Adio lui Lord Byron la soția sa

Jump to navigation Jump to search
Frumoasă e natura Adio lui Lord Byron la soția sa
de Grigore Alexandrescu


<poem>Și în sfârșit adio! Și dacă relii soarte Îi place a fi vecinic...adio iarăși zic! Zadarnică ți-e ura, că-n pieptu-mi fără moarte Dragostea mea viază; nici secolinu o stric. De ce nu poci în ochii-ți inima-mi a desface, Pe care-adesea capu-ți îl rezemai cu pace, Când somnul cu dulceață pe gene-ți odihnea! Și astfel să-ți arate ascunsa ei gândire! Căci poate vei cunoaște c-ai fost în amăgire, Ș-a ta desprețuire nedreaptă vei vedea.


Lovirea ce-mi dai mie de oameni se slăvește, Când rana-mi sângerează, plăceri ei afl-atunci! Dar vezi că astă lume amar te necinstește, Întemeindu-ți slava pe ale mele munci. Cu toate că-n credință greșala-mi este mare, Cu toate că în faptă, după a mea purtare, Destule am eu singur asupra-mi a-mputa; Dar cruzii! nu putură un alt braț să găsească, Atât să mă Sfâșie ș-adânc să mă rănească, Decât brațul ce-odată cu drag mă-mbrățișa?

Să nu te-nșeli atâta: amorul cu-ncet piere, Dar iarăși nu mai crede că inimile pot Prin orice depărtare, prin oricare tăcere, Prin orice sâlnicie schimbate-a fi de tot. A ta încă păstrează amorul către mine, A mea e sângerândă, dar încă pentru tine Bate, s-asvârle, arde, și arde nencetat. O cugetare groaznic pe amândoi pătrunde: Voi fi pe alte țărmuri, și cine știe unde? Vecinic în despărțire, de tine depărtat!

Sânt jalnici aste vorbe ca geamătul de moarte, Ca piatra mormântală pe noi ne-a-nfiorat; Tristele dimineți, când voi trăi departe Ne vor afla cu jale p-un văduv pustiu pat! Când vei vrea să te mângâi cu fiica ta iubită Și când va fi vrodată urechea ta izbită De glasul ei cel tânăr, de vorbele-i dintâi, Vei învăța-o oare să zică: al meu tată? Măcar că n-o să poată să-l vază vreodată, Să-i dea îmbrățișare în lumea celor vii.

Când miinele-i prea frageți te-or strânge cu dulceață, Când mica ei guriță va cere pe a ta, Gândește la acela ce nu va mai fi față, Ce-n veci de fericirea-ți el cerul va ruga, L-acela ce amoru-ți putea să-l fericească: Și dacă acest martur d-o dragoste cerească V-avea intr-al său aer ceva d-al tată-său, A ta inim-atuncea va bate pentru mine; Fior rece va trece prin ale tale vine; Repede se va strânge, va bate pulsul tău.

Cumplita-mi rătăcire ți-e cunoscută poate: Dar niminea să știe smintirea mea nu crez. Pe urmă-ți în tot locul a mele nădejdi toate Se vestejăsc, și iarăși pe urmă-ți înviez. A inimii-mi simțire cu totul șovăiește; Trufia-mi, ce la nimeni ea nu se umilește, La tine se închină, la tine s-a supus, Dar!...părăsit de tine și sufletul mă lasă, Viața mi-e povară, o simț cum mă apasă Și orice fericire o văz că mi-a apus .

Destul, în zadar este oricare rugăciune, Ș-a mea nu se ascultă; să nu vorbim mai mult, Căci sânt cugetări triste ce-n silă ne supune, Ce făr'de voie scapă, de lege nu ascult. O dată înc-adio! Lipsit acum de toate De câte-mi erau scumpe, simțirea-mi nu mai poate, Inima-mi ostenește de a mai suferi; Sânt jalnic, singuratic, coprins de întristare, Și desnădăjduirea-mi se face tot mai mare, Și sila-i mă îneacă, căci nu poci a muri. <poem> Lord Byron