Alexandru III
De morți – spune o veche și milostivă vorbă – să nu zici inimic dacă nu poți zice de bine.
În relațiile de [la] om la om, filozofia asta îindurătoare poate avea cătare; ea ne învață să iertăm. În fața eternității morții, greșalele greșiților noștri.
Gînd însă mortul aparține istoriei, milostenia asta mistică nu-și mai poate avea locul. A uza de ea poate fi nu numai o greșală, dar uneori, chiar o crimă. Adevărul adevărat, iată care trebuie să fie călăuza aceluia care se îndeletnicește cu descrierea vieții și faptelor unui om al istoriei. Clemența nu ne-ar fi zugrăvit niciodată pe un Nerone, pe un Caligula, pe un Eliogabal așa cum au fost ei.
Și iată de ce peste mormîntul în care a încăput fostul tiran Alexandru III al tuturor Rusiilor, noi nu putem depune nici flori, nici epitafuri de laudă, căci s-ar revolta dreptatea, care vecinic ne-a călăuzit. Preferim ca în concertul de laude plătite. În gălăgia curtezanilor și lacheilor, să facem, ca democrați, să se audă o vorbă și despre alți morți, care s-au stins fără pompă și fără lachei. În singurătatea dureroasă a Siberiei sau a fortărețelor.
Cînd a luat cîrma statului, la l88l, Alexandru III făcuse pe unii să creadă că el va contribui la îmbunătățirea soartei robitului popor rusesc. Insă iluziile acestea au fost de scurtă durată.
Subjugarea tot mai grea a mulțimii. Întărirea îngrozitoarei secții a treia, prigonirea celor ce luptau pentru trezirea simțului de dreptate politică, iată care au fost toate gîndurile și toate faptele crudului împărat.
Sub domnia lui autocratică, pohodul na Sibir a crescut ca un potop; spionajul s-a întins, toți eroii constituționalismului au trebuit să piară sub cnut ori în ger. Acela care a citit fioroasele pagini ale lui Kenan asupra martirilor deportați, acela care a citit paginile lui Tikomirof sau ale lui Stepniak are întreagă istoria rușilor sub țari. Este cea mai dureroasă și cea mai cumplită epopee din luptele omenirii moderne împotriva tiraniei.
Alături cu prigonirea, eroismul creștea însă. Asasinarea generalilor-inchizitori, comploturile împotriva autocratului creșteau mereu. Și dacă ele nu l-au ucis dintr-o dată, au infiltrat în el moartea picătură cu picătură. Atletul ajunsese mai înspăimîntat decît un iepure. Nu mai călătorea decît ca într-o cușcă păzită de jandarmi, iar noaptea visurile-i erau turburate de sîngeroase vedenii.
Epileptic, atletul a căzut sub nevroza care a pus stăpînire pe el. A murit, dar poporul a rămas tot în lanțuri, nevoit să lupte mîine cu alt țar.
O filozofie tristă ar putea izvorî de aci: la ce i-a slujit încăpățânarea de a nu vroi să cedeze în fața dreptății populare? Și-a grăbit moartea, și atîta tot.
Iată un monarh. Avea tot pentru ca să fie un om fericit. Și și-a răpit singur liniștea, și și-a zdrobit singur viața, pentru că n-a înțeles înțelepciunea veacului său, că nimeni nu poate pune stavilă uriașelor valuri pe care cerințele istoriei le aduc.
În locul lui va veni mîine altul; se vor schimba încă vreo cîțiva țari, poate, pe tronul șubred, și nici energia lor, nici moartea lor nu va stînjeni din cale aceea ce e fatal să vie.
Mîine nimeni nu-și va aduce aminte decît cu groază că a existat un Alexandru III; iar poporul tot va triumfa, oricîte hîrburi și oricîte tronuri i s-ar pune în cale.