Adio Bucovinei
| Adio Bucovinei de Dimitrie Petrino |
Pe-ale Molnei triste maluri,
Unde tulburele-i valuri
Mai despart de România pe-o iubită fiică-a sa,
Mă opresc în treacăt încă
Și cu dragoste adâncă
Vin să-ți jur, o, Bucovină, că în veci nu te-oi uita!
Vreau să uit a mea durere,
Zile fără mângâiere,
Și acele nopți amare care fruntea mi-au zbârcit,
Vreau să uit cu ce urgie
Vremea cu-a sa tiranie
Și pe tine și pe mine deopotrivă ne-a lovit;
Dar întâia sărutare
Și întâia dezmierdare
Nu se uită nici atunce când mormântul le-a-nghițit:
Mii de glasuri mie sfinte
Veșnic mi-or aduce-aminte
Că în sânul tău odată cu căldur-am fost iubit.
Două cruci de pe-o movilă,
Unde-o soartă fără milă
Pe sub mușchiul veșniciei al meu nume l-a săpat,
Ele-mi spun și mi-or tot spune
Că sunt umbre din vremi bune
Ce m-așteaptă și pe mine, să mai fiu îmbrățișat.
Deci, iubită Bucovină,
Inima-mi de tine plină
Ea adio nu-ți va spune; căci cu tine rămân eu
Înfrățit prin suferință,
Într-un gând și-ntr-o credință:
Căci Moldova-i maica noastră, tatăl nostru-i Dumnezeu!
Și nu-i fier destul de tare,
Nu sunt dinți de rele fiare
Să despartă fii de mamă și credința de altar.
Molna-i apă românească:
Marfa poate s-o oprească,
Însă dorul de-nfrățire nu-l oprește la hotar.
Mănăstiri cu frunți plecate,
Catacombe profanate
Ca și vulturul ce zboară în eterul tău senin,
Tot ce soarele-ți rodește,
Ce-i iubit și ce iubește
Unui Dumnezeu cu toții românește se închin.
De-i frumoasă-ncântătoare
E româncă acea floare
Ce pe-ale Sucevei maluri răspândește-un farmec lin.
Ochii mari și gene brune
Aste sunt comori străbune
Ca și focul care arde vălul alb pe albul sin.
Dușmanii ar vrea să piară
Tot ce e moșnean în țară
Tot ce face semnul crucii, tot ce-a mai rămas creștin,
Însă ei să nu sporească
Într-o țară românească,
Țară cu Suceava-n frunte și cu Putna mândră-n sân!
Brazii mândri de la munte,
Văi mănoase, culmi cărunte,
Unde sună printre secoli doina unui brav popor
Ele sunt pe veșnicie
Semne mari c-are să fie
După un trecut de fală, nu un jug drept viitor.
Noi în veci nu vom pătrunde
Taina care ne ascunde
Viitorul ce-și dă mâna cu trecutul glorios,
Dar crezând în mântuire,
Spunem cu neobosire:
Unde Iuda este-aproape, nu-i departe nici Christos!
Nu știm ce e scris în stele,
De-o să fie zile grele
Sau de poate sfântul soare va străbate norul greu;
Nu știm vremea ce-a aduce,
Dar românu-și face cruce
Și se-ncrede în puterea unui mare Dumnezeu,
Vremea tot nainte merge
Și în urma-i lesne șterge
Tot ce spre eternizare sumeția a creat.
Piramide ea zdrobește,
Monumente risipește,
Însă sângele în apă nici o vreme n-a schimbat.
Și din sinul veșniciei
Dumnezeul României,
Frați iubiți din Bucovina, el vă spune: „Sunt cu voi!
Jugul vostru-o să dispară,
Însă nu dispare-o țară
Care-a fost atâția secoli leagăn falnic de eroi!”
Deci cum eu nu uit că-n lume
Suvenirul unui nume
A mea soartă, Bucovină, de-a ta soartă-o a legat,
Astfel mândra Românie
N-o să uite-n veșnicie
Că-n pământul tău cu fală este Ștefan îngropat![1]
Notă[modifică]
- ↑ Petrino, Dimitrie, Adio Bucovinei, în Convorbiri literare, Nr. 8, Anul IX, Iași, 1 noiembrie 1875 pp. 321, 322