Alaiul vechiturilor

Jump to navigation Jump to search
Alaiul vechiturilor
de Dimitrie Anghel
Publicată în Scara, II, 520, 25 iunie 1911, p. 1—2.


Regina Mab încă singură a rămas stăpînă pe spațiul infinit. În cărucioara primitivă, ea sfidează fără frică, întîlnind în calea ei păsările cu aripi de trestie și pînză, pe care le-a făcu omul în setea lui de libertate. Ea singură aleargă stăpînă pe vînturi, călătorește pe drumuri de nouri ce i se aștern, face popasuri pe poduri de senin, trece triumfală sub arcurile multicolore ale curcubeilor. Că o aripă frîntă de furtună a fîlfîit cu deznădejde undeva, în univers, și că o viață mai mult s-a stins, ei prea puțin îi pasă...

Și un zbor întreg de aripi se avîntă cu toate acestea după ea, care ține recordul spațiului. Moartea nu-i decît un cuvînt van, căci e și ea o înălțare. Scăpați de greul lest al lutului, ne vom înălța cu toții și vom pluti ca și Mab, frumoasa regină, în sferile albastre.

Fascinați de infinit ori de aurul care strălucește la capătul fiecărei etape, cei ce țin aripele merg fără să întoarne capul înapoi, să vadă dacă moartea li s-a urcat în cîrcă, și aleargă, ca și legendarul Wihelm din balada Lenorei.

Și așa, acel „merg repede morții", tristul adagiu al lui Bürger, a luat acum un înțeles deplin.

În București, cînd a zburat pentru întîia oară Biériot, am avut și eu norocul să-l văd, și notez pentru mai tîrziu ciudata priveliște ce o înfățișa capitala noastră în ziua aceea.

De pretutindeni, de prin mahalale și vecinătăți, poporul s-a trezit de mînecate, să vie să vadă pasărea-om. Și atunci, vehiculele cele mai extraordinare, căruțele cele mai ancestrale, tot ce, în sfîrșit, poartă roți și copite a fost scos la iveală, și atunci numai mi-am putut da seama ce repede pas a făcut civilizația.

Era o adevărată procesie, un nesfîrșit monom de lucruri eteroclite, cel mai bizar caleidoscop retrospectiv al tuturor mijloacelor de comunicație. Scuturate de praful ce le acoperea de cine știe cîte decenii, vechile rădvane, cu mușamalele coșcovite de ploi și cu pernele mîncate de molii, au duruit mirate văzînd lumina soarelui. Diligențe hîrbuite care au stîrnit atîția nouri de praf în vremea lor, ducînd cu ele atîtea vești bune și rele, vechile diligențe, care au semănat poate atîtea leșuri de cai morți de-a lungul drumurilor, zgomotoasele bunici ale frumoaselor trăsuri de astăzi, care scîrțîiau pe arcurile lor neelastice și dîrdîiau din geamuri pe caldarîmul sunător al orașelor cînd intrau în pocnetele de bice ale surugiilor, au ieșit și ele, privind cu ochii lor somnoroși civilizația și au scîrțîit prelung, avînd aerul de a spune : "Da' greu somn am dormit !" Și iată și vechile tramcare, de cari stă legat numele lui Toma Blîndu, încăpătoarele căruți în care s-au plimbat toți bucureștenii și care mai ies la iveală și astăzi, prefăcute în sănii, cînd sunt zăpezile mari; și iată și popularul car cu boi, venind legănat și domol, cu siguranța că tot va ajunge odată și el, oricît de repede ar merge ceilalți. Docare și faetoane de gală a cine știe cărui Moruzi sau Răznovanu, brecuri și cabriolete demodate, ce nu se mai văd încă decît în stampele lui Szathmáry, cupèle și landouri în care și-a făcut intrarea cine știe ce prinț ori ambasador străin, bihunci și cîte poți să-ți imaginezi și să visezi, numai reprezentantul faimoaselor chaise à porteurs nu erau, toate fiind acum rechiziționate și adaptate pentru paraliticii din spitaluri ori sanatorii. Veneau apoi vehiculele moderne, năstrușnicii muscali cu droștele lor, trăsurile de casă cu vizitiii și valeții lor severi și bine gulerați, furgoanele militare, serviciile de ambulanță cu steaguri albe, bicicletele cu roțile strălucitoare, tandemuri, triplete, cuadruplete și, în sfîrșit, toate mărcile automobilelor și toate reprezentantele benzinei.

Ca un fluviu monstruos și crescut de ploi, ce ar fi tîrît cu el tot ce întîlnește în cale, așa era priveliștea șoselei în ziua aceea.

Un vuiet asurzitor, făcut din toate zgomotele, umplea aerul. Gemetele sfîșietoare de osii neunse, văicăreli de arcuri, pocnete de bice, sunetele de alarmă ale trompetelor care cîntau pe toate tonurile, duruitul roților și pe lîngă acestea toate glasurile omenești te făceau să crezi că visezi într-adevăr un vis rău.

Bietele dihănii ce trăgeau înhămate la acest rîu tulbur de lucruri disparate erau și ele alese parcă anume ca să arate toate frumusețile și toate decrepitudinile regnului animal. De la pur-sangul de rasă și pînă la gloaba de saca și de pompe funebre, toate erau reprezentate.

Într-un avînt de nedescris, cumpănindu-se, legănîndu-se, ajungîndu-se pe drum, lăsîndu-se în urmă, privind cu fereștile lor sparte, prinzînd în treacăt soarele pe spițele lor, aprinzînd lumini fugare pe lanțuri și pe alămuri, împrăștiind toate mirosurile, de la leuca de păcură și pînă la chintesența de benzină, într-un exod nesfîrșit, așa mergea convoiul acesta bizar, înșiruirea aceasta de ani și de zile moarte, trecutul acesta funebru și dezmormîntat, ca să vadă plutind pasărea miraculoasă, triumful mult așteptat al aripilor.

Ai fi zis că vin lucrurile însăși să se vadă biruite, căci lucrurile păreau încă poate mai mirate decît oamenii.

Erau toți reprezentanții trecutului față de viitor, o decădere în fața unei apoteoze.

Și peste zgomotul acesta surd, peste lumea aceasta curioasă de rămășiți, peste moaștele și fosilele atîtor vremuri, cari veniau să vadă din toate depărtările mahalalelor și împrejurimilor, pasărea măiastră s-a ridicat și a spintecat albastrul, spunînd povestea vremilor viitoare.

S-a înălțat frumoasa pasăre și a zburat sfidînd pămîntul. Cuceritoare a făcut largele-i ocoluri, ea, cea mai nouă născocire a geniului omenesc, ca și cum ar avea să stăpînească pe totdeauna infinitul și nevoind să știe că mîine, poate, va deveni și ea, cu mîndrele ei aripe, o tovarășe bună și uitată a tuturor acestor ancestrale vehicule, care au ieșit din noaptea hrubelor și a șurilor în care dormeau înmormîntate și i-au făcut distinsa onoare ca să vie s-o vadă.