Adevărul (Văcărescu)

Jump to navigation Jump to search
Adevărul
de Iancu Văcărescu


VI[modifică]

    Nimic nu e nou,
    Nimica neștiut
    Din cîte arăt vouă :
    Lumina nouă nu e,
    Dar ea desființează
    Grămada-ntunecimei.
    Cercarea am pornit-o,
    V-am dat făgăduială ;
    Dar n-alerg să vă-mbăt.
    Precum fac demagoghii,
    Ce, îmbătați de fumul
    Atotputerniciei,
    Umblă ș-înșală lumea
    Cu jertfe, mîglisire
    Sub fățăria
    Blîndeței, omeniei
    Și facerii de bine,
    Cît izbutesc d-ajunge
    Aleși să stăpînească ;
    Îndată dau de față
    Cumplita tiranie,
    Cheamă pre înțeleșii
    Ministri să slujească.
    A lor deșertăciune.
    Adun, ascund comori
    Din biruri înfocate,
    În sfaturi tot greșite,
    Mii izvodiri fac nouă ;
    Vor să dezgroape morții,
    Cînd nu le mai ajunge
    A viilor avere.
    În lupta desfrînării
    Iubirii de domnire,
    Se-nșală între dînșii,
    Se rod în vicleșuguri,
    Se luptă să apese
    Strigarea pătimirii !
    Stau pînă cînd vîlvoarea
    Odată-i prididește ;
    Atunci tiranul vina
    Descarcă pre ministri,
    Ministrii pe tiran ;
    Cuvinte de-ndreptare
    De joc, de rîsul lumei !
    Întărîtînd norodul
    Pînă cînd se deșteaptă,
    Și cere socoteală,
    Și răzbunare cere,
    Groaznică-n sfîrșit vine,
    Nu de la cer pedeapsa,
    Ci de la harnici oameni :
    Oameni ce s-înțeleg
    Ca dumnezeii vieții !
    Vrednici de închinare,
    Dar prea puțin folosul !
    Numai un punt de vreme
    Răsare-a minții floare ;
    Rodul al ei, dreptatea,
    Puțin ca dînsa ține :
    Abia cît rugăciunea
    Către cerescul tată.
    Îndată zdrevenia,
    Frumoasa bărbăție
    Se duce, piere,
    Nu i se mai află urma.
    Nenumărate rele
    Ca norii se răscoală.
    În suflet-se-mbuibează :
    O zmreduire
    Ca-n trupuri încuibată,
    Suflet lipind de suflet,
    Le dă turbarea
    Furtunei mării,
    Se luptă vijelie
    Cu vijelie :
    Turlace bubuie,
    Se sparg în răcnete,
    Mințile omului
    Uimirea întunecă,
    Îl lasă îngerii,
    Dumnezeu n-are,
    Soțietatea turmă
    De lupi se face,
    Orbiri de pătimi
    Iau năvălire,
    Desăvîrșită
    E sfîșierea !!!
    Pre leu
    Strein, sălbatic,
    Prileju-l bucură,
    Pe turmă tabără
    Și prad-o face.
    Se liniștește iarăși !
    Iar vezi pre om
    Sub tirania nouă,
    Ca vita ce cu jugul
    A fot obicinuită,
    Cu soarta-și mulțumit,
    Visează fericire ;
    Ba crede că e slobod
    Sub prefăcute pravili ;
    Și iar din cap începe
    Ș-înșale, să s-înșale :
    D-ăst cearcăn al greșalei
    E toată istoria.
    Doresc ca floarea minții
    A fi nemuritoare,
    Și rodu-i să ne fie
    Pîine, de totdauna.
    Voi, înțeleșii zdraveni
    Să-i fie grădinari
    Și săditori, și paznici,
    Împlinitori de lipse,
    În veci să nu lipsească !
    Voi, cei d-aproape mie,
    Românii să dea pilda
    Ca cei ce se coboară
    Din neamu-ntîei pilde !
    Cunoaștem pre mulți oameni
    Cu mare-nțelepciune
    Ce-au săvîrșit științe,
    Arte și meșteșuguri.
    Sînt monumente, vrednici
    Dovezi de nemurirea
    A duhului de om ;
    Dar n-au făcut ispravă,
    Căci partea muritoare,
    Partea ce are vita
    Plămadă-n firea noastră,
    Tot spre dărăpănare
    Ne-atîrnă și spre moarte.
    E-n veci neînțeleasă :
    Noi lesne n-o supunem
    Și vîrsta de mirare,
    Ce preschimbări croiește
    Din șapte ani în șapte :
    Năravuri felurite,
    În om se pun altoaie
    Cînd rele, și cînd bune.
    Pravila-nvățătura,
    Religia, guvernul
    Nu pot să mîie frîul
    Al regulării vieții,
    Opinia a lumei
    Prea slab se-nfiorează.
    Așa n-avem zăbală,
    S-înduplece pornirea.
    Soțietatea încă
    Nu-și cată izvodirea
    De om îngrijitoare,
    Ca p-un copil să-l poarte,
    În veci să-l ție slobod
    Cu cele spre odihnă-i,
    Ferit de tiranie !
    Ș-în veci răspunzătoare
    Să ție a lui ființă
    De orice lenvire-i !
    Molranic lui, și lumei
    Lucrînd l-al vieții bine.
    Religii de tot felul
    Tot s-au crezut de oameni,
    Din toate-n hristiana
    Lucește adevărul :
    Pe toate tirania
    Și le-a făcut unelte !
    Guvernurile toată
    Încrederea pierdură,
    Căci lege, pravili, școale
    Și toate vicleniră.
    Albinele, castorii
    Statornic ne dau pilde,
    Ce-ar face omenirea
    La ei s-ajungă țintă !
    Cum să-aibă lăcuințe
    Cum duhul să-și hrănească
    Cu trupul dopotrivă,
    Roduri să dea prin fapte,
    Secundă făr-a pierde.
    Nu în de păsări cuiburi
    Nu-n vizuini de fiare,
    Să aibă constituții
    Ce-ncrederea înșală,
    S-încep a forma oameni
    Din jos de două vîrste,
    Îngrijitor părinte
    Constituindu-și rege,
    Ființă, iar nu vorbă...
    În faptă să n-adoarmă
    Nici mintea-i, nici iubirea-i
    Să ție-ntru dreptate
    El, loc de Dumnezeu.
    Tot vie moștenirea
    De înțeleși păzind-o,
    Întocmai ca vestale
    Nestinsă să păstreze
    Aprinsa lor lumină
    Să poată adevărul
    Minciuna s-o zdrobească,
    Prin focul său de viață,
    Materia a morții
    Cu duhu-mpreunînd.