Agora modernă

Jump to navigation Jump to search
Agora modernă
de Dimitrie Anghel
Publicată în Flacăra, I, 18, 18 feb, 1912, p. 142—143


Închipuiți-vă un vast local cu geamuri veșnic aburite, umpleți-l după metodul indicat de Carrière, faimosul pictor, cît veți putea cu mai mult fum ; după perdeaua aceasta albăstrie de vis, faceți să se miște cîteva zeci de capete, ale căror contururi abia se văd în jurul meselor ; alungați pe un cîmp verde cîteva bile de fildeș care se urmăresc la infinit, se caută, se ciocnesc și se despart, ca iarăși să se adune ; dați drumul unei grindeni de zaruri ; zugrăviți îndărătul unei estrade pline de sticle, de bucăți de zahăr, de torturi, o femeie plictisită, ale cărei picioare nu se văd niciodată și peste capul căreia negrul zbor de puncte mișcătoare ce-l fac muștele îi zugrăvesc o imprecisă aureolă ; aprindeți ici-colo flăcări albăstrii de rom ce se înalță, se despletesc și joacă pe marginea paharelor ca fantasticile focuri deasupra comorilor ; descleștați nenumărate guri care să caște făcînd găuri de umbră, să rîdă aprinzînd fulgere, să vocifereze aruncînd invective și apostrofe ; deschideți și fîlfăiți în aer aripi mari de jurnale ; alungați din urmă, în goană, o serie de siluete negre ce scriu zigzaguri aprinzînd licăriri de pahare și trezind zîngăniri de farfurii la capătul brațelor lor întinse ; faceți să circule tot felul de mirosuri, de cancanuri, de paradoxe ; deschideți ușile din cînd în cînd și dați drumul zgomotoaselor ventilatoare de nu vreți să înăbușiți ; temeți-vă de ecouri și de curente, aveți grijă să puneți surdină tainelor și peste toate aceste aruncați o mare pată de schwarz, și veți avea aproximativ imaginea unei cafenele.

Așa e în contururi vagi mult ponegrita "Agora modera", în care pe lîngă mulți alții, se adună și nestatornicii fii ai lui Apollo, ca aruncînd mici bucățele imaculate și albe ca zăpada în neagra pată de schwarz să-și spuie păsurile lor.

La anumite ceasuri, sombrere, macferlane și lavaliere, neisprăvite manuscrise și definitive poeme, trunchiate ori șchioape versuri, ori marmoreane și impasibile hexametre își mișcă picioarele și trec pragul veneratului templu. Ca înlăuntrul unui bazar minunat, fiecare își desface scumpeturile : unul aduce flori minunate culese prin cine știe ce tărîmuri, le flutură în aer ca să le puie în valoare culorile, le agită ca să le trezească mirosurile, le strînge cu dragoste la piept ca să arate mai bine cît preț pune pe ele ; altul, scuturîndu-și bogatele plete, suflă în trîmbiță de aramă trezind ecouri, ori așază simpatic etajere roze și etajere negre ; din Bagdad ori din Bassora, un armator sosind își ancorează zgomotos yahturile pline de nestemate, dă într-o parte bogate draperii, arătînd ochilor fascinați nudurile sclavelor aduse din exotice țări, Ie pune să moduleze romanțe și să cînte barbare imnuri, le face să schițeze indecente păsuri și, împurpurat de plăceri, ca un padișah oriental, contribuiește cu norul lui de fum la estomparea cuprinsului în care se țese marea cortină albastră ; mai departe, un al patrulea dă drumul la tot felul de șerpi, făcînd gol împrejurul lui, arată săgeți cu vîrful muiat în sucuri otrăvitoare, cuțite și pumnale cu două tăișuri, misterioase sticluțe ce poartă cîte un cap de mort zugrăvit pe ele, vechi și îngălbenite in-folii ale căror nume nu le mai poate descifra nimeni ; fiecare, în sfîrșit, își arată ce-a cules din țările visului și-ale himerelor, privindu-se ironici cu coada ochiului ori zîmbindu-și cu bunăvoință unul altuia.

Larg însă ușa s-a deschis și într-un miros pestilențial, chintesența mahalalelor, extractul fermentatului guano, ce-a dospit îndelung la soare în locurile virane, duhoarea ce-a stagnat la gura canalurilor, barometricele efluvii ce călătoresc numai pe drumuri de noapte, nenumitele gazuri ce-și dau întîlnire numai în anumite unghere, toate alambicatele parfumuri ce le poate distila un rinichi scos din uz intră să bată în retragere și cele din urmă pături de oxigen.

Mirosurile, efluviile, extractele și chintesențele acestea alambicate, ce-au dormitat îndelung la gura canalurilor, au dospit cu beatitudine pe locurile virane, au călătorit și vor călători cu plăcere în orele nocturne, și-au dat rendez-vous-uri clandestine în anumite unghere ; își au și ele partizanii lor, căci așa sunt făcuți unii, sau chiar cei mai mulți dintre contimporanii noștri, pe cari numai exalările amoniacale îi mai pot trezi și-i mai pot face să vibreze.

Fiind marele colector, maxima cloacă a acestor șerpuitoare rîulețe care nu mai pot reflecta cerul din multa murdărie ce-o tîrăsc în ele, ce nu mai pot face valuri ca să poată aduna lumină pe crestele lor, ce nu mai pot scoate glasuri cristaline din cauza verminei ce le amuțește ca o veșnică surdină, ei se adună și se strîng cerc ca o baltă imundă în jurul mesei celui ce-a intrat, și fiecare pe rînd, precum toți locatarii unei mahalale, se mișcă ducîndu-și cutia cu lături la zgomotul clopoțelului ce-l sună omul primăriei, oprindu-și odoriferantul lui vehicul la fiecare poartă ; tot astfel și ei, la semnalul dat de marele lor maestru, își destupă micele lor istorioare, captatele lor zvonuri, fermentatele lor știri, ignobilele lor cancanuri, ca să le verse în confidențialul suflet al marelui preot, ce va face artă cu ele...

Stupizi și naivi ca niște copii ai suburbiilor, ce-și pregătesc micile corăbioare de hîrtie și le dau drumul atunci cînd vine zăporul sau cresc apele mari de multe ploi și aleargă subt dunga murdară a trotuarelor spre răbdătoarea și mult nesătula cloacă ce le adună toate ; tot astfel și ei își dau drumul știrilor în auzul celuia ce-i unul din directorii mult reputatei reviste Cloaca maximă.

Din depărtările tuturor suburbiilor, din îndepărtatele mahalale, din toate cotloanele, pe toate scursorile, pe tot ce poate mișca tulbure valuri, pe toată murdăria în mers, pe tot ce e pantă ori povîrniș, escadrele își iau drumul și pleacă spre nesătula cloacă care le atrage și le înghite, ca pe urmă, din ce-a adus fiecare corăbioară, din tot materialul fermentat, din tot noroiul și toate zoile înăcrite, umflîndu-se, să se reverse din nou și să se împrăștie pe aceleași drumuri, pe aceleași rîulețe, pe aceleași funduri de pimnițe și de cotloane, purtînd însă acuma marca parfumului lui personal, indelebila marcă a principalului Colector, stigmatul și parafa plină de noroiul al cărui secret îl are numai el însuși...

Și odată cu intrarea acestui om pitic și neînsemnat ca o Furnică, dar care totuși deține recordul pestilențialelor exalări, acestui om care pune în mișcare toate ventilatoarele pe unde trece și face să fluture batistele în aer ori pe unde își arată chipul de bizantin, minutul de exaltare cade, neîncrederea mijește o clipă în ochi, stînjenit și cu grabă își strînge fiecare minunile și privește îngrozit spre viitorul ce stă dincolo de perdeaua de fum și dincolo de neagra pată de schwarz.

Aci e gălăgie, e neutrul teren unde se revarsă canalurile, unde se adună paradoxele, e îngusta punte unde ambițiile se aciuiază o clipă subt același pavilion, e caravanseraiul unde toți intră și nimeni nu se eternizează.

Gol și enigmatic rămîne paharul din care visurile narcoticului s-au împrăștiat. Clipita colorată, trebuitoare acestor suflete de copii, a trecut, și a sta mai mult acolo în norul de fum e pierzarea.

Zarurile ce sună sunt fărîmarea vremii care trece nesăbuită și neroditoare, mînele tremurătoare ce le aruncă spun că nu mai sunt bune de altceva, ochii îndobitociți privesc în vid, așteptînd reîntoarcerea norocului ce nu mai știe să surîdă...

Și totuși, oaze simpatice se zugrăvesc, bătrîni cari au apucat alte vremuri, călători ajunși la capăt de cale, albi pensionari cu fluviale bărbi, areopaguri de fantome prin gura cărora vorbește glasul trecutului.

Adunați la un loc, anii lor fac veacuri, precum amintirile lor condensează o epocă. Țigarete groase de chihlimbar vechi au fiecare, lanțuri grele de aur îi înfășoară ca pe niște Prometei, inele arhaice cu peceți și simboluri complicate strălucesc pe degete, tabachere încrustate, cît niște besactele, se mută de la unul la altul, batiste mari parcelate în pătrate le umflă buzunările.

Ei singuri sunt fericiți, căci numai ei nu mai visează ; ei singuri sunt fericiți, căci sunt la capătul tuturor ambițiilor și nu mai au ce spera ; ei singuri sunt fericiți, căci sunt dezbrăcați de toate patimile...

Himere și visuri ce înșiră hexametrii ori arborează lavaliere ei nu mai au ; bătrînețea lor poartă șoșoni pe toate anotimpurile și contra tuturor noroaielor ; senilitatea lor nu se mai poate înduioșa de trandafiriile flori ce le poartă un ram tînăr în primăvară...

Oaza aceasta singură e fericită, picături negre de schwarz și albe bucăți de zahăr îi leagă cu un lanț împestrițat pe unul de celălalt, surdele lor urechi nu mai pot auzi zgomotul zarurilor, bumbacul ce li astupă auzul îi ferește de curente, de clevetiri și de vorbe rele, renunțarea ce o dă (sic) anii mulți i-a făcut în sfîrșit înțelepți.

Purta-vom și noi vreodată, o ! confrații mei mulți, înrudiți și noi printr-o vastă pată de schwarz, grele lanțuri de aur pe burți, fantastice inele pe degete, grele tabachere să ni le trecem cu prietenie unul altuia, bumbac în urechi ca să nu mai auzim clevetirile și nepăsarea ce-o dau anii mulți, ca să ne putem ierta unii pe alții și să ne adunăm în jurul acelei mese de marmură, într-un colț, ca acești bătrîni înțelepți și privilegiați — cine știe ?...

1 februarie 1912