Agatocle Leuștean

Agatocle Leuștean de Nicolae Gane

Chip din lume

Numai cine a trăit mult ca Agatocle Leuștean, precum am trăit eu, putea să-l cunoască din talpă. Avea o mulțime de ascunzișuri și deschisuri. Mai întăi, singură această împărechere de nume îi dădea un aer ciudat. Parcă-ntr-adins nașul îl botezase cu numele Agatocle, luat de prin cărți, ca să mai acopere puțin grosolănia numelui Leuștean. Noi îi ziceam prin prescurtare Aga.

Judecat după înfățișare, el părea cu totul alt om de ce era în realitate. Avea într-adevăr o figură de șiret, ce te punea oarecum în îndoială despre bunătatea caracterului său. Când îți vorbea de multe ori, nu te dumereai de vorbește serios sau în bătaie de joc, așa de bine știa să se prefacă. Avea un zâmbet ca o cimilitură și în fundul ochilor lui strălucea o rază de pricepere care parcă-ți zicea: Degeaba, prietene, nu umbla să vinzi castraveți la grădinar! Cu toate acestea, n-a fost om mai naiv, mai lesne-ncrezător și mai ușor de tras pe sfoară ca el. De câte ori nu l-am făcut de zi întăi april să alerge după cai verzi pe pereți, spunându-i minciuni care umblau în picioare; de câte ori el, marele cunoscător de tutunuri, după cum se lăuda, n-a fumat tutun de un franc ocaua, în loc de tutun Bectemis, fără să aibă habar, deși vedea pe toți în jurul lui ținându-și coastele de râs. Era, cum aș zice, șiret la chip, dar la suflet de bună-credință. Apoi avea o căutătură și un umblet de ștrengar și niște mustețe totdeauna bine răsucite, de-ai fi crezut că-i topenie de bietele femei. Nimeni ca dânsul nu era în stare să spuie care este chemarea unui bărbat; cum adică un bărbat trebuie să știe juca o carte, bate o bilă, suge un pahar și ademeni o femeie. Despre celelalte, nu-i vorbă, era el meșter să învețe și pe alții, dar încât privește femeile trebuie să mărturisesc că dacă ele ar fi rămas numai în nădejdea lui, ar fi dus sărmanele mult și bine dorul ademenitului, căci, el, bărbatul, în toată viața, n-a ademenit decât o singură femeie, aceea pe care a luat-o de soție și încă și aceea cam fără știrea lui, îndemnat și stărostit de alții. De altfel, om de spirit, șăgalnic, putină de anecdote și de povești. Umplea casa de veselie unde intra el. Însă de toate aceste însușiri nu se folosea față cu femeile. Între dânsele i se schimba cu totul firea; se zăpăcea, se prostea ca cel mai nemernic copil; și de aceea, nesimțindu-se destoinic să le ție piept, căuta mai bucuros societatea bărbaților unde apoi las pe dânsul, se dădea de cel mai strașnic răpuitor de femei.

Osebit de aceste mici nepotriviri între feliul cum era și feliul cum se arăta, mai avea și alte cusururi; era leneș ca un împărat, mâncău ca un vlădică, risipitor și zgârcit totodată, sau, cu alte cuvinte, ieftin la făină și scump la tărâțe, după cum zice proverbul. Așa, ca să vorbesc în treacăt de aceste cusururi, voi zice că nu era leneș de acei care șed numai pe canapele și cască toată ziua. Nu! Era vioi, îi plăcea să umble și să se primble, însă numai de petrecere, fără treabă și fără datorii. Dușmanul lui cel mai mare era condeiul și adormitorul cel mai sigur, cetitul. Astfel nici a putut să stea mult timp în slujbele ce a ocupat rânduri, rânduri, și, fiindcă după toate căutările, n-a putut să găsească o slujbă în care să nu fi fost silit a scrie și a ceti, de aceea la urmă a și renunțat la cariera de lefegiu, mărginindu-se numai în modestul venit ce-i rămăsese de la părinți.

Într-un rând Leuștean căzu amorezat, dar amorezat lulea, cea dintăi și cea din urmă dată în viața lui. Nici el singur nu putea să-și dea seama cum s-a întâmplat aceasta, căci, precum spusei, n-avea obicei să se încurce în calea femeilor. Dar se vede că i-a fost sortit săși tragă și el păcatul. Chinurile amorului însă, dacă-i tăiase cheful și liniștea, nu-i tăiase și pofta mâncării. Înghițea ca și mai nainte aceleași porții de biftece, cu singura deosebire că între un biftec isprăvit și altul început scotea câte un oftat din adâncul plămânilor, mijloc prin care își ușura năduful.

— Agă dragă!... pentru un amorezat mănânci parcă prea mult, băgam de seamă eu.

— Aș!... Atâta mi-a mai rămas și mie! răspundea el pe un ton liric, să te rupă la inimă. Se zbătea nenorocitul în ghearele amorului ca pasărea în gura șarpelui, când într-una din zile veni la mine prăpădit, cu fața de-un cot.

— Ce ai, iubitule? îl întrebai îngrijat.

— Sunt nenorocit! Iubesc!... Te rog, nu mă lăsa!... Vino cu mine!... voi să mă primblu puțin, să mă răsuflu.

— Bucuros, frate!... Mai e vorbă!...

Amândoi ieșirăm pe stradă.

El opri o birjă, mă pofti din a dreapta ca pe un musafir și porunci viziteului să iasă peste barieră la câmp. Era tocmai vreme de primăvară, când toate-s pornite spre dragoste. Dar, lucru deșanțat!... Iarba spornică care surâdea ochilor, ciocârliile care te asurzeau, soarele cel dulce care-ți dădea viață la inimă, în loc să-l mângăie, îl întartau și mai tare. Se credea singur, nefericit, în mijlocul naturei fericite.

— Nu mai pot!... îmi zise el desperat. Haide la tatăl tău să-i spun tot. El e om de sfat, știe multe, a văzut multe și m-a învăța ce să fac.

— Haide, răspunsei eu. Întoarce, birjar!...

Birjarul întoarse și trăsura se opri dinaintea casei noastre.

Dar când să sun clopoțelul de la ușă, mă uitai la el și ce să văd?... Plângea sărmanul, de-i sărea pieptul, plângea în glas mare, cu toate suspinurile și strâmbăturile unui plâns copilăresc, încât muscalul de pe capră, spăriet, mă întrebă dacă nu cumva cacanaș e bolnav? Nu știu de ce, dar suferințele sufletești ale lui Agatocle Leuștean nu inspirau compătimire prietenilor lui. Mic cum era, pântecos, mâncău, cu aerul lui cabazlicar, îți venea parcă să crezi că e vreo șiretenie la mijloc. De astă dată însă Leuștean nu se prefăcea, suferea de-a binelea, iar eu, văzându-l în așa hal, îi zisei:

— Nu-i chip să intrăm în starea asta. O să ne râdă sluga care ne va deschide ușa.

— Ai dreptate. Du-mă, te rog, acasă. Acasă el se coborî răpede din trăsură, îmi strânse mâna cu căldură, mulțămindu-mi că l-am întovărășit, și-mi lăsă trăsura pe spate cu două oare de plată. Așadar, cu tot amorul și necazul lui, el n-a uitat că e mai bine să plătească altul birja decât dânsul. Am surâs în mine recunoscând în acest act de zgârcenie pe vecinul meu amic Leuștean, așa cum era, adică zgârcit la mărunțișuri și darnic la sume mari. Să-l fi picat cu lumânarea, n-ar fi scos de bunăvoie un leu din buzunar; însă pe un lanț de ceasornic care să-i împodobească pântecele dădea bucuros sute de lei, și nu o dată l-am văzut la chefuri umplând cobza lăutarului cu irmilici. Ei... așa era. Încă o nepotrivire în apucăturile lui.

Dar, zgârcit sau nu, la mâncări nu făcea economii. El, cel dintăi în oraș, știa când sosesc stridiile sau icrele proaspete; el, cel dintăi, mânca trufandale, și la masa lui nu lipseau niciodată doi, trei prieteni.

Ș-apoi, să fi văzut ce vesel era la masă, cum i se dezlega limba după un pahar de Cotnar. Avea un talent nespus de a imita pe unii și pe alții, mai ales pe un camarad al nostru din vremea acea, Gavril Bărgăoanu, cam prostatic din fire și care vorbea lătăreț. Îi ziceam prin prescurtate Gavril Bărgă. Luasem, noi băieții, pe atunci năravul prescurtărilor.

— Mă Bărgă!... striga Leuștean c-un glas prefăcut care stârnea râsul tuturor. Tocmit-ai la meșină pe mehalnicul de la Mavrocordat? Ad topo... mă Bărgă! Cucea-n binză, măliga-i rupi chelea!...

Și alte câte acestea de nu mai rămânea inima de râs.

Am uitat să spun că tatăl meu, aflând despre focul dragostei ce ardea pe bietul Leuștean, și știindu-l bicisnic cu femeile, se duse la părinții domnișoarei cu pricina, și aduse lucrurile așa, că într-o duminică Aga Leuștean se pomeni, fără vina lui, cu covrigul de mire pe cap. Ce bine-i ședea! Șapte ani a gustat din traiul căsătoriei, în care timp ca un vrednic bărbat, stăpân în casa lui, a fost necontenit sub papuc. Petrecerile, cărțile, mesele se mai rărise puțin, dar după șapte ani Dumnezeu strângând la sine pe scumpa lui soție, el de atunci ca mai ba să-și puie cap sănătos sub Evanghelie. Rămas liber și nerăspunzător cătră nimeni, el luă iarăși de coadă petrecerile, cărțile și mesele.

U... iu... iu ș-aș bea rapciu, ș-aș mânca pcită de grâu!... era cântecul lui obicinuit când se greșea c-un pahar mai mult. Totuș suflet bun și neuitător cum era, nu scăpa nici o ocazie în mijlocul petrecerilor chiar, să nu zică un cuvânt despre răposata lui soție care, bună femeie fusese, sărmana, cuvânt totdeauna întovărășit de-un oftat și de-un gât de vin.

Viața de toate zilele era împărțită cam astfel: Mai întăi în douăzeci și patru de oare trebuia să doarmă zece oare pline, îmbrăcat într-o cămașă de pânză de casă, lungă pănă la călcăie, cu dungi roșii la guler și la mâneci. De se-ntâmpla vreodată să nu-și împlinească somnul, era a doua zi mahmur. De lene să nu se îmbrace, își primea musafirii dimineața de multe ori în cămașa cea de noapte, făcea feliurite ghidușii astfel dezbrăcat, cânta prin casă cu o perină la brațe în chip de cobză, imitând pe Barbu Lăutarul, pentru al cărui cântec avea o deosebită slăbiciune, și astfel trecea timpul într-un râs și chef pănă la oara dejunului.

Dejunul era totdeauna zdravăn și bine stropit. După dejun, mergea regulat la cafenea, locul de întâlnire a tuturor dulandragiilor, unde juca pe un biliard cu buzunări, vechea partidă rusească, meșteșugărind la sotnici și la clapștosuri de se minunau marcherii, și toate aceste întrețesute cu fel de fel de glume potrivite cu locul, cu jocul și cu societatea.

Venea apoi masa, și mai zdravănă și mai bine stropită iară, dupămasă, abia putându-se mișca, trăgea câte un talon bun de somn, după care venea negreșit rândul altor câteva taloane de preferans.

Avea trei prieteni cu care făcea de obicei partida de preferans, și, să ferească Dumnezeu să-l fi dat vreunul de sminteală sara la ora hotărâtă, sau, odată întruniți, să nu se fi jucat pe noapte după regula lui Melhisedec, cum zicea el, că se făcea foc. Greșală nu se încăpea la joc; de altfel, vinovatul era pus în rândul mazetelor și cârâiturile curgeau gârlă în capul lui.

Ca să pot da însă figura lui Leuștean în toată a ei originalitate, nu trebuie să trec cu vederea unul din cusururile sale de căpetenie și anume, frica. Se temea de toate celea mai cu samă de hoți, de foc și de bivolițe.

La drum era o pedeapsă de mers cu dânsul. Vai de capul viziteului care-i mâna caii. Chinurile lui nu erau proaste. Lasă mai încet; mână mai tare! fă mai la dreapta! fă mai la stânga! ia sama, nu răpezi! toate acestea curgeau într-un șir neîntrerupt. Apoi în fiecare tufă i se năzărea câte un hoț la pândă, și se muncea și se văicărea, sărmanul, de credeai că o să-l apuce ceva. Arme nu purta niciodată cu sine, căci nu era om să se puie de pricină. Se zice chiar, dar acest fapt el l-a tăgăduit totdeauna cu tărie, că frica de hoți i se trăgea de la o întâlnire ce a avut noaptea în pădure cu un negustor de pungi. Pe atunci purta de toată întâmplarea un pistol cu două țevi. Când hoțul îi opri trăsura în drum, el deodată puse mâna pe pistol să se apere, dar, zărind la lumina lunei ochii fioroși și mustățile țapoșe ale haiducului, își simți balamalele slăbind și pistolul îi căzu din mâni.

— Ce este aceasta? întrebă haiducul arătând arma.

— Să iertați, domnule căpitan, ia... un pistol...

— Și pentru ce l-ai luat, mă rog?

— Apoi de... ia așa?

— Cum așa?...

— De o întâmplare, să nu bănuiți.

— Mai întâmplare decât asta, ce vrei?

— Apoi cum îi socoti și măria-ta, jupâne căpitane, că eu unul nu mai zic nimic.

Leuștean nu vorbea, ci bâlbâia, de tare ce-i clănțăneau măselele în gură.

Văzându-l așa om pe sine, haiducul prinse să râdă, îl cinsti cu o palmă bine așternută peste obraz, pentru ca altă dată să nu mai poarte degeaba pistoale la drum, și, după ce-i luă arma și punga, își căută de treabă, lăsând pe bietul Leuștean mai mult mort decât viu.

Ce e drept, dacă întâmplarea a fost adevărată, putem zice că Leuștean a scăpat ieftin, pentru că alții au pățit-o mai rău decât dânsul. Sigur însă este că el de un timp n-a mai umblat noaptea pe drum, nici a purtat arme cu el.

Grija focului de asemenea îl stăpânea întru atâta, că la casele lui hornurile se stricau de prea mult șters. Într-o noapte, după o partidă întârziată de preferans, ademenit de un mușchi la frigare ce i-am oferit, s-a învoit să doarmă la mine acasă, lucru ce i s-a întâmplat de mai multe ori. A doua zi, pănă a nu se îmbrăca, pe când făcea ghidușii prin odaie cântând ca Barbu Lăutarul:

Strângeți, leleo, buzele

Lelițo, lelițo, fa!

Că le, pișcă muștele,

Lelițo, lelițo, fa!

Și se văd fasolele

Lelițo, lelițo, fa!

deodată se aud tulumbele durăind pe dinaintea ferestrelor și apucând pe hudița ce duce la casa lui. Într-o clipă Leuștean și-a ieșit din minte și n-a mai știut ce face. Rătăcit, cu ochii holbați, cu fața descompusă, alerga și răscolea toate prin odaie, voia să se îmbrace mai răpede și le nimerea toate pe dos; își vâra picioarele prin mânecele surtucului și mânile prin cracii pantalonilor, pănă ce, în sfârșit, pierzând speranța de a se mai putea îmbrăca, aruncă surtucul, pantalonii și cizmele în toate părțile și căzu gâfâind pe un scaun.

— Nu mă duc de-aici!... strigă el ca un om ce vrea să-și facă sie însuși în ciudă. Lasă, să ardă!... Dracul să le ia de case!...

A fost un adevărat teatru această comică scenă de zăpăceală a lui Luștean. Merita să plătești, să-l vezi.

Altă dată pe la cinci oare dimineața auzii bătând cu furie la ferestrele mele.

— Cine-i acolo?

— Eu.

— Care eu?

— Agŕ.

— Care Agŕ?

— Agatocle.

— Nenorocitule, ce-ai pățit, îi zisei eu deschizându-i ușa.

— Închipuiește-ți, frate, răspunse el, aruncându-se pe o canapea; de douăzeci de ani, abia astăzi pentru întăia dată văzui și eu răsăritul soarelui, însă, ce-i drept, fără voia mea.

— Cum așa?

— Știi că am ieșit asară pe la unul după miezul nopții de la partidă. Ei bine!... Plec acasă și, când intru în hudița ce duce la mine, ce să văd?... O cogemite bivoliță care sta culcată în mijlocul drumului, mestecând din fălci. Nu era chip de trecut pe alăturea. Sufla așa de tare și rotea niște ochi așa de sluți, încât numai nu-mi zicea: Hait!... Cară-te de-aici, că te iau în coarne! Ce să fac? Mă întorc îndărăpt, încunjur o jumătate de oară, și, când ajung la cealaltă hudiță care de asemeni duce la mine pe partea opusă, iată o altă bivoliță tot atât de fioroasă, tot atât de slută care păștea iarbă din șanț. O adevărată pacoste!... Parc-anume se pusese, matahalele, să-mi ție calea. Mă întorc iarăși la hudița dintăi, bivolița tot acolo; se așternuse pe odihnă ca la dânsa acasă. Mă duc înapoi la a doua hudiță, dau peste a doua bivoliță care se așternuse și ea pe mâncare. Și așa din hudiță-n hudiță, din bivoliță-n bivoliță, iată-mă pănă la ceasul acesta în picioare, fără să fi putut intra acasă. Uf!... sunt rupt de osteneală. Da am văzut răsăritul încaltea.

— Bicisnicule!... îi zisei eu, abia stăpânindu-mi râsul. Să te facă niște păcătoase de bivolițe să nu dormi toată noaptea, asta-i bună de scris!...

— Ei! ce vrei! Numai o viață are omul și trebuie să și-o cruțe.

Într-adevăr viața și-o cruța, dar pântecele nu, căci din ce în ce îl îndopa mai mult cu mâncări și băuturi. În zadar îi ziceam:

— Leuștene, ia sama, odată ai să pocnești ca o bute rău cercuită.

— Aș!... Asta-i viața omului... Pentru ce trăiește omul, dacă nu pentru pântece?

Treceau zilele, lunile și anii, fără ca el să-și schimbe firea, fără ca el să-și schimbe traiul. Însurise pe cap, și pântecele lui căpătase o rotunjime sub care parcă-i dispăreau picioarele. Dar cu cât i se înmulțeau anii vieții, cu atât i se împuținau mijloacele de trai. Pe nesimțite, el mâncase în fiecare an, pe lângă venituri, și câte o părticică din capital, așa că sărăcia da acum năvală la ușa lui. Da unde își bătea el capul cu asemenea nimicuri? Lipsa, și mai ales la bătrânețe, de care unii oameni slabi de înger se tem așa de tare, lui nu-i îngreuia inima, nici tulbura somnul; numai căsuța lui cea albă, cochetă și veselă ca și dânsul, își posomorâse de la un timp fața, căci pe păreții ei, de mult timp neîmprospătați, se vedeau cărămizele goale și dungi vinete de ploi, ca niște lungi șiroaie de lacrimi.

Într-o sară, îmi aduc aminte, Leuștean își invită partizanii de preferans cu următoarea circulară:

Cine-i protos?... Vasilică;

Eu cumpăr la sans-atu;

Iorgu face șapte-n pică,

Am s-ajut, haide și tu.

Dar mă rog să dai închis,

C-am să mi-l trântesc o platcă,

Să se mire și prin vis

Preferans cu cine joacă.

Parcă-l văd și acuma cu ce luare-aminte pregătea el masa de cărți, cum ascuțea crida, așeza scaunele, făcea mucul la lumânări, așa ca toate să fie în regulă și cu simetrie, iar în cursul acestei grave îndeletniciri el șuiera între dinți vecinicul cântec: U... iu... iu... ș-aș bea rapciu, ș-aș mânca pcită de grâu!

Între partizanii lui mă număram și eu. În sara aceea a fost mai cu chef decât totdeauna. Bonsoir, musu Vasilică!... Cu plecăciune, cucoane Neculai!... Sărut mânile, cucoane Iorgule!... zise el tovarășilor săi în momentul de-a împărți cărțile; iar aceste cuvinte, rostite cu aerul și întonația ce știa el să le-o dea, căpătau un deosebit parfum de veselie. Deși norocul nu prea legase frăție cu dânsul, totuș era destul să puie o platcă cât de mică pe protivnicul său, ca să facă un haz nespus și să-și uite paguba. Tot vocabularul obicinuit al cartoforilor, porecle și născociri de cuvinte caraghioase, glume inventate anume pentru jocul de cărți, necunoscute altor oameni, au fost de astă dată cu prisosință puse în circulație la masa verde. Numai dulcețile și cafeaua neagră veneau din timp în timp să întrerumpă puhoiul necurmat al șăgilor.

Dar nu bine mântuisem preferansul și deodată se deschiseră ușile odăiei de alăturea unde ni se înfățișă fumegând pe o masă, între două mari candelabre, un purcel fript, rumăn, cu un morcov în gură, încunjurat de mezeliciuri și de un stol de butelci pline cu vinul cel mai chihlimbariu. A fost surprindere ce ne pregătise Leuștean. Se înțelege că nu ne-am dat în lături de a face cinste mesei, ba chiar pot a zice că ne-am așternut pe mâncare ca niște oameni care știu să prețuiască un purcel în asemenea împrejurări, dar dacă noi eram la înălțimea datoriei, apoi Leuștean era cu mult mai presus. Parc-atunci scăpase din postul mare.

— Măi Agŕ! nu fi așa lacom, că-i pocni ca o bute rău cercuită, îi repetam noi aceeași glumă.

— Am cinste să vă spun că sunteți niște mișei, ne răspundea el. Nu văd eu, parcă, cum mă trageți pe sfoară cu băutul. Eu dau pe gât totdeauna paharul plin, și voi abia de vă muiați buzele în sângele Domnului. Parcă n-ar fi vorba de sănătățile voastre. Dar nu-i nimic. Tot așa să dea Dumnezeu să fiu înșelat în viața mea. Cât despre mine, dac-oi muri, halal să-mi fie!... Încaltea oi muri satul. Să-mi vie Ghioc, aicea, strigă el, lovind cu pumnul în masă.

Ghioc, care era după ușă și pândea semnul chemării, numaidecât se înfățișă în antereul lui de citarea, cu scripca așezată la gât.

— Să trăiți, cuconașilor, zise el închinându-se adânc, când v-a fi mai rău, tot așa să vă fie!...

Apoi cu mult ifos și cu multe mișcări din mâni și din cap începu să cânte Marșul lui Napoleon:

Napoleon Bunăparte.

Stând în pământ de departe,

Pe marea Apusului

În prijma Parisului...

Voia țiganul să se arăte ca adică e procopsit, știe cântece străine.

— Ce umbli cu de-alde astea, faraoane! striga Leuștean furios. Ai înnebunit, ori vrei să te miruiesc în numele Tatălui. Cântă-mi un cântec creștinesc că doar s-or dezgheța boierii. Nu-i vezi cum stau, parcă șiau îngropat rubedeniile.

— Apoi care cântec porunciți, sărut tălpile? întrebă Ghioc îndoindu-se din șale.

— Ce, nu te pricepi, coțofană! Te-ai prostit, se vede!... Adă scripca-ncoace!

Atunci Leuștean, care învățase în copilărie să cam tragă din arcuș, înhăță scripca din mâna lăutarului, cercă strunele la ureche, tuși, își drese glasul, făcu câteva flori din arcuș și o intoarse pe cântecul lui Barbu Lăutarul, în care se simțea mai meșter:

Eu sunt Barbu Lăutarul.

Starostele și cobzarul.

Ce-am cântat pe la domnii

Și la mândre cununii!...

Apoi mai departe:

Eu îngheț cântând la poartă

Și tu dormi dormire-ai moartă...

De ce cânta, de ce se înflăcăra mai tare. Poate că unde o cam luase de coadă, sau, cine știe, poate că tocmai atunci îl lovise un alean la inimă, vreo amintire din trecut, căci arcușul lui luneca așa de bine pe coarde, și glasul lui răsuna așa de viu, încât ai fi zis că-i aievea Barbu Lăutarul căre-și cânta cântecul. Dar când zise:

Dragi boieri din lumea nouă,

Ziua bună vă zic vouă,

Eu mă duc, mă prăpădesc

Ca un cântec bătrânesc...,

atunci se simți tremurând în glasul lui o notă melancolică, și, lucru nemaipomenit, o picătură de lacrimă îi străluci sub gene. Nu mai era veselul și nepăsătorul Leuștean cel din toate zilele, peste care nevoile lunecau ca untdelemnul.

Însăși fața i se schimbase sub puternica înrâurire a cântecului; apoi, întărtat la culme, aruncă scripca jos și o călcă în picioare.

— Așa ți se cade, uscătură netrebnică, care știi numai să plângi, si nu știi că plânsul e mai amar pentru cine a râs toată viața! Așa am să pier și eu ca un cântec bătrânesc. Dar, încaltea, halal să-mi fie! adause el luând cu o mână un pahar de vin pe care-l sorbi de dușcă și cu cealaltă aruncându-și punga din buzunar în obrazul lui Ghioc.

Na, porumbacule, pentru păutregaiul tău de durăitoare!

Cine știe dacă-i mai rămăsese ceva pe a doua zi de cheltuială; dar Leuștean, cel ieftin la făină și scump la tărâțe, nu era om să-și cântărească dărnicia în asemenea momente.

— Nu pricepeți voi, urmă el înghițind un al doilea pahar, că fleacul ist de lume nu plătește o ceapă degerată... Atât e a omului; un pic de voie bună în inimă, că celelalte toate sunt nimicuri.

O zicea aceasta cam în silă, tocmai în momentul când îi lipsea voia bună.

— Prin urmare, sus cu paharul, fraților!...

Eu, văzând că ițele se-ncurcă și că, înduioșat cum era, el avea de gând să o ție drug înainte, mi-am furat căciula, m-am strecurat nebăgat în samă pe ușă, și m-am dus ca un om cuminte acasă, lăsându-l cufundat în cugetări adânci asupra nemerniciilor lumești.

Acasă m-am dezbrăcat iute și m-am pus în așternut. Am adormit însă cu greu, fiind însumi nervos; când iată că, în mijlocul unui somn de plumb, mă simt scuturat de o mână răce, deschid ochii spăriet, și ce să văd?... Pe Leuștean stând la căpătăiul meu, în picioare, palid și cu părul vâlvoi. Mi s-a părut deodată că nu-i el, ci umbra lui.

— Ce este? zisei eu cuprins de fiori.

— Ce să fie? Ia m-ați lăsat singur acasă ca pe un netrebnic, și acum alerg să vă adun iară.

— Ai pierdut mințile, Leuștene? La vremea asta?

— De ce nu? Pentru chef trebuie să fie vreme totdeauna.

Pentru necaz e bine să nu fie. Haide scoală, leneșule!... Trimite după Ghioc... S-o luăm din capăt.

Îl priveam lung și nu pricepeam. Mi se părea că glasul lui răsună ciudat.

— Uite, adause el, nu pot dormi; îmi trebuie lume, joc, cântec, veselie. Să ridicăm tot târgul în picioare. Am ce am: nu mi-e inima la loc. Aș vrea să mai gust din cel Cotnar; să mai aud cântând pe gâtul scripcei... Aș vrea!... știu eu ce-aș mai vrea!...

Zicând aceste cuvinte, el se primbla cu pași iuți și neregulați prin odaie; dar deodată se opri în loc; își întinse amândouă brațele în aer ca un om ce simte că-i fuge pământul de sub picioare, se cumpăni un moment, apoi căzu grămadă jos.

Cu multă greutate putui să-l ridic și să-l pun pe canapea. Răsuflarea lui era răpede și ochii păinjiniți.

Nu-i nimic! gândii în mine; l-a biruit osteneala și Cotnarul. Îl stropii cu apă rece pe obraz, ca să-l aduc în cunoștință; el atunci tresări, întoarse spre mine o privire rătăcită și c-un glas străin, care parcă venea din adâncimile pământului, îmi zise:

Dragi boieri din lumea nouă,

Ziua bună vă zic vouă,

Eu mă duc, mă prăpădesc

Ca un cântec bătrânesc!...

Mă simții mișcat în fundul inimii de acest glas, oarecum profetic, jumătate vesel, jumătate tânguitor, care-mi punea în lumină o viață întreagă de om, petrecută într-un cântec ș-o nepăsare; și nu bine apucă a se stinge în liniștea odăii cea din urmă vibrare a versului de ziua bună, că împreună cu dânsa se stinse și cea din urmă licărire de viață în peptul lui Leuștean.

A murit sub ochii mei, într-un surâs rămas pecetluit pe buzele lui, ca un ultim semn al chemării ce avusese pe pământ de a răspândi în juru-i lumina veseliei. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

În urma lui parcă lipsea orașului ceva; lipsea matca roiului; întemeietorul tuturor petrecerilor; lipsea omul la a cărui singură vedere te simțeai oarecum întinerit. Dacă, desigur, și el ca fiecare își purta în drumul greu al vieții sacul cu grijile în spinare, avea însă darul, când călca pragul unui prieten, să-și lase sacul la ușă și să intre cu inima ușoară și cu fața pururea senină... Ei, acest dar nu-l are orișicine.

Dumnezeu să-l odihnească pe ceea lume!

(Convorbiri literare, anul XX, nr. 2, 1 mai 1886)