Adio lui Lord Byron la soția sa

Jump to navigation Jump to search
Frumoasă e natura Adio lui Lord Byron la soția sa
de Grigore Alexandrescu


Și în sfârșit adio! Și dacă relii soarte
Îi place a fi vecinic...adio iarăși zic!
Zadarnică ți-e ura, că-n pieptu-mi fără moarte
Dragostea mea viază; nici secolinu o stric.
De ce nu poci în ochii-ți inima-mi a desface,
Pe care-adesea capu-ți îl rezemai cu pace,
Când somnul cu dulceață pe gene-ți odihnea!
Și astfel să-ți arate ascunsa ei gândire!
Căci poate vei cunoaște c-ai fost în amăgire,
Ș-a ta desprețuire nedreaptă vei vedea.


Lovirea ce-mi dai mie de oameni se slăvește,
Când rana-mi sângerează, plăceri ei afl-atunci!
Dar vezi că astă lume amar te necinstește,
Întemeindu-ți slava pe ale mele munci.
Cu toate că-n credință greșala-mi este mare,
Cu toate că în faptă, după a mea purtare,
Destule am eu singur asupra-mi a-mputa;
Dar cruzii! nu putură un alt braț să găsească,
Atât să mă Sfâșie ș-adânc să mă rănească,
Decât brațul ce-odată cu drag mă-mbrățișa?

Să nu te-nșeli atâta: amorul cu-ncet piere,
Dar iarăși nu mai crede că inimile pot
Prin orice depărtare, prin oricare tăcere,
Prin orice sâlnicie schimbate-a fi de tot.
A ta încă păstrează amorul către mine,
A mea e sângerândă, dar încă pentru tine
Bate, s-asvârle, arde, și arde nencetat.
O cugetare groaznic pe amândoi pătrunde:
Voi fi pe alte țărmuri, și cine știe unde?
Vecinic în despărțire, de tine depărtat!

Sânt jalnici aste vorbe ca geamătul de moarte,
Ca piatra mormântală pe noi ne-a-nfiorat;
Tristele dimineți, când voi trăi departe
Ne vor afla cu jale p-un văduv pustiu pat!
Când vei vrea să te mângâi cu fiica ta iubită
Și când va fi vrodată urechea ta izbită
De glasul ei cel tânăr, de vorbele-i dintâi,
Vei învăța-o oare să zică: al meu tată?
Măcar că n-o să poată să-l vază vreodată,
Să-i dea îmbrățișare în lumea celor vii.

Când miinele-i prea frageți te-or strânge cu dulceață,
Când mica ei guriță va cere pe a ta,
Gândește la acela ce nu va mai fi față,
Ce-n veci de fericirea-ți el cerul va ruga,
L-acela ce amoru-ți putea să-l fericească:
Și dacă acest martur d-o dragoste cerească
V-avea intr-al său aer ceva d-al tată-său,
A ta inim-atuncea va bate pentru mine;
Fior rece va trece prin ale tale vine;
Repede se va strânge, va bate pulsul tău.

Cumplita-mi rătăcire ți-e cunoscută poate:
Dar niminea să știe smintirea mea nu crez.
Pe urmă-ți în tot locul a mele nădejdi toate
Se vestejăsc, și iarăși pe urmă-ți înviez.
A inimii-mi simțire cu totul șovăiește;
Trufia-mi, ce la nimeni ea nu se umilește,
La tine se închină, la tine s-a supus,
Dar!...părăsit de tine și sufletul mă lasă,
Viața mi-e povară, o simț cum mă apasă
Și orice fericire o văz că mi-a apus .

Destul, în zadar este oricare rugăciune,
Ș-a mea nu se ascultă; să nu vorbim mai mult,
Căci sânt cugetări triste ce-n silă ne supune,
Ce făr'de voie scapă, de lege nu ascult.
O dată înc-adio! Lipsit acum de toate
De câte-mi erau scumpe, simțirea-mi nu mai poate,
Inima-mi ostenește de a mai suferi;
Sânt jalnic, singuratic, coprins de întristare,
Și desnădăjduirea-mi se face tot mai mare,
Și sila-i mă îneacă, căci nu poci a muri.

Lord Byron