Am fost stăpâni pe lanuri

 

Nu încăpea în țară bielșugul revărsat
Peste pământul vesel de lanurile sale.
Străini din toată lumea uimiți s-opreau în cale
Sorbind cu lăcomie pământul îmbrăcat
În visătoare lanuri de aur înspicat.

În curtea cu de toate, stăpânii de la geam
Priveau cu mulțumire, și zâmbete și glume
Erau aici mai multe decât oriunde’n lume...
Ce țară fu aceasta!.., dar nu eram un neam,
Deși’n aceeași limbă belșugu-i lăudam.

Purtam pe buze gluma și zâmbetul lipit
Părea pe veci de ele, în zilele bogate.
Zâmbeau bătrâni și tineri, dar nu zâmbea un frate
Iubitului său frate, ci omul mulțumit
Că lanurile sale rodit-au înzecit.

Belșugul nostru astăzi îl știm movili de scrum,
Iar zâmbetele-s moarte și mută ni e gura,
Adânc în suflet însă răsună legătura
Cu orice suferință ce-o întâlnim în drum:
Am fost stăpâni de lanuri — un neam suntem acum.