Amicul X

Jump to navigation Jump to search
Amicul X...
de Ion Luca Caragiale



Un tip eminamente simpatic este amicul meu X... foarte bine cunoscut de noi toți bucureștenii. Cum să nu-l cunoaștem? ÎI întâlnim așa de adesea, pretutindeni: în somptuoasele saloane de elită, în sindrofiile modeste de mahala, la Capșa, la Gambrinus, la Zdrafcu, la Jockey și Ia cafeneaua Schreiber din Lipscani, în Orient-Express, în tramcar, în cupeu cu roate de cauciuc, pe jos în galoși — pretutindeni gata a te saluta cu toată afabilitatea și a-ți întinde cordial mâna lui, să fii mitropolit sau paracliser, general ori căprar, ministru ori comisionar de stradă, nobil, mojic, șcl.

Din cauza acestei mulțimi imense de varii cunoștințe, pe care știe să le cultive cu o artă superioară, X... devine pentru fiecare din noi cel mai prețios prieten. Frecuentând atâtea ș-atâtea cercuri diverse, cari-i sunt de o potrivă de familiare, se-nțelege câtă admirație trebuie să-mi inspire mie, care cunosc așa de puțină lume și care sunt așa de puțin introdus mai ales în cercuri de seamă, unde se-nvârtesc personaje ilustre.

El știe câtă admirație-mi inspiră, cât ascendent moral și intelectual exercită asupră-mi; de câte ori însă ne întâlnim amândoi, nu-mi arată niciun fel de mândrie care m-ar atinge; totdeauna modest, simplu și fără nici o pretenție, mă pune în curent cu tot ce se petrece în sferele înalte. Omul acesta pare că nu știe cât prețuiește pentru mine amiciția lui: nu-și face idee, de sigur, ce fericit sunt eu de când aflu de la dânsul importantele secrete ale zeilor.

Eu stau într-un local ieftin de consumațiune, într-o berărie populară, pierdut în mulțime, și mă gândesc: eu nu sunt un cine, eu sunt un ce; în masa omenirii, eu sunt un număr trecut la statistica populației, și poate chiar acolo trecut cu vederea, fiindcă, la ultimul recensământ al populației capitalei, mai la toți din mahalaua noastră au mers agenții cu catastifele, la mine n-au venit. Nu sunt vreun ambițios ; dar gândul acesta mă mâhnește... Să te vezi, să te înțelegi așa de mic, așa de nensemnat! Sub povara acestei gândiri, oftez și-mi aplec în jos fruntea cu umilință. Dar simț îndată o mână pe umărul meu încovoiat; ridic ochii; a! ce plăcere! este amicul meu X... Vine din cine știe ce sfere înalte, să-mi facă onoarea a sta într-o berărie populară alături cu mine. O strângere de mână cordială. Această strângere de mână îmi ridică imediat moralul.

Îl cunosc bine pe X... știu că are să mă înnobileze, să mă facă să am o mai bună părere de mine, comunicându-mi lucruri ce nu le poate ști un om care nu frecuentează decât lumea de jos, cum am zice, care nici la picioarele Olimpului nu poate s-ajungă vrodată. Cu respect și cu dragoste mă ridic și-i fac loc la masa mea, și nu mă așez pe scaun decât după ce el s-a așezat mai întâi. Amicul meu răsuflă, scoate batista și se șterge de sudoare; desigur, a venit pe jos. Fața-i e radioasă; clipește foarte semnificativ din ochi; de câte ori clipește așa, cu privirile parcă ar fi întoarse deandărătele către fundul magaziei cu gânduri și idei, sunt sigur că e plin de informațiuni de mare însemnătate, de o importanță capitală. Eu încep să palpit de nerăbdare: vreau cât mai iute să-l pornesc a da drumul neprețuitului izvor.

— Uf! zice amicul meu; grozavă căldură azi!

— Grozavă! zic eu.

— Ce mai nou?

— Ce să fie ? zic... Știu eu ?... De unde să știu eu ?... Eu să te întreb pe dumneata, nu dumneata pe mine.

Amicul meu zâmbește cu acea satisfacție pe care o simte orice om când i se face dreptate.

— De unde vii? întreb eu.

— De la Take...

Cetitorul nu știe, firește, de la care Take vine amicul meu X... Eu însă știu. Amicul meu X... care este în termeni familiari cu toată lumea, firește că nu va zice ca mine și ca dumneata, când am veni dela acel Take, că vine dela d-l Take Ionescu, ci zice pur și simplu:

— De la Take.

— Ei?...

— Nu vrea să între în combinație... Hotărît!.. Cât n-am stat de capul lui!.. Nu vrea și pace!..

—!

— ...Când intram la el, ieșea șeful...

Noi, eu și dumneata, zicem d-l Petre Carp, sau d-l Carp, când ne e mai degrabă; amicul meu X... zice și mai simplu: șeful.

— Ei?

— Șeful era bine dispus... zice: «Mergi la Take?» zic «Da!» zice: «Mai caută de-l convinge și tu, că pe mine m-a obosit!» și a plecat râzând. Nu-l știi pe șeful?...

— Nu! zic eu.

— ...Zeflemist... Am râs alaltăeri cu el la Continental!....

— !!...

— Era și Barbu...

— D-l Delavrancea?

— Da... și Nicu...

— D-l Filipescu?

— Ei, da! și Costică...

— ?...

— Costică Arion... Costică ar fi vrut mai bine justiția; dar nu-l știi pe șeful? cu șeful nu se discută.

0 pauză, în timp ce nu știu cum să admir mai mult pe acest om, care, stând la mijloc, pe când de o parte îi stau atâtea personaje strălucite, de altă parte îmi permite să stau eu. Iată cum te ridică prietenia unui așa bărbat!.. Rup tăcerea, și, timid:

— Frate, a adevărat că or să scază lefurile?

— Nu se știe nimic pozitiv până acuma. Tocmai de asta vorbeam ieri cu Alexandru...

Amicul meu vede că-l privesc cu ochii unui om care nu-nțelege și:

— Cu Alexandru... cu Marghiloman... EI nu e de părere să se-ntindă prea mult coarda economiilor; el crede că trebuesc studiate mijloacele de a crea izvoare de producție. Du reste, asta este și părerea șefului și a lui Nicu, în fine a tutulor.

O trăsură trece pe dinaintea berăriei unde ne aflăm Ia masă. În trăsură este un domn cu barbete... Parcă l-aș cunoaște... L-am văzut tot în trăsură, mi se pare, la o paradă, când s-au deschis Camerele... Amicul meu salută foarte familiar pe domnul din trăsură, care, uitându-se în altă parte, nu bagă de seamă și nu răspunde la salut.

— Aha! zice amicul meu. A venit și el... Azi, mâne, se isprăvește cu formarea cabinetului.

— Care el?

— Nu l-ai văzut când l-am salutat?... Costică.

— A! ăsta e Costică Arion? zic eu; îl credeam mai tânăr.

Amicul meu râde cum se râde de un ignorant.

— Nu Costică Arion... Costică Ollănescu.

— A!... Ei cum s-aude că o sa se combine, dacă nu intră și d-l Take Ionescu?

— Apoi, dragă, dacă până Ia urmă nu l-om putea convinge pe Tăkiță, lucrul este hotărît așa: Șeful, prezidenția și finanțele; Maiorescu, justiția; Alexandru, externele; Costică, instrucția.

— Care Costică?

— Arion... Costică, internele.

— Ălălalt...

— Ollănescu... Nicu, domenele, și Ionaș, lucrările publice.

— La război, cine?

— Jac. Jac și Ionaș rămân... Câte ceasuri sunt?..

— Cinci și zece.

Sapristi! zice amicul meu, sărind din loc. E târziu, te las. Am promis lui Nicu să merg cu el la Sinaia. Acceleratul pleacă la 5 și 40. Mai am numai o jumătate de ceas, și trebue să trec și pe la Barbu, să-i spui să nu uite de ce-a vorbit cu Nababul. Am două halbe și un corn... plătește tu... Mă grăbesc... La revedere!...

A doua zi, duminecă, la șase dimineața, mă sui într-un vagon de clasa a treia, în trenul de plăcere pentru Sinaia. Pe cine găsesc în vagon? pe amicul X... vorbind politică cu mai mulți negustori, care îi sorb cu mult nesaț vorbele prețioase. Cum mă vede:

— M-am încurcat aseară la vorbă cu Barbu și am scăpat trenul.

Apoi, urmând vorba începută, către negustori:

— Eu i-am spus: ghenerale, nu te grăbi...