Admet

Sari la navigare Sari la căutare
Admet
de Alexandru Odobescu


Masă mare era întinsă în palatele din Feres, căci domnitorul de acolo își adusese acasă ca mireasă pe frumoasa Alcesta, cea mai gingașă dintre fetele lui Pelias. Cântăreții sărbau măririle casei domnești din Feres și, povestind izbânzile lui Admet, spuneau cum, prin ajutorul lui Apolon cel cu mândre plete, acest voinic înhămase alături, la carul său, un leu și un mistreț și cu astfel de telegari intrase în cetatea Iolcos, ca să îndeplinească dorința lui Pelias, carele dase pretutindeni de știre că va mărita pe fiică-sa numai după acela ce într-astfel se va arăta dinaintea lui.
Strigătele de veselie umpleau toată casa. Lui Zevs mai întâi și apoi și celorlalți zei, se închinară pe rând cupe cu vin; dar, dintre toate numele zeiești, numai acela al Artemidei fu uitat; și această năpăstuire aprinse în inima zeiței o groaznică mânie împotriva casei lui Admet.
Ca să-l apere însă de rele, Admet avea un ocrotitor mai puternic decât însăși zeița Artemis; căci fiul Latonei, Apolon, se afla chiar atunci băgat ca argat în curțile domnești din Feres și, printr-această osândă, el se rescumpără de păcatul ce făcuse ucigând pe ciclopi, meșterii vestiți, cari făurise trăsnetele lui Zevs.
Nu era sânge de muritor sângele ce curgea prin vinele lui Apolon; dar, deși era scutit de moarte și de bătrânețe, el își îndeplinea pedeapsa cu blândețe și cu răbdare; și deoarece nici unul dintre muritori nu era în stare să-i pricinuiască vreun rău, toți îl prețuiau și îl iubeau, de bun și de milos ce era. Din ziua când el intrase în casa lui Admet, toate sporeau, toate mergeau spre bine în întregul ținut.
Îndată ce se sfârșiră sărbătorile și veseliile nunții, el chemă la o parte pe Admet și-i vorbi într-astfel: «Să știi că soră-mea, Artemis, e tare mâniată pe tine și poate să se întâmple ca să te ajungă vreo săgeată de ale ei, care niciodată nu lovesc cu greș. Tu mi-ai fost stăpân bun și, cu toate că-ți sânt argat, dar tot mai am și acum ceva trecere la tată-meu, la Zevs, carele poate tot ce vrea. Deci, am cerut și am dobândit de la dânsul ca, de cumva te va atinge săgeata Artemidei, tu să nu mori, daca se va găsi atunci cineva care să voiască a se coborî pentru tine în împărăția întunecată a iadului.»
Trecură de atunci zile multe la mijloc, și soarele se suia dimineața pe cer și seara se afunda spre apus în apele de la marginile pământului, iar d-a lungul atâtor multe și liniștite zile timpul se scurgea numai în fericiri pentru Admet și pentru tânăra sa soție, Alcesta; căci inimile lor erau unite în cea mai senină iubire și nici un nor, nici o umbră de neînțelegere nu întuneca sufletele lor.
Numai într-un rând, Admet deschise vorbă Alcestei despre tristele prevestiri ale lui Apolon și atunci Alcesta îi răspunse zâmbind: «Și ce ne pasă nouă? Este oare moartea o suferință pentru acei ce se iubesc? Fără de tine, scumpul meu soțior, n-aș voi să trăiesc nici o clipă pe lume; dar să mor în locul tău ar fi o fericire pentru mine.»
Peste câtva timp se mai dete o masă mare în casa lui Admet, spre a ospăta pe Eracle , vestitul fiu al Alcmenei, carele pe atunci cutriera pământul, îndeplinind pretutindeni voințele vicleanului Euristeu. Pe când însă cântăreții spuneau izbînzile căpeteniilor din Feres, deodată pieriră după fața lui Admet semnele vieții; minutul prevestit de Apolon îl ajunse. Dar curând după aceasta, sângele i se prefiră din nou prin vine, căci își aduse aminte că somnul morții putea să fie alungat de la dînsul, de va găsi pe cineva carele să voiască a-i lua locul.
Ce n-ar face, biet, omul ca să-și păstreze viața? Și cum mai ales nu s-ar îndupleca el s-o scape, când glasul iubirii îl îndeamnă?
Alcesta, cătând la dânsul cu ochii plini de o nemăsurată dragoste, îi zise: «Pentru mine locașele iadului nu vor fi întunecate, de aș muri acum eu în locul tău.»
Abia apucase să rostească aceste cuvinte și, ca printr-un descântec, Admet se trezi din amorțeală, iar fiica lui Pelias își simți puterile sleindu-se treptat.
Într-o clipă toată veselia se stinse; tăcere adâncă se făcu în sălile ospățului și lirele cântăreților statură mute; abia de cuteza cîte unul să șoptească cu frică vreo cuvioasă rugăciune; căci se aștepta să sosească înfricoșatele Mire , zeițele morții, ca să ridice pe Alcesta și s-o ducă în împărăția umbrelor. Ea era întinsă pe al ei așternut, mai albă decât albul nufăr care plutește pe luciul apei și frumoasă ca blânda Eos, zâna ziorilor, când, în amurgul serei, lumina-i începe a se stinge după ceruri.
Un minut mai lipsea încă și lupta vieții avea să se sfârșească; iar bietul Admet, plin de dor și de căință, rămânea pentru totdauna văduv de a sa mult iubită soție.
În așa groaznică prilejire, nobilul suflet al lui Eracle fu pătruns de îndurare; el se jură că nu va ierta ca negrele Mire să-și împlinească crunta lor dorință. Atunci îndată se și porni în lungă cale și, ajungând colo departe, departe, în locașurile nevăzute, se luă la luptă cu doamnele morții și astfel scăpă pe Alcesta din ghearele prădătoare și nesățioase ale crudului iad.
Atunci ea se întoarse la viață și se arătă lui Admet mai frumoasă de cum aievea fusese.
Strigătele de veselie răsunară iarăși în palatele din Feres; dar cântăreții serbau acuma faptele vitejești ale bunului și nobilului Eracle; iar dânsul, lăsând pe toți cu sănătate și cu bucurie în curțile lui Admet, plecă departe, în alte locuri, ca să îndeplinească, cu o stăruință fără de preget, voințele mîrșavului Euristeu.