Alba de la munte
Alba de la munte
poezie populară culeasă de
Vasile Alecsandri
- „Albo, Albo de la munte!
- Ce-ai pus fesciorul pe frunte[1]
- Că ți-au ieșit vorbe multe."
- „Las' să iasă că nu-mi pasă,
- Inima-mi de dor e arsă,
- Că bădica-i dus de-acasă,
- Să-mi cosească fân cu rouă,
- Frânge-i-s-ar coasa-n două,
- Să vie la alta nouă!
- Să-mi cosească fân, costrele,
- Facă-și coasa bucățele,
- Să vie-n brațele mele!
- Să-mi cosească fân cu floare,
- Ca să-mi fie de răcoare
- La cap și la țâțișoare.
- Zică lumea, că-i dau pace,
- Eu m-oi purta și voi face
- După cum lui badea-i place.
- Zică lumea ce va zice,
- Ea n-a putea să ne strice,
- Dragostea să ne-o ridice;
- Că mă ține badea bine,
- Inima lui e la mine
- Ș-a mea o poartă cu sine.
- Inima lui îmi grăiește,
- Ș-a mea lui încă-i șoptește;
- Una de alta dorește,
- C-amândouă sunt legate
- Cu legături înfocate
- Ș-una pentru alta bate.
- Acel lanț ce le cuprinde
- Între ele când se-ntinde
- Cu mare foc le aprinde,
- Iar când s-adun amândouă,
- Atuncea parcă le plouă
- O răcoreală de rouă.
- Așa le e jurământul,
- Îs legate cu cuvântul
- Să le despartă pământul!"
- ↑ Româncele de pe malul Dunării și o parte din acele de la munte poartă fesuri mici roșii pe cap. Cucoanele bătrâne din generația trecută purtau fesuri albe și, pe deasupra fesurilor, testemeluri subțiri de Tarigrad împodobite cu bibiluri.