spre seară, fratele meu mai mic mă cheamă să-mi spuie, în taina, ceva:

— Uite ce-a ascuns mătușa Smaranda!… Îmi zise el, și-mi arătă o grămăjoară de patace de plumb, mari cât unul de 5 lei.

II întreb:

— De unde le-ai luat?

Atunci frate-meu mă deslușește: jos, la poalele paltonului cu pricina, la mijlocul fiecărui nod de găitan, fuseseră puse, ca o floare, rotogoale de plumb învalite în postav. Ce nu descoperă copiii? Frate-meu dăduse de urma lor, și le scosese cu briceagul. Dar ce plânsete pe mătușa Smaranda! Ce suspine, ce ocări!…

A doua zi, mătușa Smaranda s-a îmbrăcat și-a plecat în târg. La întoarcere aduse un șirag de smochine, și jumătate din el, da, jumătate, l-a dat lui frate-meu. Spre seară am aflat pricina: frate-meu, scoțându-i de la poale bucățile de plumb, îi ușurase paltonul…

„…Ce te-i fi făcut, dragă bătrână? în ce colț vei fi trăind, apăsată de ani, sau supt ce cruce te-i fi odihnind de încordările unei vieți lungi și obositoare, mătușă Smaranda?”

Petrișor-Ghiavolul. Era cât un mijloc de om, nu mai mare. Era băiatul bariergiului de la bariera Copoului. Și tătâne-său îl îmbrăca iarna în ciubote cu carâmbi, cojocel cu blană de miel, îi încingea tot mijlocul și pieptul într-un brâu roș și-i turna o căciulă brumărie, țuguiata, în cap — îmbrăcăminte de haiduc. Poate să fi fost Petrișor numai cu vreun an, doi mai mare decât mine; dar era fălcos, îndesat și țeapăn, că părea totdeauna răsărit ca un trunchi din sucul pământului.

La Crăciun și la Anul Nou, porțile ne erau deschise: veneau colindătorii și urătorii, rânduri-randuri; veneau oameni mari, veneau băieți și fete. Dar de nici unul nu făceam mai mare haz ca de Ghiavolul, cum îl porecliseră ai noștri pe băiatul rohatgiului. Noi îl așteptam în fiecare an, căci venea întotdeauna cam pe dfupă-prânz. Ne uitam spre rohatcă: printre valurile de omăt începea să se zărească o mogâldeață cenușie, apoi mogâldeață se mărea, se mărea, și-n locul căciulei vedeam în întregime trupul lui Petrișor.

Pășea,, îndrăzneț, împlântânau-se până la genunchi în troiane. În poartă se oprea, rășchira picioarele, sufla ostenit și ne striga:

— Eu să vă cânt? Ha?

Mama îl lăsa să strige de mai multe ori, căci îi plăcea să-l vază înțepenit în glezne, cu mânile în buzunarile pantalonilor, vorbind cu glasul furios parcă, scuturându-și capul la fiecare întrebare ca și cum ne azvârlea cuvintele în geam:

— Eu să vă cânt? Ha?

Și când îl chemam, punea capul în piept, se zvârlea voinicește, se oprea în fața ferestrei, țintea streșina casei, ca și când acolo era scris Plugușorul și, legănându-se când pe un picior, când pe altul, începea:

„Aho, aho! copii și frați.

Stați puțin și nu mânați…”

Când sfârșea, își trecea podul palmei pe supt nas, își arunca mai pe ceafă căciula și se uita cu ochii lui albaștri, curați și frumoși la noi:

— V-am urat!

Mama îl chema, îi da bani și bunătăți…

„…Ce vei fi făcând tu, Petrache băiete?… Ți-o mai fi păstrat viața ochiul acela îndrăzneț, trupul acela puternic? Te vei mai fi repezind tu cu bărbia-n piept, ca la lupta, în vârtejul grijelor din fiecare zi? Cine știe! Dar ce bine îmi pare, Petrache-Ghiavole, că nu te-am mai văzut de-atuncea și că-n mintea mea nu te-ai mai putut schimba!”

Vasile poștașul. Nu era bătrân Vasile poștașul, dar noi toți copiii îi ziceam moșul. Poate unde grijile îl încărunțiseră, poate unde-l vedeam șchiopătând, gheboșat, cu geanta mare, plină vraf de scrisori și gazete, atârnându-i ca o piatră de gât. Trebuie să fi fost tras la față moș Vasile, să fi avut ochii șterși, pentru că din tot chipul lui nu-i țin minte decât nasul, nasul înroșit de ger, căci vara, nu știu’de ce, nu i-am văzut decât șapca. Cu toate acestea, parcă nici n-am nevoie să știu mai mult din chipul lui moș Vasile, așa îl am de ajuns în minte. Dar ce mi-a ramas încă în auz e glasul acestui om. N-am auzit glas mai jalnic ca al lui. Când venea să spuie: „Aveți o scrisoare!” îmi venea să plâng. De cincisprezece ani împărțea scrisori în dealul Copoului. Tata îl iubea mult. Îl ajutau toți. Avea șase copii; la Anul Nou venea cu cei mai răsăriți.

Odată, într-un ajun, a venit singur. Tata i-a ieșit înainte și i-a dat, ca în fiecare an, darul în bani. Apoi i-a urat:

— Să trăiești, Vasile; să-ti trăiasca și să-ți fie fericiți copiii.

Atunci, cum stam lângă tata, am auzit glasul jalnic al poștașului răspunzând numai atât:

— Ah! aseară mi-a murit fetița…

Tata a tresărit, a băgat repede mâna în buzunar și, fără să se uite, i-a dat bani mulți. Apoi m-a luat în brațe, de m-a sărutat lung, pe frunte.

.. Va mai fi bătut mult încă moș Vasile ulița Copoului; va mai fi răsunat de multe ori încă glasul lui adânc la ușile oamenilor de pe acolo: „Aveți o scrisoare!” Dar la casa albă, din preajma gradinei lui Vodă Sturza, nu ne-a mai găsit pe noi…

Moșul Alecu. Era slăbănog; cu obrazul tras; cu bărbița albă, pe care și-o tundea singur; avea ochi cenușii și capul chel.

Mustățile îi erau îngălbenite de țigară — fuma așa de mult, că din ele ieșea veșnic fum. Umbla plecat înainte, zâmbea veșnic

și citea neîntrerupt despre stele. Multe știa; foarte multe ne povestea. Dar despre stele cunoștea lucruri spăimântătoare pentru noi, copiii, pe-atuncea; serile, când ne puneam în pat, și moș Alecu ne povestea cât e de mare soarele, câtă para și arșiță, câte râuri de foc sunt într-însul, ne cuprindeau fierbințelile și bâiguiam prin somn.

În serile de toamnă stateam în balcon cu moșul. Și parcă-l văd cum urmărea, cu degetul întins, căderea stelelor. Noi pândeam să-i spunem:

— A căzut încă una, moșule!

Iar mătușa Smaranda, care sta chichiță într-un colț, mormăia:

— A murit un om!

Moșul, ca om învățat, ce știa cum stă rostul lucrurilor, se supăra foc și-i zicea:

— Ia nu mai vorbi fleacuri!

Și ne spunea el: cum acele erau fărâmături din stelele ce se loveau între ele…

— Cap în cap… adăoga batjocoritoare mătușa Smaranda. Iar moșul se înfuria și mai tare…

Crescuserăm mari și-l cam necăjeam, bietul om! Țin minte că, într-un ajun de Anul Nou, la un revelion, i-am dat, unul peste altul, pahare cu vin, cu șampanie, cu vișinată, cu de toate.

— De hatârul meu, moșule! îi ziceam eu.

— Și de-al meu! îl ruga fratele meu.

Și-am amețit pe moșul! Atunci s-a supărat și-a vrut să plece acasă. Dar noi l-am dus în odaia noastră de culcare, i-am făcut patul pe o canapea și l-am culcat, ca pe-un copil, cum ne culca și el, cu doi-trei ani mai înainte. Când l-am văzut cu capul pe pernă, ne-am pus în genunchi lângă el, l-am alintat pe frunte și l-am rugat, râzând:

— Rămâi, moșule, rămâi să te culci la noi.

Atunci, parcă-l văd, moșul a deschis ochii și ne-a spus:

— Țțț! mă duc, mă duc acasă. Și-a dormit!…

„…Dragă moșule, ce durere m-a cuprins, când am auzit că, singur-singurel, în odaia strâmtă și săracă, te-ai dus pentru totdeauna, și eu n-am putut să-ți alint, ca și atunci, fruntea, fruntea largă și lucie de supt care izvorau atâtea povești minunate…

Atâta lăsăm și noi pe lume: câte o fărămitură din sufletul nostru în amintirea acelora cari ne-au iubit!