Am spus-o în numărul trecut

Jump to navigation Jump to search



Am spus-o în numărul trecut
de Mihai Eminescu


Am spus-o în numărul trecut că, pentru prima oară după sute de ani, suntem chemați a hotărî chestiuni, a căror rezolvare va determina pe de-a pururea soarta nației românești în genere, a statului român în deosebi. Cele trei mari întrebări: chestiunea Basarabiei, acordarea de drepturi politice evreilor, anexarea Dobrogei atârnă ca o sabie cu trei tăișuri asupra noastră și va depinde de la înțelepciunea noastră de a le face inofensive în marginile putinței.
Știm foarte bine, pentru noi și între noi, întâi că Basarabia ce ni se ia e o parte străveche a |ării Moldovei și c-a fost a noastră de la 1300 și ceva până la 1812; știm asemenea că evreii nici au fost, nici sunt persecutați în țările noastre și că îngrădirile ce li s-au impus au fost dictate de un natural instinct de conservațiune.
Asupra chestiunii a treia, știm că, întrucât poate fi vorba de drept istoric, continuarea Deltei de pe malul drept al Dunării, adică Dobrogea, e o dependență naturală a Tării Românești, care a și fost a |ării Românești curând după întemeierea acestui principat.
Dar nu ajunge că le știm noi acestea.
Basarabia se retrocedează de Congres, cu supoziția tacită că ar fi o parte a Rusiei, ce i se luase pe nedrept; Dobrogea ni se dă în schimb; în fine restricțiunile îndreptate contra unei prea copioase imigrări a unor elemente cu totul străine, Congresul le interpretează ca o restricțiune a libertății conștiinței și sub condiția de a fi sau a nu fi, ni se dictează de mai-nainte hotărârile ce trebuie să le luăm.
E cumplit de nedrept acest lucru, dar cu toate acestea nu e mai puțin adevărat că el ni se impune și că o rezistență de-a dreptul nu-i cu putință. Pe de altă parte însă e tot așa de sigur că cu sistemul șovăirii, nedumeririlor, anxietăților și paliativelor nu vom ieși la nici un capăt și că ne vom crea numai izvoare de continue neplăceri, încât claritatea hotărârilor noastre trebuie de astă dată să înlătureze pe deasupra chiar pretextul pentru un viitor amestec al cuiva în afacerile statului român.
În privirea modificării art. 7 din Constituție, toată ziaristica recunoaște necesitatea convocării unei constituante. Nu tot astfel e însă cu art. 2 din Constituție, care face obiectul unei discuții vii în ziaristică.
Noi facem deocamdată abstracțiune de la principiul convocării sau neconvocării unei constituante și ne restrângem pentru astă una dată la răsfrângerea polemică a argumentelor aduse contra convocării. Constituția zice:
Art. 2 — Teritoriul României este nealienabil.
Limitele Statului nu pot fi schimbate sau rectificate decât în virtutea unei legi.
Românul crede a putea comenta lucrul astfel:
Teritoriul României este într-adevăr sfânt și inalienabil, până la o palmă de pământ dar, prin o lege votată de camere, limitele statului pot fi schimbate sau rectificate, ergo cesiunea a trei județe ale țării, fiind o schimbare de limite, camera ordinară poate s-o voteze.
Ciudată idee de schimbare și rectificare are ziarul guvernamental!
Sofisma e atât de vederată și de pipăită, încât un copil o poate duce ad absurdum. Căci într-adevăr, dacă cesiunea a trei județe întregi nu-i decât o schimbare de limite, atunci și cesiunea a 10, 15, 20 de județe nu-i decât o schimbare de limite, ergo rectificându-se și schimbându-se mereu limitele prin camere ordinare, am putea ajunge să vedem rectificat teritoriul României la circumscripțiunea Fefeleiului.
Sofisma Românul, departe de a fi de o finețe deosebită, e din contra atât de ordinară, încât stabilindu-se odată clar și bine status contraversiae, argumentațiunea Românului devine absurdă.
Stabilindu-se în mod absolut inalienabilitatea teritoriului României, e de sine înțeles că nu poate urma în aliena a doua o dispoziție care să facă iluzoriu principiul general, căci între două dispoziții contradictorii dintre care una susține inalienabilitatea, cealaltă alienabilitatea, e sau una sau alta adevărată, nicicând însă amândouă deodată. Ar trebui să se admită că legiuitorul n-a știut ce vorbește, că-n șirul dintâi stabilește un lucru, pe care îl anulează prin șirul al doilea. Dar e cunoscut atât de oameni în genere, cât și de psihiatri îndeosebi, că o asemenea anomalie, adică o contrazicere nu se poate petrece într-un cap sănătos omenesc și că toate contrazicerile sunt numai aparente. C-un cuvânt un om nu poate susține în aceeași vreme despre unul și același lucru că și există, și nu există. Sferele inalienabilității și schimbării (rectificării) teritoriului nu pot fi deci contradictorii, ci una, inalienabilitatea e sfera mare, care cuprinde în sine sfera a doua a schimbării sau rectificării.
Românul ia schimbare și rectificare în sensul cel mai larg al cuvântului, care sens larg exclude inalienabilitatea sau o preface într-o simplă frază banală; pe când legiuitorul o ia în sens restrâns. Omul e schimbător, va să zică, că o mulțime de lucruri accidentale se modifică, rămânând totuși el ceea ce-a fost în privirea celor esențiale ale existenței sale. El rămâne identic același cu toate schimbările. Și moartea e o schimbare, și descompozițiunea organismului în elementele chimice e o schimbare, dar nu o schimbare în înțelesul tezei de mai sus.
C-un cuvânt inalienabilitatea teritoriului statului ca principiu general nu admite și nu poate admite decât schimbări sau rectificări neesențiale, nu însă esențiale, precum e pierderea a trei județe, a unei porțiuni din malul Mării Negre, a unei guri a Dunării.
Care pot fi însă aceste schimbări neesențiale?
Teritoriul statului este inalienabil. Dar acest teritoriu măsurat și hotărnicit de oameni, ce pot greși, nu e în toate punctele pe deplin cert. Se poate descoperi documente, care să arate că în cutare loc limita se întindea mai departe și a fost uzurpată, că dincoace era mai aproape și am uzurpat noi teritoriu străin. Aceste uzurpări pot fi mari sau mici; mari fiind, aduc după sine schimbări de limite, mici fiind, condiționează rectificări neînsemnate.
Asemenea schimbări sau rectificări au de presupunere fundamentală că statele învecinate au rămas idealiter proprietari ai locurilor inalienabile, pe care le-a uzurpat unul de la altul. Deci nu e vorba de schimb (échange) al teritoriilor uzurpate, ci unul recunoscând prin bună învoială și cu bună-credință drepturile celuilalt, își rectifică granițele, restrângându-le ici, lărgindu-le dincolo. Asemenea schimbări sau rectificări nu se fac însă niciodată pe locuri unde granița e bine determinată, prin râuri, prin valuri de pământ, etc., ci numai pe acolo unde semnele, ce deosebesc un teritoriu de celălalt, au fost deteriorate. Astfel granița între Austria și Moldova era însemnată la munte prin șir de stejari, în al căror lemn era săpat bourul Dragoșizilor. Dar, parte a crescut coajă peste săpătură, parte răuvoitorii au tăiat acei copaci, încât limitele devenind nesigure, au trebuit rectificate. Posesiunea de fapt a cedat atuncea proprietății inalienabile de drept. Proprietatea statului asupra teritoriului său e inalienabilă, posesiunea de fapt poate fi uzurpată, deci schimbată și rectificată. Schimbare și rectificare presupun totdeauna o uzurpațiune.
Vedem deci că un teritoriu inalienabil nu se poate aliena. Ceea ce se poate aliena sunt posesiuni uzurpate.
Uzurpat-am noi Basarabia?
Sunt granițele atât de nesigure între noi și Rusia, încât să aibă nevoie de o așa rășluitoare schimbare sau rectificare?
Tocmai contrariul e adevărat. N-am uzurpat Basarabia și granițele ei sunt foarte sigure.
De aci însă rezultă că teritoriul statului, declarat inalienabil de către o constituantă, trei mari părți ale lui nu se pot declara alienabile decât iar printr-o constituantă.
De va voi constituanta s-o facă aceasta sau nu, e altă chestiune, care desigur că e foarte grea și merită un studiu separat.
Pe lângă aceste întrebări mai vine o alta. În vremea alegerii actualelor adunări erau cu totul alte chestiuni la ordinea zilei. Darea în judecată a cabinetului Catargiu, economia în finanțe etc.
Poporul român, consultat, a crezut de cuviință a-și rosti atitudinea față cu cabinetul trecut prin alegerea oamenilor ce ne reprezință astăzi. Oare tot aceleași chestiuni sunt de hotărât astăzi? Procesul foștilor miniștri a rămas fără acuzatori, economiile în finanțe au degenerat în cheltuieli de război, etc. Fost-au oare alegătorii consultați în privirea unor chestiuni, care nu li s-au făcut încă și pe care ei nici nu le presupuneau la începerea evenimentelor? Apoi pot camerele să se mai pronunțe în chestiuni, pe care le-au hotărât odată?

20 august 1878