Am fost departe de oameni
Am fost departe de oameni și eu,
Într-o insulă secetoasă
lâncezeam. Uneori Dumnezeu
se făcea porumbel și-mi intra în casă.
Dar nu puteam pricepe nimic.
Sufletul meu era mic
și orb. Atunci au venit
suferințele-omenești și-au vorbit
înaintea mea.
Inima-mi singuratecă s-a trezit
și-a plâns. Războiul începea
să secere viețile nevinovate.
Steag negru flutura peste cetate.
Incendiile numai, luminau;
copii în toiul jocului mureau.
Mame jefuite de fii mă priveau
cu ochi arzători.
Mi-era rușine să mai scriu despre flori
și stele —
și iar auzeam în visele mele
largi, zbuciumate,
inima omenirii întregi cum bate:
«Vrem pâine, dreptate».
Vedeam continentele,
rasele,
înfrățite.
«Grăbiți-vă, timpuri grăbite...»
șopteam și vedeam transparentele
cețuri, risipindu-se-n zare.
E ziua păcii. Vrednice popoare
clădesc acum din temelii o lume,
pentru care nu-i nici un nume
prea mare,
Între cele două cercuri polare,
e patria mea.
Ecuatorul nu-i decât un drum
care-o străbate, fără s-o despartă.
Sub crucea Sudului, undeva pe hartă,
oriunde e patria mea...
Astfel visam în sânge și fum
trăind. O nădejde-arzătoare
creștea în inima mea în fiece zi,
odată cu iubirea de oameni. prin care
puteam în sfârșit înțelege și auzi...