Amăgirea

 

În orele de liniștire
Zidesc pe cât se poate
Palate-nalte de iluzii,
Ce cad apoi cu tote.

Când viscolul realității
În ele crunt lovește,
Căderea lor fulgerătoare
Privirea mi-o uimește!

Speranța fuge înspăimântată,
Decepțiunea vine
Să-și cânte imnul ei de jale
Pe tristele ruine.

Atunci cumplita disperare
Mă strânge, mă cuprinde....
Și orice vise de nădejde
Le văd, le văd murinde!

Dar oare chiar aceasta viață
Nu este-o nălucire? ....
A! Groapa singură nu-nșeală.....
Trăim în amăgire!