Alibi

Sari la navigare Sari la căutare
Alibi
de Liviu Rebreanu


Ei, acuma de unde pornim, Alecule? întrebă primul-procuror cu o îngrijorare pe care zadarnic se silea să o ascundă.

— De la început, stimate domnule prim’, mormăi judecătorul de instrucție Babulea, ironic și sigur de sine, ca și când el de mult ar fi avut în buzunar dezlegarea tainei.

— Care început dacă nu te superi? stărui cellalt.

— Asasinul! zise Babulea puțin emfatic.

Erau prietini din copilărie, piteșteni get-beget. Primul-procuror Ionel Vasilescu, înalt și slăbuț, cu niște ochi căprui speriați, cu mustăți ciupite de cărunțeală, timpuriu, ce-i brumase și părul prea stufos, avu veșnic scrupuluri și neîncredere. Foarte conștiincios, se ferea de concluzii pripite și, tocmai pentru că în mâinile lui se. Afla soarta atâtor oameni, devenea zgârcit cu afirmările categorice. Alexandru Babulea, dimpotrivă, nu se îndoia niciodată de propria-i perspicacitate. Cu cât realitățile îl dezmințeau mai des, cu atât dânsul dobândea mai mare încredere în talentul său.

Înnăscut de detectiv că nimic nu-i scapă. Voinic, spătos, gras, cu respirația scurtă și grea, cu ochii aspri de oțel, cercetători și sfredelitori, făcea impresia unui agent de siguranță recrutat din vreo mahala, deși era vlăstarul unei familii burgheze, cu stare, cunoscută și respectată în Pitești…

— Atunci noroc, dragul meu! sfârși Vasilescu, recomandând ca de obicei cu glas aproape îndurerat: Și prudență!

De fapt, în ciuda aparentei certitudini, de astă dată și Babulea avea oarecare emoție. Era vorba de un caz cum nu i se mai ivise în toată cariera lui de peste douăzeci de ani de judecător de instrucție. Nu crima în sine, deși executată cu o cruzime și un sânge rece nemaipomenit la Pitești, ci împrejurările ei și lipsa desăvârșită de orice urmă sau indicii care să permită vreun început de identificare a ucigașului. După douăzeci și patru de ore de la descoperirea celor două cadavre, Babulea se afla mai deconcertat decât în clipa când polițaiul Brancovici, un bătrânel cochet și mereu mahmur, i-a adus vestea menită să îngrozească pașnicul orășel argeșan… Senzația era cu atât mai vie cu cât victimele făceau parte din negustorimea bogată, temelia socială a Piteștilor. Agatie Vasiliu, trecut de șaizeci de ani, se retrăsese din afaceri de curând. Circulau legende despre averea lui, toată în monede de aur, păstrată acasă și ascunsă așa de bine, că nimeni, afară de el și soția sa, n-ar fi fost în stare să găsească decât cel mult firimituri. Cel puțin așa se spunea. De trăit, însă, trăiau extrem de modest, dacă nu chiar meschin. Zgârcenia soților Vasilescu sporea pe măsură ce îmbătrâneau. Casele lor din Piața Libertății păreau veșnic pustii. Trăiau singuri, fără țipenie de om lângă dânșii. Curtea mare, un sfert de pogon, avea spre stradă un gard de scânduri, printre care niciun ochi nu putea străbate înlăuntru. Poarta, totdeauna zărnită, părea ruginită în țâțâni, iar portița, scârțăia jalnic de câte ori intra cineva, ca și când ar fi vrut să dea de știre. Cele două corpuri de case, în fund, abia se vedeau dintre arborii bătrâni și neîngrijiți ce umpleau curtea, lăsați parcă înadins ca niște paznici ocrotitori. Bătrânii locuiau numai în corpul din dreapta, trei camere cu o bucătărie-spălătorie și o mică marchiză indicând intrarea. Cealaltă casă, aidoma ca înfățișare și paralelă ca așezare cu prima, stătea goală de teama să nu nemerească niscaiva chiriași ticăloși care să-i jefuiască… O remiză aproape ruinată, între ambele corpuri de casă, era plină de lemne, iarna-vara deopotrivă. Înspre vecini curtea era apărată de o împrejmuire de zid înalt de doi metri deasupra căruia, pentru deplină siguranță, se adăogase și o împletitură de sârmă ghimpată. Mai cu seamă zidul acesta făcuse pe judecătorul Babulea, azi-noapte, pe când studia afacerea, să tragă întâia concluzie:

— Ucigașul n-a putut pătrunde decât pe portiță!

Imediat însă i s-a ivit în minte restricția:

— Ucigașul sau ucigașii?

Putea să fi fost unul, dar tot atât de sigur puteau să fi fost doi, cel puțin după primele cercetări. Cadavrul bărbatului s-a găsit în sufragerie, adică în odaia de lângă bucătărie, unde zăcea cealaltă victimă strangulată, bătrâna…

Babulea, de altfel, se simțea el însuși o victimă a împrejurărilor neprielnice în care trebuia să instruiască o afacere atât de dificilă. În zadar căuta dânsul să introducă metode civilizate și să aplice tehnica modernă în conducerea cercetărilor. Se izbea de primitivismul mediului și al organelor executive. Până să fie chemat dânsul la fața locului, anchetase întâi sergentul de stradă, pe urmă un subcomisar și, în sfârșit, polițaiul însuși, care, spre a descoperi mobilul crimei, se apucase să scotocească prin sertare, împreună cu d-na Zița Vasiliu, cumnata victimelor, ca să vază dacă și ce s-a furat…Nici primul-procuror nu s-a emoționat de tânguirea lui, zicând naiv:

— Lasă, dragă Alecule… Noi n-avem de-a face cu criminali profesioniști care-și înscriu amprentele digitale în registrele poliției. Tâlharii noștri sunt mai diletanți și întrebuințează tehnica patriarhală…

— Firește, de la cap se strică peștele, observă Babulea puțin amărât. Dacă tu, șeful parchetului, vorbești astfel!

Fără să fi audiat încă pe cineva, numai după constatările și observațiile sale, în casa crimei, coroborate cu procesele-verbale ticluite de poliție în privința felului cum s-au descoperit cele două cadavre, cel puțin două zile, mai sigur însă chiar trei, de la săvârșirea nelegiuirii, judecătorul de instrucție se străduia să dibuiască măcar un punct de sprijin, solid, real, pe care să-și ridice construcția. În clipa când va putea răcni către cineva, indiferent cine, cu o umbră de bănuială: „Tu ai ucis!… De ce i-ai ucis?”, atunci afacerea va fi pe roate, chiar dacă cel apostrofat nu va avea nici în clin, nici în mânecă cu crima. Aici însă lipsea parcă însăși posibilitatea bănuielii, încât Babulea își zisese furios aseară închizând dosarul:

— Deocamdată toți piteștenii pot fi criminali sau niciunul… Ceea ce dovedește că eu sunt idiot!

Pe urmă lucrurile s-au mai limpezit puțin, fiindcă azi-dimineață a lucrat mai sistematic. A reconstituit cronologic desfășurarea întâmplărilor după depoziția dată poliției de către d-na Zița Vasiliu… Era sigur că bătrânul Agatie Vasiliu a fost sâmbătă dimineața în piață, unde s-a întâlnit cu fratele său Take, soțul Ziței, negustor chiabur. Sâmbătă după amiază servitorul preotului Tănăsescu a intrat în curtea lui Agatie, trimis de stăpânul său să-l cheme pentru a încheia socotelile eforiei bisericești. Servitorul a bătut la ușa marchizei, dar n-a răspuns nimeni și a conchis că nu e nimeni acasă; preotul însuși, aflând aceasta, a socotit că bătrânii vor fi ieșit până la Take sau vor fi plecat la București, cum aveau obiceiul să plece uneori, probabil spre a stârni zelul vreunor debitori răi-platnici. Sâmbătă pe seară servitorul popii a fost trimis din nou și s-a întors cu același răspuns. Sâmbătă noaptea a nins, prima zăpadă a anului. A nins și duminecă toată ziua încât după amiază au apărut săniile cu zurgălăi, mai ales spre Trivale. Luni după amiazi preotul Tănăsescu a trimis a treia oară servitorul la Agatie Vasiliu, care, fiind președintele eforiei, trebuia negreșit să iscălească anume hârtii. Fără nicio bănuială urâtă și numai de grija hârțoagelor care nu puteau fi rezolvate fără semnătura bătrânului, preotul s-a repezit personal până la Take, să se intereseze când vine Agatie acasă. Firește, soții Take Vasiliu habar n-aveau de nimic și nu putură satisface curiozitatea preotului. În preajma cinei însă Take spuse Ziții cu o compătimire în care era și remușcare:

— N-ar fi rău să trimiți pe Mia după masă să vază ce-i pe-acolo… Nu de alta, dar te pomenești că a dat vreo boală peste ei și n-are cine să le întindă un pahar cu apă…

Mia, servitoare de peste douăzeci de ani în casa lor, adusă de Zița în inventarul zestrei, se scutură cu groază și refuză să meargă:

— Aoleu, coniță… nu mă duc nici să mă omori și să mă tai în bucățele!… Că mi-e urât și ziua să intru la dumnealor, darmite seara!…

Zița n-a insistat. Știa că servitoarea nu simpatiza nici pe Agatie și mai puțin pe Elena, care era cam iute la gură și o bruftuluia de câte ori o întâlnea, subt motiv că ea nu e obișnuită să tolereze servitorilor nicio intimitate și cu atât mai puțin Miei. Dar a doua zi, ieri, marți, s-au dus amândouă împreună. Portița de-abia au putut-o deschide din pricina zăpezii. În curte zăpada era ca un cearșaf întins, semn că n-a umblat nimeni. Picioarele li se înfundau, pășind, până aproape de genunchi.

— Ori nu sunt acasă, ori…

Zița nu-și sfârși gândul, observând cu spaimă că ușa marchizei se afla întredeschisă, uitată sau lăsată așa numai de vreun străin, fiindcă Agatie o închidea totdeauna cu mare atenție. Când au pătruns în casă și au dat peste cadavrul lui Agatie ghemuit la picioarele mesei ca un câine de pripas, servitoarea a început să răcnească din răsputeri, repezindu-se în curte afară și alarmând vecinii.

— Aoleu!… Săriți!… Ajutor!

Nu mai puțin îngrozită, Zița a știut totuși să-și stăpânească firea și să se gândească numaidecât la biata Elena. Porni spre bucătărie. Cum trecu însă pragul sufrageriei, o văzu întinsă pe podele cu fața în jos. Atunci deodată își pierdu și ea stăpânirea. Îi fulgeră prin minte că tâlharii trebuie să se afle încă în casă, undeva, poate în bucătărie, și se aștepta parcă să se năpustească și asupra ei… Năvăli afară împleticindu-se, vrând să țipe și neizbutind să scoată niciun glas… Se adunase lume destulă. Ordonanța ofițerului care stătea cu chirie la d-na Niculescu-Lungu a fost trimisă în goană să cheme poliția. Un sergent, mai speriat ca toți, răsărit cine știe de unde, printre oamenii care se cruceau și se întrebau cine să fie ucigașul, se postase în ușa marchizei și nu dădea voie nimănui să intre…

Raportul polițaiului specifica foarte energic că s-a găsit ușa șifonierului din antreu deschisă și rufăria din două rafturi aruncată pe jos, dovadă că ucigașul a căutat bani, dar a trebuit să renunțe, probabil fiind surprins de cineva. Pe masa din sufragerie s-a aflat o oală de lut de circa doi litri capacitate, goală. D-na Zița Vasiliu, cumnata victimelor presupune că în oala aceasta ar fi păstrat Elena amanetele de valoare, bijuterii mai ales, știindu-se că avea obiceiul să împrumute pe amanet… încolo, printr-o cercetare sumară, s-a descoperit suma de peste două sute de mii de lei, numai în monete de aur, ascunse în diferite colțuri…

— Mircea e criminalul! izbucni deodată judecătorul Babulea, ca și când s-ar fi coborât duhul revelației în sufletul său.

Totdeauna a contat dânsul pe inspirație. Când orice speranță pare pierdută, soluția țâșnește ca o săgeată din adâncimile subconștientului. Legăturile și motivările vin pe urmă și se înșiră ca niște verigi ale unui lanț miraculos.

Mircea era unicul fiu al d-nei Niculescu-Lungu, vecină cu casa crimei. Văduvă de mulți ani, d-na Lungu și-a pus toate nădejdile în băiatul ei drag. A cheltuit cu dânsul tot ca să-l facă om. A ajuns, cu chiu, cu vai, avocat, dar numai cu titlul, căci în realitate nu făcea decât chefuri în tovărășiile cele mai pestrițe. Altfel foarte simpatizat de toată lumea, fiind spiritual și vesel, încât nu exista petrecere în Pitești și împrejurimi de la care Mircea Lungu să lipsească. Se îmbăta anevoie și, oricât ar fi fost de cherchelit, rămânea veșnic drăguț și cu voie bună.

— Imediat să-mi fie adus la cabinet Mircea Niculescu-Lungu! ordonă magistratul instructor grav și sever.

Se plimba prin birou frecându-și mâinile de nerăbdare și de satisfacție. Din clipa când i s-a ivit numele acesta, misterul începu să se limpezească treptat. Mircea șade la maică-sa, vecin direct cu Agat ie Vasiliu. Toată lumea știa că bătrânul Agatie și mai ales coana Elena îl iubeau ca pe copilul lor. Se vorbea chiar că Agatie l-ar fi pus în testament ca moștenitor principal. În orice caz, Mircea umbla foarte des prin casa cu crima și era foarte bine primit… Restul, adică crima, venea de la sine. Etern în goană după bani, Mircea a pregătit de mult uciderea bătrânilor, pe de-o parte ca să-i jefuiască, apoi ca să ajungă mai curând la moștenire… De vineri a răspândit vestea că a doua zi pleacă la Câmpulung la o nuntă mare unde speră să petreacă măcar trei zile. De fapt, își pregătea un alibi: El nu știe nimic, a lipsit din Pitești, eh!

„Dar pe mine nu mă leagă nimeni de gard!” își zise Babulea cu mândrie.

Își aduse aminte că Mircea e nepotul primului președinte al tribunalului. Avu o ezitare. Ce-o să spuie președintele când îi va aresta nepotul?… Dacă e criminal, n-am ce-i face.

Mircea Lungu apăru în fața judecătorului de instrucție cam buhăit și morocănos. Fusese sculat din somn. Numai azi-noapte sosise de la Câmpulung și de sâmbătă nu dormise decât pe apucate, încât era copleșit de osteneală parc-ar fi tras la jug.

Se cunoștea bine cu Babulea. Făcuseră împreună și câteva petreceri. De aceea Mircea întrebă nedumerit:

— Ce s-a întâmplat, domnule președinte, de m-ai ridicat din pat când mi-era somnul mai dulce?

Judecătorul îl fulgeră cu o privire disprețuitoare, zicând:

— Mă mir că nu bănuiești nimic!… Orice cinism are margini… Apoi, după o mică pauză calculată, continuă brusc și insistent: — Cunoști pe Agatie Vasiliu?

— Cum nu… Chiar bine! răspunse Mircea.

— Știi că dădea împrumuturi pe amanet?

— Da…

— Știi unde păstra amaneturile?

— Într-o oală, știu.

— Și unde ascundea oala?

— Într-un dulap de rufe…

— Atunci de ce i-ai omorât? strigă Babulea cu alt glas.

— Pe cine? se miră acuma Mircea Lungu.

— În zadar vrei să tăgăduiești… Am toate probele!… Mai bine mărturisește sincer dacă vrei să-ți ușurezi situația. Cum i-ai ucis? Spune, repede!

Mircea Lungu își aminti deodată ca prin vis că a auzit ceva aseară despre asasinarea soților Agatei Vasiliu. Perplex și încă mahmur, întrebă:

— Cum, adică eu i-am omorât?…

— Va să zică recunoști? triumfă judecătorul.

— Bine, dar eu de sâmbătă am fost plecat la nuntă!

— Alibi! observă Babulea disprețuitor. Nu merge!… Întâi i-ai ucis, pe urmă ai plecat să petreci! Ești un monstru!

Mircea se simțea cu desăvârșire frânt. Vedea în ochii judecătorului atâta gravitate, că-l ostenea mai rău. Dar acuzația era atât de absurdă, că părea mai curând o farsă de prost-gust pusă la cale de prieteni ca să-i încerce gradul de trezie. Cu o resemnare jovială, zise deodată:

— Domnule președinte, mărturisesc tot ce dorești!… Numai lasă-mă să dorm câteva ore!… Trei nopți n-am dormit ca lumea. Sunt distrus. Abia mă țin pe picioare… Pe urmă, știi, nu mă dau înapoi… Orice poftești!

— I-ascultă, unde te trezești? strigă Babulea indignat. Crezi că cu astfel de tertipuri ai să mă induci în eroare?… Pe mine, vulpe bătrână?… După alibi, vrei circumstanțe atenuante?… Aidade!

— Foarte bine, declară ironic Mircea Lungu. Aveți nevoie de un inculpat și nu găsiți. Perfect. Eu vă stau la dispoziție până se va găsi criminalul adevărat. Eu tot n-am nicio ocupație serioasă, așa că mă pot preta bucuros la orice experiment!