Aliuță

 

I

Într-o sară de iarnă noi toți frații și surorile ședeam dinaintea focului și ascultam pe tata care ne spunea o istorie a lui din copilărie. Tata era bătrân și văzuse multe care acum nu mai sunt de văzut.

— Hei! dragii mei!... zicea el. Era un timp pe când codrii Orheiului se uneau cu codrii Bâcului, și aceștia cu codrii Carpaților; iar plugul brăzda numai prin poiene și prin șesurile apelor curgătoare. Pe atunci nu erau nici șosele, nici drumuri bătute, ci oamenii mergeau călări de la sat la sat, de la târg la târg, și când aveau vreun drum mai lung de făcut se înarmau cu pistoale la oblânc și se întovărășeau mulți la un loc, neîndrăznind să treacă altfel prin poticele pădurilor, care răsunau necontenit de cântecele haiducești. Eu însumi am apucat acele timpuri, bune de altfel, căci erau toate cu îndestulare și nu se cunoșteau nevoile zilnice ale traiului, dar veneau câteodată și grele cumpene în viață ca de-alde-acele ce mi s-a întâmplat mie în copilărie.

— Ce ți s-a întâmplat? îl întrebarăm noi nerăbdători.

— Apoi de pe când vă povestesc eu nu erau trebile întocmai ca acuma; fiecare trebuia să-și apere singur avutul, nefiind în țară altă oștire decât o ceată de arnăuți, cu simbrie, aduși de peste Dunărea, care slujeau pentru paza lui Vodă, iar pentru paza țării era numai bunul Dumnezeu.

Îmi aduc aminte că pe vremea aceea se oploșise la casa noastră un turc cu numele Ali, rămas din oștirile turcești ce ne cutreierase țara, și, fiindcă-i era îndemână la noi unde găsise masă și gazdă primitoare, el nu s-a îndurat să se mai ducă. El a învățat limba noastră și s-a împrietenit atât de mult cu casa și toți din casă, încât noi îl dezmierdam cu numele de Aliuță.

Ce-i drept, când am văzut întăi și-ântăi pe Aliuță făcând temenele turcești, îmbrăcat în hainele lui ciudate, cu cialmaua pe cap, cu iartaganul la brâu, și cu barba lui cea tufoasă și încărunțită care-i acoperea pieptul, noi copiii ne cam temeam de dânsul, părându-ne foarte fioros, dar încet, încet ne-am deprins cu el, căci era bun și știa să ne facă felurite petreceri. Ne istorisea povești din O mie și una de nopți, ne spunea întâmplări de-a lui din războaiele în care fusese, ne făcea căpcăni de prins vrăbii și stigleți, ne ajuta să ridicăm zmei, ne lua cu el la vânat, la păscuit, dar de la o vreme Aliuță nu mai putea merge nesprijinit pe băț, și toate primbările lui se mărgineau numai prin curte și grădină. Cincisprezece ani în șir el stătuse la casa noastră, și ne văzuse pe toți frații și surorile crescând, și ne iubea pe toți deopotrivă, iar noi necontenit îl încunjuram, îi săream pe genunchi, ne jucam cu barba lui albă sau cu cialmaua cea mare care-i ședea ca o plăcintă pe cap, și când ne zicea el nouă:

— Bre, pui de ghiauri, voi dragi la mine! noi râdeam așa de tare, că-l asurzeam pe bietul Aliuță.

Numai dimineața când se închina, nimene din noi nu îndrăznea să-l supere, într-atâta părea de serios și adâncit în rugăciunea lui. În genunchi, smerit cu brațele încrucișate pe piept, el spunea când mai tare când mai încet versuri din Coran, își pleca fruntea pănă la pământ, apoi, tăcut și nemișcat, stătea câte o oară întreagă cu ochii ațintiți spre răsărit sorbind depărtările, călătorind cu gândul prin țările calde ale copilăriei lui, și fața lui atunci se-nveselea, se lumina, ca și când primblarea i-ar fi fost aievea.

— Așa că n-ai să te duci de la noi, Aliuță? îi ziceam eu, netezindu-i barba.

— Cum va fi scris! răspundea el.

Pentru Aliuță tot era scris. De s-a născut, de-a mers prin bătălii, de-a căpătat răni, de-a venit la noi a fost scris. De va mai trăi mult sau puțin, de se va întoarce sau nu în țara lui, asemene era scris de mai nainte; de aceea el avea întotdeauna fața senină și liniștea sufletească a omului ce nu-și poartă grija vieții.

Într-una din zile văzui în curtea noastră o mare și neobicinuită mișcare. Tata era îngrijat și slugile spăriete. O mulțime de țărani înarmați cu ciomege și topoare se așezau de pază la poartă și în jurul casei; era o nerânduială cum nu fusese niciodată.

— Ce este? întrebai eu pe Aliuță.

— Nimic, răspunse el. Bujor a trimis o scrisoare prin care ne dă de veste că mâni la amiază are să ne calce casa.

— Și ce are să fie, Aliuță?

— Ce va fi scris! adaose el cu fața liniștită.

II

Spăriați ca și când această scrisoare ar fi venit în momentul când tata ne povestea, noi ne îngrămădeam unul în altul dinaintea focului și, plini de neastâmpăr, cu ochii mari deschiși, așteptam sfârșitul istoriei.

— Bujor, urmă el, a fost dintre cei mai vestiți hoți din țară. Babele și acuma vorbesc despre el la șezătoare, și lăutarii îi cântă cântecul:

Frunză verde de năgară,

A ieșit Bujor în țară,

Bate, pradă, nu omoară,

Pe ciocoi îi bagă-n boală.

De cum i-a răsărit musteața, el s-a simțit cuprins de dorul voiniciei, și maică-sa n-a mai putut să-l stăpânească. În zădar a plâns ea și a făcut rugăciuni pe la biserici, ca să-l întoarcă de la plecările lui; într-o zi de primăvară el își puse pușca pe umăr, căciula pe-o ureche și își luă ziua bună de la maică-sa zucând-i:

— Maică, nu mai plânge; eu merg să fac dreptate în țară; să ieu de la cei bogați, să dau la cei săraci și să stric legile cele răle făcute de domnie.

Apoi, chiuind și hăulind, el apucă calea codrului care-l chema la viață fără stăpân, și nu mult după aceea se și auzi prin țară de numele lui Bujor.

Doisprezece tovarăși, frați de cruce, fugiți de la coarnele plugului, se adunară în jurul lui și, încrucișând ferul cuțitelor, îi jurară credință și ascultare fără margine cu drept de viață și de moarte asupra lor. De atunci, fost-au mulți călători opriți în drum, multe case boierești călcate, multe poteri împrăștiate, și iarăși multe pungi cu bani împărțite la săraci, și multe vaci cu vițel dăruite la văduve și orfani, așa că unii îl blăstămau și alții îl binecuvântau, iar Bujor domnea nesupărat peste moșii, drumuri și păduri, și vestea despre dânsul merse pănă-n țările vecine.

Era în luna lui august, pe la strânsul pânei, când tata primi scrisoarea de la Bujor. Se ținu mare sfat la curte de trebuie să ne supunem sau să ne împotrivim. În toată casa nu era decât două puști cu cremene, una a tată-meu și cealaltă a lui Aliuță, o șușanea lungă pe care turcul o răzima pe crăcană când se cobora la iaz să împuște rățe. În sat asemenea nu era decât un singur pușcaș, care niciodată în viața lui nu se luptase decât cu vânatul din pădure; prin urmare, nu era mare speranță în puterea noastră de împotrivire. Cu toate aceste, părerea lui Aliuță de a ne opune cu arma la năvălirile hoților, împărtășită și de noi, copii neștiutori de primejdiile ce ne amenințau, precumpăni asupra ideii de supunere, susținută fără osebire de toate slugile din casă. Îmi aduc aminte și acuma, adause tata surâzând, cu ce încredere în voinicia mea înșfăcai teaca iartaganului lui Aliuță și o învârtii în dreapta și în stânga împrejurul meu, doborând cu gândul toți hoții la pământ.

O! numai să vie Bujor, ziceam în mintea mea, și va vedea el!

Apoi, după planul lui Aluiță, un om fu așezat în clopotnița bisericii ce era aproape de poarta curței, cu poruncă că, îndată ce va zări hoții în depărtare, să tragă clopotele pentru a ne da de veste. Douăzeci de oameni înarmați cu ciomege, cu coase și topoare fură rânduiți la poartă sub comanda vânătorului din sat și câte alți douăzeci la fiecare ușă de intrare a caselor boierești, în totul ca la 60 de oameni, care, deși rău înarmați și nedeprinși cu luptele, dar erau destul de numeroși pentru a pune stavilă hoților, mai ales când aceștia aveau să vie ziua mare, cu pieptul deschis, în urma unei scrisori prevestitoare.

Câte un pahar de rachiu fu împărțit la fiecare străjer și, mulțumită îmbărbătărilor necontenite a lui Aliuță, ei se țineau bine la posturile lor.

Două oare stăturăm așa în așteptare... când deodată omul din clopotniță prinse să sune. El zărise un colb pe muchea dealului învecinat și, puțin după aceea, numără treisprezece inși călări care se iviră pe muche, unul câte unul, și se coborau acum pe drumul ce duce la curte. Un fior trecu prin inimile tuturor.

— Copii, țineți-vă bine, strigă Aluiță străjerilor ce se frământau de neastâmpăr. Allah e cu noi!

Mulți erau acum cu toții, și, cu ochii ațintiți asupra dealului învecinat de unde venea primejdia, iar după câteva minute, puturăm vedea și noi, cei din ogradă, cum se coborau haiducii la pas, liniștit, cântând, parcă veneau la masă mare. Ei se opriră un moment dinaintea crâșmei unde Bujor îi cinsti cu câte un pahar de vin, apoi porniră din nou spre curte. Acum se trecuse de șagă; avem să dăm piept la piept cu hoții; să împușcăm într-ânșii; să fim împușcați de dânșii; și câți din noi aveau să moară?... și câți să scape?... iată întrebarea ce și-o punea fiecare, întrebare groaznică ce o vedeam zugrăvită cu colorile spaimei în fața tuturor. Iar eu, care cu o oară mai înainte făcusem atâta ispravă cu teaca iartaganului lui Aliuță, simții acum că mi se taie picioarele și fără voie mă apropiai de tata. Tata era galbăn ca ceara, tăcut și în așteptare, s-ar fi zis că-și numără bătăile inimii; străjerilor de asemine nu le era îndemână. Ceea ce-i tulbura cu deosăbire era neînchipuita liniște cu care veneau hoții asupra lor, parcă nici le păsa că sunt 60 de oameni gata să-i primească cu coase și topoare. În același timp clopotul suna mereu a restriște și, cu atât mai mult suna, cu cât haiducii se apropiau. Parcă vestea ceasurile morții.

— Ah! Iată-i... iată-i... sosesc!

Ajuns dinaintea bisericii, Bujor deodată se oprește, ia la ochi pe clopotar, și... o! Doamne, ce văzui!... În momentul în care trăsni arma, văzui pe nenorocitul clopotar căzând de-a roata în aer din înălțimea turnului, cum ar cădea o țarcă din vârful unui plop. În acelaș moment spaima răzbătu cu iuțala fulgerului în inimile tuturor, o spaimă strașnică, neînvinsă, spaima morții care întunecă mintea și îngheață sângele în vine, și într-o clipă toți străjerii, atât cei de la poartă, cum și cei dimprejurul casei, aruncară la pământ ciomegele, coasele, topoarele, și care-ncotro prinseră să fugă ca niște nebuni, nevoind să mai știe de glasul tatălui meu și a lui Aliuță care căutau să-i stăpânească. Iar când cei doisprezece haiduci călări împestrițați cu găitane și cu puștile pe umăr, se arătară în dreptul porții, nici o suflare de om nu mai era în curte afară de noi și Aliuță.

Atunci... părăsiți de toți, intrarăm în casă ca în ultimul loc de scăpare, iar Aliuță închise ușa cu zăvorul. Momentele erau înfricoșate. Auzeam împrejurul nostru glasul haiducilor, zângănitul armelor, sforăitul cailor, iar peste toate glasurile și toate sunetele domnea glasul lui Bujor care făcea rânduială între haiduci.

— Spargeți ușa! srigă el.

Deodată auzii lovitura unui topor ce se înfipse în ușă, apoi auzii a doua și a treia lovitură, urmate de mai multe altele care răsunau în însuși inimile noastre. Dar în acelaș timp auzii aceleași lovituri și la ușa din dos, încât eram acum cuprinși din două părți și fără nici un mijloc de scăpare.

De ce însă primejdia se făcea mai mare, de ce Aliuță se îmbărbăta mai mult. Cu iartaganul în mână el sta la crăpăturile ușii să răteze capul celui întăi ghiaur ce s-ar ivi; dar nici unul nu se ivi, numai topoarele curgeau ca ploaia, pănă când ușa țăndurită căzu din țâțâni... Atunci Bujor se întâlni față în față cu Ali. Îl recunoscu dintre toți, fiindcă el era cel mai nalt, mai chipos și mai fioros.

— În lături, ghiujule! strigă hoțul.

— În lături, tu, câne! răspunse Ali, răpezind iartaganul asupra capului lui Bujor, însă ferul turcului întâlni ferul hoțului și ambele scăpărară de iuțeala loviturii. Ei stătură apoi o minută și se priviră în ochi. Hoțul avea fața crudă, dar desprețuitoare a unui om ce nu-i vine să se puie la luptă c-un protivnic atât de bătrân, iar acesta nu mai era Aliuță cel bun, pe genunchii căruia săream noi ca niște veverițe. Era zis în legea lui să apere cu pieptul casa ce-l adăpostise, și toate puterile din tinerețe, toată sălbăticia ienicerească îi revenise ca prin farmec. Drept sta el acum ca lumânarea, hotărât, amenințător, cu fruntea încrețită, cu dinții încleștați și se uita și chibzuia unde să lovească din nou.

— Așa te vreu, turcule, zise Bujor, de-acum cu mine la luptă dreaptă! Iar voi, adaose el tovarășilor săi, stați și priviți cum căpitanul vostru știe să pedepsească obrăznicia unui turc.

— Aci în pragul ușei am să-ți săp groapa, răspunse Ali; și lupta iarăș se încăieră. Bujor își păstra cumpătul și lovea cu măsură, pândind toate apucăturile protivnicului său, iar mânia turcului mergea tot crescând și mișcările lui din ce în ce se iuțeau, parcă puteri nouă curgeau necontenit în vinele lui. De la o vreme însă fiarăle lor nu se mai ciocneau, nu mai scăpărau, ci lipite, încolătăcite alergau împreună, când în dreptul pieptului, când în dreptul ochilor, când deasupra capului, întocmai ca doi fulgeri îngemănați.

Hoții cari intrase acum în casă priveau lupta cu brațele încrucișate, siguri fiind de mai nainte de izbânda căpitanului, iar noi, galbeni, înmărmuriți, așteptam cu tremur minuta hotărâtoare, fiind de aseminea siguri de mai nainte că, oricum se va sfârși lupta, tot rău va fi pentru noi... Când, deodată, turcul, desprinzându-și arma de arma dușmanului său, făcu un pas îndărăpt, deschise niște ochi mari peste măsură, strigă Allah! și ca un tigru însetat de sânge se aruncă asupra lui Bujor.

Un freamăt trecu prin rândurile hoților... Atunci... O! spaimă!... O! urgie!... Atunci fără veste trăsni o pușcă îndărăptul meu, de care toate geamurile se cutremurară, și prin fumul ce năvăli prin odaie văzui pe Aliuță, pe bătrânul și viteazul Aliuță, îngenunchind. Lovit în spate de unul din tovarășii lui Bujor, el scăpă arma și căzu la pământ scăldat în sânge. În fața acestui neașteptat sfârșit, Bujor, el însuși, rămase un moment uimit cu hangerul în mână, nedumerindu-se ce să facă; apoi deodată își încruntă privirile, ca om ce și-a luat o groaznică hotărâre, se îndreptă cu pași sunători spre noi care stam fără suflare, grămădiți unul în altul, trecu alături de mine atingândumă cu haina, și se opri dinaintea hoțului ce omorâse pe Ali.

— Cine nu cinstește lupta dreaptă și ucide pe la spate, ucis trebuie să fie!... zise el, despicând în acea clipă capul ucigașului în două.

Apoi cu fața și mai cruntată, în care era scrisă osânda noastră de moarte, el se întoarse iarăși spre noi ațintindu-ne de astă dată drept în ochi, parcă ar fi voit înadins să ne prelungească agonia; merse pănă la locul unde zăcea Aliuță la pământ, îl privi un moment în tăcere, tăcere înfricoșată, din care nimene nu știa ce are să iasă, căci noapte se făcuse sub genele lui... când iată, minune mare... fața lui deodată se însenină, ca și când o rază de sus i-ar fi străbătut prin creieri și, îndreptându-se cătră tovarășii săi, le zise:

— Copii, acest bătrân ucis mișelește a apărat o casă de creștin și el era turc. Dumnezeu nu ne va ajuta dacă, pe lângă păcatul morții lui, vom adăugi și alt păcat... Să mergem de aice!...

Ascultători de glasul căpitanului, hoții își făcură semnul crucii, încălecară și se duseră în lume, numai haiducul cel ucis rămase lungit la locul lui și, nu departe de dânsul, sărmanul Aliuță ședea și el fără mișcare cu fața acum îndulcită de suflarea morții și cu ochii deschiși și ațântiți, așa cum îi avea el în rugăciunile de dimineață, când rătăcea cu sufletul în țările cele calde ale copilăriei lui.

A doua zi un sicriu frumos, împodobit cu ținte de argint, cu semnul semilunei pe capac, și purtat pe umerele noastre, fu așezat sub cea mai pletoasă salcie din grădină, cu capul îndreptat spre răsărit. Nici preoți, nici rude nu erau în jurul sicriului, dar eram noi, prieteni de altă lege, agonisiți de el la bătrânețe, care stam îngenuncheați și plângeam din inimă pe bunul și scumpul Aliuță.

Pe mormântul lui stă astăzi o marmură albă pe care sunt săpate cu litere de aur cuvintele lui Bujor:

Acest bătrân ucis mișelește a apărat o casă de creștin și el era turc.

Aici tata sfârși de povestit; iar noi am rămas tăcuți și cu lacrimile în ochi, și, multă vreme după aceea, figura bună a lui Aliuță nu înceta de a se amesteca noaptea în visurile noastre copilărești.

(Convorbiri literare, anul XIV, nr. 6, 1 septembrie 1880)