Aizic Wolf

[Aizic Wolf] de Max Blecher

Ținea în mână mai tot timpul prăfuitorul cu care ștergea obiectele, un bețișor lung, negru și flexibil, în vârf cu un mănunchi de pene multicolore. Un obiect desigur ieftin și mediocru cumpărat la vreun bâlci, dar care complecta cu o notă de eleganță costumul desuet al lui Aizic Wolf. Și într-adevăr când anticarul, prezentând vreun obiect unui client, agita repede și nervos prăfuitorul, trecând cu pași mici când de-o parte, când de alta a geamului pentru a pune mai bine în valoare obiectul, părea într-adevăr că execută o mică figură de menuet asemănătoare în totul aceleia care se poate vedea pe vreun tablou de muzeu, unde însă executantul are în locul ghetelor cu gumilastic pantofiori supli de mătase, iar în locul prăfuitorului un bețișor cu panglicuțe.

Când Aizic Wolf vine cu pețitul totul se precipită brusc, ca și cum Einike ar fi luat cunoștință pentru întâia oară de aceste chestii, lucruri știute de mult ce brusc se conturează ca pe o hârtie pe care verși un lichid și se revelă o scrisoare conținută de mult în albeața ei.

Când Eisa revine în odaia ei, aspectul banal al după-amiezii pe care nu-l observase, bruscă revelație, ca și cum ceva s-a sfârșit. Până atunci beatitudinea crescuse mereu, atingând culmea în dimineața aceea pe malul fluviului.

Începe să-i meargă prost și lui Guy și plecarea la Paris este ca pentru a salva ce mai poate fi salvat.

Când amintirile devin importante ele se șterg ca niște efigii, mai importante sunt amintirile „minore“, pline de detalii, un decor, o lumină.

În prăvălia lui Aizic Wolf, în dimineața când Eisa e acolo, se dă vacanță și băiețașul lui Aizic revine de la liceu, atunci Eisa își amintește de lumina primei zile de vacanță și trăiește în ea tot restul zilei, iar accidentul se pierde în „importanța” lui uscată.