Alina-Linda

Alina-Linda de Duiliu Zamfirescu

(Domnișoarei Florica Sion)
 
I
 
Alina-Linda astă-zi abia’si aduce-aminte
De tatăl seu; în Lubeck un fabricant de droșci.
Ea multă vreme’n urmă, când vrea să se alinte

 
Din coșuri de trăsură făcea cuibar de cloșci,
Și pentru puii d’aur ce resăreau din ouă,
Dintr’o caretă vechia făcea o cușcă nouă,
Iar când își vâra capul pe geamul de trăsură
Ei dau cu toți năvală să’i ia pâinea din gură,
S’au de’i prindea în palmă, din patul lor de fân,
Coțopeniți pe labe i se urcau în sân.
 
O… doamne, că la sânuri e bine… o știu toți:
Și Regii cei puternici și puii cei netoți.
 
E drept însă că firea, adesea necioplită,
Cioplise rar făptură mai plin desăvârșită.
E drept că rar pe lume supt gene castanii,
Se odihnise’n umbră căutături mai vii.
Pe-o frunte luminată de raza cugetării
Poema’ntreagă-a vieții sta scrisă’ntr’un cuvânt,
Cuvânt pe care’n lume nici pulberea uitării
Nici mușchiul viu ce crește pe stânca nepăsării
Nimic nu’l omorâse în sufletul ei sfânt.
Iubire, picătură din rouă dimineții,
În tine se închee legenda tinereții,
Prin tine omul naște, prin tine-adesea moare,
Prin tine înflorește tot ce pe lume-i floare.
Iubire, taină surdă, păcat sau fericire
Eu te-am găsit or unde, iubire, O... iubire !

Ea sta pe-o bancă veche, la umbra unor tei
A căror flori trecute cădeau pe părul ei
Pârând că vor s’ascundă, chiar razele din soare,
Acel cap mic de fee, sub flori mirositoare.
Iar vântul nebunatic, pe umerii ei goi
Îi anina mantile de veștejite foi.-
Ea legăna pe brațe un copilașiu bălaiu
Ce semăna la față cu îngerii din raiu.
Când el îl zicea „mamă”, ea se pleca spre el
Și’l săruta pe bucle grăind încetinel:
„Copil frumos, învață de nu’mi mai dice mamă;
„Pe noi lumea întreagă Copii orfani ne chiamă”
Apoi plecă cu gândul spre tinerele vremuri
Când firul fericirei se depăna în ghemuri,
Și-atunci, fără de voe, vorbea încetinel
C’un om din altă lume, cu’n enigmatic el:
„Roland, o... farmec dulce!... Roland, o, dulce nume...
„Ai fost oare poveste sau ai trăit pe lume?
„În ochii tei albaștri, adânci, plini de mister,
„Eu m’am uitat adesea precum me uit la cer
„Și am găsit într’înșiî atâta limpedime
„Cât are însu’și cerul în surda sa mărime.
„ O…, cerul cel albastru, încoronat de soare
„Nu’nșeală nici odată prin sfânta sa splendoare.
„Dar tu, Roland, dar ochi’ți, adânci, misterioși...?
„Sunteți, și tu și ochii, trei lași, trei mincinoși!”
Apoi plângea. Alături isvorul îi dicea:
„Tu singură vei plânge și tot tu vei tăcea.
„Alino, iată’mi cursul: eu, gingașul isvor,
„Me nasc plângându’mi soarta și plâng penă ce mor,
„Și’n drumul meu spre mare o lăcrăma eu sânt
„Căci scris e ca și munții se plângă pe pământ.
 
II
 
Roland, Conte de Humbold, marchis de Nesselrod,
Voise să se’nsoare ca or care nerod.
 
Pe-atunci Alina-Linda avea un milion,
Si ca și adi și-atuncea al banilor resunet
Ducea fama femeii, cum duc norii un tunet,
Prin universul rece, umbrit și monoton.
 
Dar tatăl el, droșcarul, era droșcar curat.
O..., nu’i nimic! - Marchisul își dă din marchisat,
Droșcarul dă din hamuri... și iată o pereche
Menită să întreacă noblețea cea mai veche.
Și o are,’n lumea noastră, de-am vrea să răscolim
Tăciunii de noblețe pe câți îi întâlnim
La câți oare dintr’înșii n’am recunoașce socul
Sau salcia? - Noblețea le e la toți norocul!
Așea dar marchisatul venea să se înhame
La milion -
E însă în crudul nostru traiu
O taină ce preface în ierne și în drame
Idylele vieții și lunele lui Maiu.
Acea taină se chiamă Norocul. Iar norocul
E schimbător ca vremea și’și uită-adesea locul.
Un faliment!... Și iată’l, din chiar milionar,
Droșcarul mort pe drumuri, sărac, dar tot droșcar.
În urma lui remâne, drept singură avere.
Un dric și două gloabe, cu hamuri, cu harșele,
Cu uniforme negre, cu moțuri, cu canafuri
Cu totul, de la haine și pen’la epitafuri.
Moștenitori în urmă se par c’au să’i remână
O tâneră femee cu un copil de mână.
Iar ginerele Conte, fugind de falimente,
Se duce să se’nsoare pe alte continente.
 
III
 
O… lume! tu, l’al cărei ernatică lumină
Atâtea existențe vin zilnice de se’nchină,
Luându’ți licărirea drept soare’ncălzitor,
La câte dai lumină, la câți dai ajutor...?
Și câte din acele nebune meteore
Ce nu apar pe ceru’ți de cât câte-va ore
Purtând cu ele raze din mândrul resărit,
Nu se întorc în haos cu raze din sfințit?...
Câți oameni, câte inimi, câți tineri visători
Din cei ce-au vrut să cate în unda ta amară
A fericirei perlă, o perlă-atât de rară,
Au mai putut să iasă cu sufletul afară
Și n’au fugit departe de dulcile’ți comori?
O... lume! ești un ânger cu gura mititică,
Cu ochiul viu și ager, cu mâna ca de fee;
Dar dacă ai aceste podoabe de femee
O... lume, ai pe buze mustață de pisică.
 
Era spre toamnă. - Cârduri de paseri călătoare
Plecau din țara rece spre țerile cu soare.
Și tot atunci, din ramuri, cădeau prinse de vânt
Vârtejuri de foi morte pe umedul pământ.
În urma lor, prigorii, poetici cântători,
Umpleau, zburând în rote, vezduhul fără nori.
 
Spre toamnă toți copiii se dau la’nvățătură...
Ei duc de gât ghiozdane cu cărți și cu hârtii,
Pe lângă cărți, bogații mai duc și jucării.
Săracii duc și dânșii bucăți mici de friptură.
Roland mergea la școală și-ades plângea mergând
De dorul mamei sale ce rămânea plângând.
Aceste două inimi, cu-așea tristă menire,
Păreau că una’n alta își au adăpostire
Și de-ai fi vrut pe mamă s’o faci să’ngălbenească
Era destul să tremuri din bucla îngerească
Un fir, un singur fir.
Când el pleca la școală, ea îl privea ’n uimire
Cu-o lungă nesfârșită și mult caldă privire
Ca pe un trandafir.
Iar el, până la poartă, se întorcea spre ea
De mii de ori,- s’o vadă cum după el privea.
 
Cu vânturile tomnel venea gârbov și frigul . . -
Roland era tot sprinten, de și era tot gol.
Dar nu mai murea nimeni; era pierdut câștigul
Ce’l da carul funebru, luând tristul obol
Al morții, pentru viii acestui monopol.
În fine!
Se lăsase al nopții lung lințoliu
Când se ivi la ușe un întristat străin
Cu ochii plini de lacrămi, cu hainele în doliu,
Cerând dricul să’ngroape copilul ce’i murise
Și tot cu el să’ngroape și lungele lui vise
Ce mortul le luase în ultimu’i suspin.
„Voesc alaiul mare! plătesc or cât va fi”
Apoi își șterse ochii..., zîmbi trist... și eși.
Zîmbi, dar el în suflet, de suferință’nvins,
Simți că i s’așează pustiul cel întins.
 
În urmă mama’și strînse aceste gajuri sfinte
Ce’i aduceau, prin moarte, o caldă’mbrăcăminte
Copilului,-și prinsă de-o surdă-amărăciune
Îl sărută pe bucle privindu’l îndelung
Cum se privesc prin haos lumini ce nu s’ajung,
Și ’ngenunchiă cu dânsul spre sfânta rugăciune,
„Roland, îl zise, spune copilului Isus
„Că’i mulțumim de darul ce ni-a trimes de sus”
El mulțumi. În urmă naiv o întrebă:
„De ce mamă icoana, când vrea să facă bine,
„La unii le dă haine, la alții dă suspine,
„Ia sufletul la unii și altora li’l dă?...”
Iar ea, cu vocea stinsă, îl spuse să’și învețe
Citirea cea prea mare din cele două fețe,
Și însă’și ea alături se puse la’mpletit.
 
Cum dar! avea dreptate copilul el să’ntrebe
De ce un mort, prin moarte, hrănește pe cel viii?....
De ce’i viața noastră un cimitir pustiu?
De ce’n umana ginte sunt nobili, este plebe?
De ce un Silla calcă pe-un Mariu fără vină,
Și’n urma lui el însuși ne lasă o ruină,
Pe care vine-un Caesar s’o’nalțe iar la loc,
Și căreia Neronii rezend i-or pune foc?...
De ce printre urzeala acestei lungi viețe,
Se lasă din vezduhuri de-acele surde cețe,
Ce, înghețând pe ițe, formează ciucuri mari
De zile lungi și triste cu suferinți amari?...
 
De ce?... O... lume! înger cu gura mititică,
Cu ochiul viu și ager, cu mâna ca de fee;
De ai toate aceste podoabe de femee
O... lume, ai pe buze mustața de pisică!
 
Sermana, biată mumă, era făr de noroc!
Ea’nțelesese bine că hotarâse sorții
Să’și crească copilașiul din darurile morții
Și inima’i, ce fierul, i se călise’n foc.
De-aceea, fără milă ea târguia cu toți
Săraci sau cu avere, deștepți sau idioți,
Și spre lăcașul vecinic îi tot mâna din urmă,
Cu-aceia’și pompă veche, precum se mână-o turmă.
Și astfel, cu încetul, de astăzi până mâine,
Își câștiga, prin moarte, a existenței pâine
 
IV
 
Se’ntuneca. Prin aer treceau arcuri de foc.
Tuna. Cădeau ici colo mari picături de ploaie.
Părea câte odată tot cerul că se’nmoaie
În foc. Săgeți aprinse trăsneau pomii pe loc.
Huea cerul de groază, huea întreg pământul,
Cutreera văzduhul curentele și vântul
Urlând ca uraganul pe surdele nisipuri
Pe care ’n zbor descrie neînțelese chipuri
De sfincși, de piramide, de dromaderi. Ploua.
Țipau puii în cuiburi. Mureau în găuri șerpii.
Prin codrii fără funduri cădeau din fugă cerbii.
Rostogolită ’n râpe umplute de puhoaie,
Spre marea nesfârșită gonea apa de ploaie.
Se’ntunecase groaznic. Ploua mereu... Ploua...
 
Udat până la oase venea un cavaler
Purtând la scara șelei o lancie de fer.
Pe drumul seu fantastic el se părea că’și duce
Ușoara sa viață mai grea de cât o cruce.
El își dorise calea neisprăvit de lungă
Ca’n isprăvitul căii în veci să nu ajungă.
Era frumosul Conte Roland de Nesselrod.
 
Plecat prin uraganul ce’l întâlnea în cale
Voia să’și spele’n ploaie râzând visele sale
Pe care omenirea i le’nvelise’n glod.
El își lăsa în umbră castelul seu cel mare
Și spre orașiul Lubeck venea ades călare,
Sperând, ca or ce tată, în vizitele’i scurte,
Că’și va zări copilul jucându-se prin curte,
Sau va vedea pe mamă, curată ca o nalbă,
Cum fruntea și-o apleacă pe mâna ei cea albă,
Și sufletu’i, de vise bogat ca un tezaur,
Cum îl chiema pe dânsul, el, visul ei de aur.
Și cum mergea prin aer cu-a fulgerilor ceată
Tăindu’și printre ele un viitor măreț
Se coborî din ceruri un trăsnet de săgeată
Ce prefăcu ’n cărbune pe cal și călăreț,
 
Acela’și dric mai duse spre vecinicul lăcaș
Un mult mai demn, mai nobil, mai mândru chiriaș
Și-atâta tot.
Se zice că s’a găsit la el
Închise-într’o cutie alături de-un inel
Aceste scrise: „Este aici voința mea:
„Doresc ca peste piatra ce groapa’mi va avea
„Să se așeze bustul copilului ce’n lume
„Remas fără de tată rămâne făr de nume.
„Voesc ca greutatea’i, chiar și’n mormântul meu
„S’o simt că mă apasă mereu... mereu... mereu!”
 
Din toată moștenirea, din pietre de tot felul
Alina-Linda’n doliu luă numai inelul,
Iar dricul duse încă betrâni ca și copii...
 
Viața’i astfel: morții dau hrană celor vii.