Aeternae memoriae patris

Aeternae memoriae patris de Léon-Paul Fargue, traducere de Emil Gulian

Duh de basm : Poeme / București : Institutul de Arte Grafice „Luceafărul”, 1934, pp. 72-74

O singură ființă îți lipsește
și totul e nepopulat...

De atunci e totdeauna spânzurat sub fruntea mea
și îmi face rău,
Spălăcit, întărit de praf și înăsprit, ca o pânză de păian-
jen care atârnă într-o pimniță,
Un văl de lacrimi, totdeauna gata să-mi cadă pe ochi.
Nu mai îndrăznesc să-mi mișc obrazul; cea mai mică
mișcare reflexă, cel mai mic tic,
Sfârșesc în lacrimi.

Dacă îmi uit o clipă durerea,
În alergarea străzilor, în neliniștea gărilor,
Deodată în mijlocul drumului, în suflarea arborilor,
La brațul unui vechiu prieten care vorbește dulce,
Sau într-o plângere îndepărtată,
La strigătul unui fluier ce răspândește frig sub hangare,
Sau în mirosul de bucătărie într-o seară,
Care-amintește o tăcere de altădată la masă...
Adusă de cel mai mic lucru,
Sau atinsă ca de-o lovitură uscată a degetului lui Dum-
nezeu pe cenușa-mi,

Ea reînvie! Și scoate sabia! Și mă pătrunde cu lovitura
mortală ieșită din bătălia nevăzută,
Tare cum catastrofa sparge tunelul,
Greu cum valul din fund se frământă într-o mare stă-
tătoare,
Înalt, cum aruncă vulcanul inima sa între stele.

Te-am lăsat deci să pleci fără să-ți dau nimic înapoi
Din tot ce-mi puseseși din tine în inimă.
Te-am obosit de mine și tu m-ai părăsit
Și a trebuit această noapte de vară ca să înțeleg...
Indurare! Voiam... N-am știut... Iertare, în genunchi,
iertare!

De m-ași prăbuși odată, biată grămadă de oase care se
nărue, o! biet sac de unelte de care viața se
desbară, cu o lovitură de umăr, într-un colț...
Ah! vă văd iubiții mei. Tată te văd. Te voiu vedea
totdeauna întins pe patul tău,

Drept și curat înaintea Stăpânului, ca în timpurile ti-
nereții tale,
Liniștit ca barca legată în port, cu pânzele strânse, fa-
narele stinse,
Cu surâsul tău misterios, strâmtorat, fixat pe vecie,
mândru de secretul tău, ieșit din toată munca
ta grea,
În prada mâinilor tuturor luminilor, drepte și tari în
plină zi,
Îmbătat de parfumul martirului lumânărilor
Cu florile pe care le tăiaseră pentru tine de pe terasă;
În timp ce un cântec de sărac plângea peste acoperișul
atelierelor într-o curte,
Zgomotul pașilor grăbiți se lovea și se înșela din toate
părțile
Și darabanele morții deschideau și închideau ușile!