Amicii mei

 

A vieții sortă ne pune-n cale
Atâtea patimi, din sânul ei,
Atâtea grijurî. atâta jale;
Dar noi să râdem, amicii mei!

Și ce ne pasă, norocul, poate,
Mâine zâmbi-va si către noi;
Când are poftă el face tote,
Râdeți, prieteni, si de nevoi!

E slab tot omul ce-n suferință
Își pierde mintea subt lanțul ei,
Si e virtute când ai credință,
Când ai tărie, amicii mei!

Urăsc, pe omul ce vrea s-adune,
Prin mișelie, glorii și-averi,
Si-admir virtutea în cine pune
Mai sus onoarea de cât plăceri!

Fugiți, prieteni, de vanitate...
Moartea s-ascunde în sânul ei!
Păstrați în suflet sinceritate
Si bucurie, amicii mei!

1884.