Sari la conținut

Adio lui Lord Byron la soția sa

Adio lui Lord Byron la soția sa
de Grigore Alexandrescu
26055Adio lui Lord Byron la soția saGrigore Alexandrescu

Și în sfârșit adio! Și dacă relii soarte
Îi place a fi vecinic...adio iarăși zic!
Zadarnică ți-e ura, că-n pieptu-mi fără moarte
Dragostea mea viază; nici secolinu o stric.
De ce nu poci în ochii-ți inima-mi a desface,
Pe care-adesea capu-ți îl rezemai cu pace,
Când somnul cu dulceață pe gene-ți odihnea!
Și astfel să-ți arate ascunsa ei gândire!
Căci poate vei cunoaște c-ai fost în amăgire,
Ș-a ta desprețuire nedreaptă vei vedea.


Lovirea ce-mi dai mie de oameni se slăvește,
Când rana-mi sângerează, plăceri ei afl-atunci!
Dar vezi că astă lume amar te necinstește,
Întemeindu-ți slava pe ale mele munci.
Cu toate că-n credință greșala-mi este mare,
Cu toate că în faptă, după a mea purtare,
Destule am eu singur asupra-mi a-mputa;
Dar cruzii! nu putură un alt braț să găsească,
Atât să mă Sfâșie ș-adânc să mă rănească,
Decât brațul ce-odată cu drag mă-mbrățișa?

Să nu te-nșeli atâta: amorul cu-ncet piere,
Dar iarăși nu mai crede că inimile pot
Prin orice depărtare, prin oricare tăcere,
Prin orice sâlnicie schimbate-a fi de tot.
A ta încă păstrează amorul către mine,
A mea e sângerândă, dar încă pentru tine
Bate, s-asvârle, arde, și arde nencetat.
O cugetare groaznic pe amândoi pătrunde:
Voi fi pe alte țărmuri, și cine știe unde?
Vecinic în despărțire, de tine depărtat!

Sânt jalnici aste vorbe ca geamătul de moarte,
Ca piatra mormântală pe noi ne-a-nfiorat;
Tristele dimineți, când voi trăi departe
Ne vor afla cu jale p-un văduv pustiu pat!
Când vei vrea să te mângâi cu fiica ta iubită
Și când va fi vrodată urechea ta izbită
De glasul ei cel tânăr, de vorbele-i dintâi,
Vei învăța-o oare să zică: al meu tată?
Măcar că n-o să poată să-l vază vreodată,
Să-i dea îmbrățișare în lumea celor vii.

Când miinele-i prea frageți te-or strânge cu dulceață,
Când mica ei guriță va cere pe a ta,
Gândește la acela ce nu va mai fi față,
Ce-n veci de fericirea-ți el cerul va ruga,
L-acela ce amoru-ți putea să-l fericească:
Și dacă acest martur d-o dragoste cerească
V-avea intr-al său aer ceva d-al tată-său,
A ta inim-atuncea va bate pentru mine;
Fior rece va trece prin ale tale vine;
Repede se va strânge, va bate pulsul tău.

Cumplita-mi rătăcire ți-e cunoscută poate:
Dar niminea să știe smintirea mea nu crez.
Pe urmă-ți în tot locul a mele nădejdi toate
Se vestejăsc, și iarăși pe urmă-ți înviez.
A inimii-mi simțire cu totul șovăiește;
Trufia-mi, ce la nimeni ea nu se umilește,
La tine se închină, la tine s-a supus,
Dar!...părăsit de tine și sufletul mă lasă,
Viața mi-e povară, o simț cum mă apasă
Și orice fericire o văz că mi-a apus .

Destul, în zadar este oricare rugăciune,
Ș-a mea nu se ascultă; să nu vorbim mai mult,
Căci sânt cugetări triste ce-n silă ne supune,
Ce făr'de voie scapă, de lege nu ascult.
O dată înc-adio! Lipsit acum de toate
De câte-mi erau scumpe, simțirea-mi nu mai poate,
Inima-mi ostenește de a mai suferi;
Sânt jalnic, singuratic, coprins de întristare,
Și desnădăjduirea-mi se face tot mai mare,
Și sila-i mă îneacă, căci nu poci a muri.

Lord Byron