Aflatul

Sari la navigare Sari la căutare
Aflatul
de Ion Pop-Reteganul
Povești ardelenești, Brașov, 1888


În vremurile cele bătrîne, cînd umblau ursitoarele-n lume printre oameni și le urseau soarta pe viața-ntreagă, de la leagăn și pînă la mormînt, în acele vremi a avut loc întîmplarea ce voiesc a vi-o povesti; fiți deci cu luare-aminte, dragii mei, că nu vă spun acum nici o poveste cu zmei și balauri, nici cu împărați și cu crai, nici cu alte năluciri ca de altădată, ci vă spun o drăguță de poveste cum o auzii la desfăcutu de cucuruz de la George Găureanul, de la șchiopul din Sîncel, colo lîngă Blaj, în Ardeal.

Zice că o dată, cam de mult de bună seamă, pe cînd nu erau pe la noi căi ferate, mergea un boier mare acasă pe jos, cine știe de unde. Destul că-l prinde pe boier ploaia și se face tină pînă în glezne, de abia mai putea păși. Ba dă Dumnezeu de vine și drăguța de noapte și el tot nu mai sosește acasă, ba nici de sat nu se apropia. Colo pe la cina cea bună nimerește însă într-un sat. Acum începuse a răsufla mai ușor văzîndu-se-n sat și începu a bate pe la ușile oamenilor să-l lase de mas. Dar gîndeai că-i făcătură: unul nu-i răspundea, altul nu voia să-l lase, al treilea avea bolnavi în casă, la al patrulea plîngeau copiii, al cincilea avea chiar mort și nimeni nu voiește a lăsa pe boier de mas. Tot bătînd la uși și la ferești și, lătrat de cei cîni, părîndă satul întreg; numai o căsuță se mai vedea în capul satului, la care să nu-și fi cercat norocul. Merse și acolo pînă la fereastră, de unde văzu licărind o rază slabă în vatra focului și-un bărbat stînd lîngă foc, iar lîngă pat o muiere bătrînă. După ce se uită oleacă pe fereastră strigă:

— Dormi, bade?

— Ba nu, dar de ce?

— Să faci bine să mă lași de mas, că plouă de cură afară și bate vînt și e-ntunerec de nu-ți vezi nuna, încît nu-i modru să mai pot merge pînă se lumină de ziuă și cîtu-i satul de mare m-am rugat la toți oamenii să mă lase de mas, dar nici unul n-a voit: fii bun lasă-mă dumneata.

— Bucuros te-am lăsa, îi zise stăpînul casei, dar vezi că muierea mi se trudește cu durerile nașterii, moașa e acolo, de-aseară de pe la vecerne se tot trudește și nu poate să nască, ni-i oare cumva să lăsăm om străin în casă chiar cînd avem o astfel de întîmplare.

— Da fie, nu mă alunga de la casă-n cap de noapte, că, zău, mi-i groază să ies afară și nici la un om nu văzui lumină; stau într-un unghiu oriunde, fie batăr și în tindă.

Atunci moașa țipă de bucurie: Mulțam Doamne! și muierea din pat oftează o dată și-ncetează de a mai geme. Toate se schimbară spre bucurie.

Născuse muierea un fecioraș frumos și sănătos de pare că să te tot uiți la el. Peste o jumătate de ceas lumina se stinse; căsenii, obosiți fiind de priveghere, toți se așează care pe unde pot și adorm ca duși din lume. Boierul fu culcat pe o laviță la fundul casei sub fereastră. Cîntatul cocoșului de miezul nopții nu-l auzise nimeni din căseni, afară de boierul, care singur nu dormea-n toată casa. Cînd încetă cocoșul cu cîntatul, vin ursitoarele la fereastră și încep a ursi. Una zice: „Prin multe necazuri va trece acest copil, dar bine va ajunge cu vremea”; alta zice: „Voinic și frumos se va face și foarte cuminte, dar și norocul i se arată”; a treia ursitoare zice: „Și va moșteni toată averea boierului, ce azi e în casa aceasta”.

După vorbele acestea ursitoarele se cam mai duc și boierul rămase cam supărat, văzînd ce-i cobiră ele. De unde să mai închidă ochii? Cît fu noaptea de mare nu dormi cît ai coace-un ou, ci se tot gîndea și se răzgîndea, cum ar putea prăpădi copilul ce are să-i moștenească averea. De abia a așteptat să se facă ziuă o dată. După ce se ridicară din așternut, boierul începu:

— Dragii mei, toată nopticica n-am dormit, tot m-am gîndit ce bine ar fi dacă mi-ați da voi mie copilașul acesta, voi sînteți săraci și tineri, puteți încă să mai aveți copii destui, dar eu sînt boier avut și nu avui noroc de la Dumnezeu să am un copil. Eu l-aș ținea și l-aș crește ca pe un cocon, dacă mi l-ați da mie; ce ziceți?

— Doamne ferește-ne, boierule, ziseră bărbatul și muierea cu un glas: doară n-am ajuns pînă într-atîta să ne dăm pruncuțul nostru cel dintîi! Nu mai grăi de acestea, să te țină Dumnezeu.

— Ian stați, oameni buni, zise boierul, nu trebuie să vorbim așa, iată aci o sută de galbeni, da-ți-mi copilul și fie ai voștri. Zicînd boierul acestea, puse pe masă o sută de galbeni frumoși și sclipitori, de la soare pare că te-ai fi putut uita o țîră, dar la ei ba.

Văzînd oamenii noștri banii cei mulți și frumoși, de cari ei nu avuseră în viața lor, își gîndiră în capul lor, copii ne va mai da Dumnezeu, dar o sută de galbeni nu știu cînd vom mai vedea. Și adunară banii și dădură pruncuțul înfășat boierului, care se cam duse cu el.

— Mulțam, Doamne, zise boierul ieșind din casă, mulțam, Doamne, de-acum să-l văd cum o să-mi moștenească el averea mea!

După ce ieși din sat dete cătră casă prin o pădure a sa. În mijlocul pădurei puse pe bietul copilaș în scorbura unui lemn borțos și se duse mai departe gîndind în inima sa cea neagră, că prin fapta asta va putea face de minciună pe ursitoare și copilul murind în scorbură nu-i va moșteni averea. Dar Dumnezeu e părintele și sprijinitorul celor fără de putere. Copilul neputincios trezindu-se din somn, începu a zbiera cît bietul putu de tare. Un cioban al boierului chiar trecea pe-acolo înaintea turmei și auzind plîns de copil din scorbură, zise către fiul său, ce era îndărătul turmei:

— Mă băiete, ian ascultă și tu, pare că aud ceva glas înădușit, ca și cum ar fi plîns de copil mic, ascultă și tu c-auzi mai bine.

— Dar lasă, tată, zise copilul, o fi „Doamne apără” să nu ne trecem vremea căutîndu-l, mai bine să ne facem cruce și să zicem: feri-ne Doamne!

— Așa ar fi să fie, dar mie nu-mi stă bună, parcă mi-ar fi păcat, să nu văd că cine plînge, de o fi „Ucigă-l toaca”, ne facem cruce și-l închinăm în stani și bolovanu: de-i suflet de om, vedem să-l scăpăm de pieire. Și-ncepură amîndoi, tata și feciorul a-și face cruce și a-l căuta zicînd „Tatăl nostru”. Dar nu căutară mult, căci îndată ce se apropiară de borta arborelui, auziră mai lămurit și scoțîndu-l, văzură că de bună seamă e copil mic, care crezură că atare blăstămată l-a aruncat, ori poate vreo muiere prăpădită, ca să scape de el.

— Mulțam, Doamne, ziseră atunci amîndoi, că ne-ai adus pe această cale, de putem mîntui cap de om. Să-l luăm, dragul tatii, să-l luăm cu noi, e frumos, sănătos, înfățișat bine, l-om boteza, că Dumnezeu știe botezatu-i ori ba și apoi l-om apleca la oi ca pe miei și bun e Dumnezeu, o să ne fie de ajutorință de va trăi; de unde nu, fie voia Tatălui! Și-și făcură păcurarii cruce și plecară la părău unde-l botezară și-i puseră numele „Aflatul”.

Și creștea Aflatul ca din poveste de iute și se-ntărea și era din ce în ce mai mare și mai frumos, hrănit cu laptele de oaie și legănat într-un leagăn de cetină. Iarna, vara era cu ciobanii, la ei se deștepta, pe ei începu a-i cunoaște, în munți se deprinse a umbla în picioare, jucîndu-se cu mieii și cu iezii; de la mierlă învăță a cînta cu gura, fluieră îi făcuse nenea Pahon, iar în frunză-l învăță a zice moș Gligor. Aflatul creștea ca din apă și nu se scobora din munți de la turmă nicicînd. Cînd era cam de douăzeci de ani, vine boierul la stînă să-și vază turma. El nici nu știa de Aflatul ciobanilor. Dar cînd îl văzu întrebă pe moș Gligor:

— Moșule, al cui e feciorandul acesta?

— Al nostru, boierule, e al nostru și al lui Dumnezeu sfîntul.

— Cum al vostru? Eu știam că tu ai numai pe Pahon, iar Pahon nu e însurat, cum zici că e al vostru?

— D-apoi iac-așa, boier dumneata, l-am aflat acum vreo douăzeci de ani într-o scorbură în pădurea cutare și fiindu-ne milă de el, l-am crescut și-acum de cînd a apucat măricel ni-e de mare trebuință la turmă; el cu Pahon umblă la oi și eu rămîn la stînă de fac cașul și de-ale mîncării pînă vine vremea mulsului.

Cînd auzi boierul una ca asta, îi trecu un fior rece prin sîn ca un șarpe. Dar peste puțin își reveni iar în fire și zise către moș Gligor:

— Știi ce, moș Gligor, să-mi dai tu mie pe Aflatul, să-l țin la curtea mea, că nu capăt argat cu credință; el știu că-mi va fi cu credință, voi l-ați crescut în frica lui Dumnezeu și știu că nu m-a fura.

— O Doamne, boierule, dar cum să facem noi una ca asta, că doară de aceea ne-am trudit de l-am făcut mare, ca să ne fie de ajutorință; nu-l putem da, boier dumneata, nu, nicidecum.

— Mă, moș Gligor, știți bine că vi-l pot lua și cu puterea, dar nu voiesc, ci uite aci ai o sută de galbeni, pune banii bine și mi-l lasă mie argat, adică slugă precum se zice.

Moș Gligor, care nu avusese-n viața lui nici un galben, dar o sută nici văzuse cîndva, lăcomi la suta de galbeni și primind-o zice:

— Apoi hai, de, fie, ci m-i că nu va vrea să meargă, iar eu ferească-mă Dumnezeu să-l fac cu puterea să se ducă.

— Nu așa moș Gligor: îl vom trimite c-o carte pînă la cucoana mea, la boierița, și-apoi dumneaei îl va lua cu buna cum știu muierile și el nici că se va mai gîndi la voi și la turmă.

Învoiala fu făcută. Pahon și Aflatul nu știuseră nimic de unealta boierului cu moș Gligor. Boierul scrise o carte pe o foaie de hîrtie, o împătură în patru și-o dete lui moș Gligor, să o dea lui Aflatul, iar acela s-o ducă la cucoana boierului acasă.

— Mă Aflatule, strigă moș Gligor, mă, ian hai încoace. Și după ce se apropie feciorul de ei îi dădu petecul de hîrtie scris pe de-o parte și-mpăturat, zicîndu-i:

— Să mergi cu aceasta la cucoana boiereasă, la curte, boierul nu merge acasă vreo săptămînă, iar tu să stai acolo pînă se va reîntoarce boierul și după ce dumnealui va sosi acasă, iar te va slobozi și vei veni la oi; înțelesu-m-ai?

— Înțeles, moș Gligor; ci mă rog de iertare, să meargă nenea Pahon, că eu nu am fost nicicînd în sat între oameni, nici nu știu unde să duc cartea, nicicum să vorbesc cu cucoana, îți spun drept, că eu de voie nu merg, fără silit doar.

Moș Gligor scăpă o lacrimă, dar simțind, că-l arde pe obrazi se-nturnă într-o parte de-o șterse și-apoi zise:

— Du-te tu, dragul moșului, du-te, nu trebuie să ne arătăm împotrivnici boierului, că iacă la turma domniei-sale trăim și-n locurile dumisale; apoi doară o săptămînă, două, nu-i un cap de lume, pînă va veni boierul, ci tu fii cuminte și credincios jupînesei boierițe.

Cu aceste vorbe trimiseră pe Aflatul spre sat, arătîndu-i de departe la poalele muntelui un turn acoperit cu pleu și spunîndu-i că acela e al bisericii, iar lîngă biserică sînt casele boierului, singure cu două rînduri de ferestri în tot satul, să întrebe numai de curțile boierului, că oricine i le va arăta, nefiind alți boieri în tot satul, apoi cartea să o dea jupînesei.

S-a dus.

Boierul își căută de cale zicînd un: „mulțam, Doamne”, și gîndind în mintea iui: „acum tot nu scapă”. Moș Gligor încă zise un „mulțam Doamne” și arătă lui Pahon galbenii, care văzînd atîta aur deodată, mai că înlemni și nici cuteză a întreba pe bătrînul: de unde-s galbenii, dar nici nu-i plesni prin minte, că doar aceia ar fi prețul Aflatului. La plecare Aflatul își ridică căciula de pe cap, făcu trei sfinte cruci și zise de trei ori: „Doamne ajută”! așa era învățat de moș Gligor.

Și merse Aflatul, și merse, dar merse voinicește pe colnic în jos și colea cînd arde soarele mai tare, dete de o fîntînă sub un fag mare. „Aci o să poposesc una”, zise Aflatul și se puse la umbra fagului și beu o dată apă păcurărește, se trînti a lene pe spate și aruncînd căciula cît colo cu carte cu tot, scoase fluierul și-ncepu a trage un cîntec, de mierlele stau pe cloambele fagului ca mute și-l ascultau, parcă ar fi vrut să-nvețe și ele a cînta ca el. Tot zise, tot zise, din fluier și deodată-i căzu fluierul din mîini, adormi.

Pe-atunci umbla Dumnezeu cu Sfîntul Petru pe pămînt. Chiar ajung la fîntîna aceea și beură apă și ei, ca drumarii, cînd sînt obosiți de cale. Sfîntul Petru vru să trezească pe Aflatul, dar Dumnezeu zise:

— Lasă-l să se odihnească, că e obosit sărmanul; vezi ce bine-i cade somnul. Apoi luă cartea de lîngă căciulă și ceti: „Dumneata, jupîneasa mea, să știi că flăcăul, ce aduce cartea aceasta, se cheamă Aflatul, și eu doresc și poruncesc, ca-ndată ce ajunge acasă, să-l mîni în pivniță după ceva, iar țiganul nostru să fie ascuns după ușa pivniții și cum ce va vedea că intră acolo Aflatul, să-i taie capul. Dacă nu vei face, cum îți poruncesc eu, să nu mă aștepți acasă, fără să mergi cît te vor duce doi ochi. Peste o săptămînă și eu merg acasă.

Nime, afară de țiganul nostru, nu are să știe de tot lucrul”. Aci era apoi iscălitura boierului.

Dacă văzu Dumnezeu ce-i scris în carte, zise lui Sfîntul Petru:

— Vezi, prietene, boierii și-mpotriva ursitoarelor vor să se pună, dar una ca asta tot n-a fi. Apoi scrise sfinția-sa altă carte, chiar ca aceea de mare și o puse lîngă căciula Aflatului, iar cartea boierului o puse în buzunar și se cam mai duseră.

De la o vreme, colea după ce se sătură de somn, se sculă și Aflatul, fără să știe că doară cineva a mai fost pe-acolo și puse fluiera după șerpar, căciula pe ceafă, cartea într-o mînă și bîta într-alta și hai către sat. Era pe la ojină, cînd ajunse la curtea boierească și dete jupînesei cartea. Aceea cunoscu scrisoarea că-i a boierului, apoi chemînd pe Aflatul în casă, unde era și Săftica, cuconița boierului, și singura lui fată, ceti cu glas înalt: „Să știi că flăcăul care aduce cartea asta se cheamă Aflatul, e din neam mare și voiesc să poruncesc ca îndată ce va sosi cartea la mîna ta, tu să chemi preotul satului și să-i spui să-l cunune cu coconița noastră Săftica. Asta e dorința și porunca mea și dacă nu o vei împlini, să mergi cît te vor duce doi ochi, să nu te aflu acasă. Eu voi sosi acasă peste vreo săptămînă”. Aci apoi era iscălitura boierului.

— Ați auzit, dragii mei, ce poruncește soțul meu, boierul?

— Auzit mamă, răspunse Săftica, și nu se sătura destul uitîndu-se la frumosul și voinicul flăcău.

— Auzit, cocoană, răspunse Aflatul, uitîndu-se cu niște ochi mari la gingașa și frumoasa cuconiță, cît gîndeai să o mînce cu ochii. Îndată fu îmbrăcat boierește, preotul veni și-i cunună, și satul întreg era la nunta coconiței cu a boierașului Aflatul. Nici dragoste ca la cei doi miri nu se prea vedea, decît arareori. Ei erau fericiți; Săftica mulțămea lui Dumnezeu că i-a trimis un bărbat voinic și frumos și înțelept; dar și Aflatul mulțămea lui Dumnezeu că i-a trimis pe acel boier de cinste-n cale.

La săptămînă veni boierul acasă și află pe jupîneasa lui în genunchi mulțămind lui Dumnezeu de fericirea fiicei sale, iar pe Aflatul cu Săftica umblînd și jucîndu-se ca copiii prin grădină printre flori.

— Ce ai, nevastă? întrebă boierul intrînd în casă.

— Dar ce să am, mulțămesc lui Dumnezeu, că ne-a dat un ginere vrednic de casa noastră.

— Ce ginere? întreabă boierul.

— Dar ce ginere, pe acela pe care mi l-ai trimis tu azi e săptămînă!

— Tu muiere, tu nu ai făcut ce-am poruncit în scrisoare; ian adu scrisoarea!

— Cum să nu? zise jupîneasa dîndu-i scrisoarea. Boierul cum ceti scrisoarea crîșni din dinți, dar deodată-și veni în fire și zise:

— Îmi place, bine-i că s-a întîmplat.

În deseară începu a se înnora. Boierul merse pînă la vie și zise vințelerului:

— Mă, strugurii și piersicele sînt bune de mîncare, am înțeles că le cam fură, tu nu grijești bine. Iată-ți spun, vai de pielea ta dacă voi afla, că nu păzești cum se cade. Ai să puști pe oricine ar veni noaptea-n vie, nu-i iertat să dai la nime pardon; priceputu-m-ai? Iar dacă-i putea pușca numai un mișel de hoț, ai cinci galbeni de la mine, m-ai priceput?

— Priceput, boierule.

Colea pe la cină începu a ploa, de nu altmintrelea, fără gîndeai, că o să piară lumea, fulgera și bubuia de se clătinau oalele-n cui. După cină zise boierul:

— Doamne cum aș mai mînca vre-o doi struguri buni, proaspeți, cînd s-ar afla un voinic, să-mi aducă o corfiță.

— Aci sînt eu, tată, zise Aflatul, și luă o corfiță și du-te pe ușă afară, muierile nici nu prinseră de veste pînă era și dus.

— Doamne, Doamne, zise Săftica, n-ai putut trimite un argat, de chiar pe el l-ai aflat să meargă pe o vreme ca asta?

— Doar așa, întregi cocoana.

— Ian tăceți, zise boierul, doar ați văzut, că el numai de drag a mers, știu că nu l-am trimis eu; apoi doară e voinic nu tîndală. În gînd însă zise:

— Doamne, mulțam, acum știu că nu scapă nepușcat, și tot rămîn și ursitoarele o dată de minciună, că nu va moșteni averea mea, ce nici să nu-i ajute Dumnezeu. Dar atunci ușa se deschide și Aflatul intră cu corfiță plină de struguri frumoși și buni.

— Nu v-am spus? zise boierul, nu v-am spus că-i voinic, nu-i tîndală?! Dar în gînd nu se putea împăca cum de-a scăpat nepușcat. Într-aceea mai stete ploaia și boierul ieși fără veste afară și hai la vie, să pedepsească pe vințeler. Cînd dă să intre-n poala viei... puff!! o pocnitură de pușcă și boierul se răstoarnă răcnind ca un bou. Apoi vine vințelerul să vadă cine e, și se îngrozește văzînd că e chiar boierul!

— Nu te speria, nu-i nimic, zise boierul, bag seamă asta așa a fost să se întîmple, du-mă acasă la ai mei.

Mai trăi boierul pînă către miezul nopții, apoi muri, dar pînă nu închise ochii, zise:

— Împotriva ursitoarelor să nu se pună om pămîntean, fie chiar și boier, iată eu m-am pus, dar mi-am pus capul!

Aflatul și Săftica moșteniră averea și boieria și de n-au murit și astăzi mai trăiesc.